*
Mă preling prin tuneluri scunde și năpădite de pânze de păianjeni atent să fac cât mai puțin zgomot. Am oprit toate facilitățile costumului, mai puțin cele motoare, ghidându-mă doar după harta giroscopică în care am inclus rețeaua de tuneluri secrete. Chiar și așa, marea concentrare de energie potențială pe care o reprezint ar putea apărea pe scanere mai performante precum o umbră grotescă deplasându-se prin pereții palatului.
Las’ să zică că-s fantoma templierilor, rânjesc pe dinăuntru și-mi verific statusul:
Da! Pe-aici pe undeva trebuie să se afle ușa mascată.
Desfac furtunul de la filtrul de aer și salt viziera căștii. Mare greșeală. Aerul stătut, plin de aerosoli mai că-mi blochează plămânii. Îmi vine să strănut. Ar fi un sfârșit hilar, dar dezonorant:
Căpitanul Ailin capturat în timp ce spiona delegația străină pentru că a strănutat în front!
Trag repede viziera la loc pufnind înfundat de câteva ori cu ochii holbați și lacrimile curgându-mi pe obraji:
Ah! Isabela, Isabela, dar n-ai să ajungi tu, până la urmă, în ghearele mele?!
Aștept să mă liniștesc și-apoi curăț în jeturi scurte de aer peretele din dreapta. Ușa se profilează sumbră, bine încastrată în cărămizile mâncate de carii timpului. Desfac, cu mii de precauții, ferestruica de vizitare.
Huebner stă la o masa-birou plină cu dosare pe care le scanează cu aplicație, bifând, sau tăind, cu un corector de text.
Ne cunoaștem bine. Ne-am aflat de trei ori față în față și de fiecare dată l-am învins, ultima oară umilitor, capturând întreaga celulă de comandă printr-un atac de noapte scurt, devastator. Surâd amintirilor și-apoi mă încrunt: pe-atunci eram amândoi căpitani, acum el e ditamai generalul de patru stele, iar eu… tot un pârlit de căpitan.
Viața e nedreaptă, ronțăi mental apoi arunc, prin ferestruică, viespea. Asta face un tur scurt de scanare apoi se poziționează astfel încât închide într-un triunghi ascuțit ușa și cu biroul generalului după care explodează într-un EMP capabil să blocheze temporar orice dispozitiv electronic aflat pe o rază de câțiva metri.
Sincron, împing ușa secretă și, plin de pânze de păianjen, năvălesc în încăpere.
Generalul are un moment de stupoare, dă să se ridice din fotoliu, dar îl fixez cu o privire rece:
− Nu mișca!
Vocea se insinuează printre sinapsele nefericitului, ajunge la centrul obedienței și-l încremenește ca pe o statuie. Doar ochii i se mai mișcă, cuprinși de angoasa morții, în orbite. Scot duplicatorul holo și-l arunc în aer. Dispozitivul îl scanează pe general din toate unghiurile posibile apoi se stabilizează în unghiul mort al încăperii. O imagine holografică a ofițerului începe să se miște prin cameră efectuând activități banale, apoi se întinde pe canapeaua din fundul camerei și adoarme cu o palmă pe piept.
− Perfect! și-l eliberez pe general. Se prăbușește înapoi în fotoliu bâiguind:
− Căpitanul Ailin! Ai venit să mă ucizi?
− Nici vorbă! E musai să avem o discuție, ca de la soldat la soldat. Scuză mise-en-scène, dar nu doresc spectatori la ceea ce vreau să-ți spun.
Generalului îi revin culorile în obraji:
− Ai niște abilități absolut remarcabile, căpitane Ailin. Se freacă demonstrativ la tâmple. Încep să înțeleg victoriile tale pe câmpul de luptă…
− Timpul nu are răbdare cu noi, încep să mă enervez.
− Scuze! Încă nu mi-am revenit. Oricum, trebuie să fie ceva colosal de ai riscat atât.
− Este!
− Sunt numai ochi și urechi!
*
Ambele capete ale tunelului sunt păzite, toată lumea trece printr-un scaner molecular, și mi se cere parola. Habar n-am de așa ceva așa încât răcnesc de după colțul gangului:
− Mă fut în ea de parolă că n-am timp de pierdut. Sunt Căpitanul Ailin!
Brusc se face loc.
Intru în salon. Aici e o foială imensă. Femei care, mai de care, intră și ies cu tot felul de boarfe în brațe…
Văd negru dinaintea ochilor:
− Afară! Și-apoi mă răsucesc către Avalon: Ce ordin ți-am dat eu ție?
− Prea mărite… generalul…
− Ce general mă? Îl iau de gât și mănușa îi strânge beregata de se aud oasele trosnind. Ce ți-am zis eu ție?
Îl arunc cât colo și mă îndrept către Xi care stă impasibilă în dreptul unei uși.
− E ultima oară, să știi! Norocul tău e că o păzești pe Anabelle.
Chinezoaica nu schițează nici un gest.
În atmosfera aproape congelată apare Anoxdopius. Dă o privire roată, ochii îi sclipesc viclean și se îndreaptă direct spre mine.
− Căpitane! Domnul Prim Ministru vă transmite, prin prezența mea, că toate pregătirile în vederea înscăunării sunt încheiate. Ceremonia poate începe oricând veți ordona.
Mă rotesc spre el:
− Anoxdopius… Perfect! Transmite-i mulțumiri domnului prim ministru. Mă caut prin buzunările centurii și scot un Napoleon din aur. I-l pun în palmă:
− N-am mai mic, da-l faceți pe ăsta fifty-fifty!
Tresare și iese, cumva nelămurit, cu banul de aur strâns în palma dreaptă.
Intru intempestiv peste Isabela. E doar în furou prin care formele i se conturează amăgitor, iar cameristele fac scut în fața ei.
− Spune-le să iasă! Și mă las greoi pe o canapea.
Face un gest și rămânem singuri. Se apropie în pași mici de mine, parcă nevenindu-i a crede, și mă atinge pe frunte cu două degete:
− Nu te-au ucis!
− Mda, mormăi, m-au ratat și de data asta…
− Și-acum ce-o să facem?
Mă uit la ea: e atât de fragilă în furoul transparent prin care i se văd sfârcurile întărite ale sânilor și triunghiul isoscel al pântecului încât îmi ies din nou din minți.
Doar o comandă și costumul se desface precum pielea de pe anacondă, iar eu mă preling asupra ei:
− O să facem ce știm mai bine!
− Oh, Ailin! Fii blând cu mine, te rog!
*
O privesc cum se îmbracă și-mi dau cu palma peste frunte: Cum de-ai uitat? Ailin, Ailin, și mai râdeai de Monetti… Mă duc la raniță, răscolesc și scot vesta de supraviețuire. O adevărată cloșcă cu pui aur acest android. Sper să-l repare Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, sau de nu, măcar să-l pună într-un borcan cu formol și să-l expunem pe galeria iluștrilor: salvatorul in corpore al regatului, sau așa ceva… Îi verific statusul energetic: este încă la optzeci la sută, mai mult decât suficient.
− Ai să porți, pe dedesubt, chestia asta.
− Ce… chestie? Se întoarce și vede vesta din mâinile mele. Așa ceva? Niciodată! Se instalează în fața oglinzii și se rotește estimativ: și-așa am o talie de vacă gestantă…
Mie nu-mi pare deloc să fie așa, dar femeile folosesc alte standarde de măsură.
− Lasă, că și la căsătoria cu prințul de Astoria erai mai dolofană și n-am văzut să te fi plâns.
Se aprinde ca un bec de o sută de wați și mă privește cercetător. Nu-i dau timp de gândire:
− Îți pui, imediat, centura! Unde mergem nu-i de joacă. Vezi că are niște catarame, poate fi strânsă cât dorești, ca un corset. Ori cu centură, ori n-o să mai fie nici o ceremonie!
Ridică nasul sus, mă mai ischitește o dată cu privire-i violetă și, văzând că n-am chef de joacă, pufnește pe nări și întinde mâna:
− Fie! Dă-mi centura asta de castitate. Ooh, bărbații ăștia!
*
Privesc prin ferestruica de vizitare spre marea sală de festivități. Pe partea dreaptă a estradei tronului se află membrii consiliului de coroană, demnitari, ofițeri. În stânga, delegațiile străine. Garda de onoare și-a ocupat deja dispozitivul delimitând un culoar lat, observ și niște mici modificări de protocol: demnitarii de rang înalt sunt așezați în fotolii, pe căprării, în jurul unor măsuțe scunde dispuse în zig-zag, iar delegațiile străine sunt izolate între ele de șiruri de soldați în uniforme de gală, totul cu scopul evident de a încetini orice asalt asupra tronului. De asemenea, observ o seamă de bărbați vânjoși vizibil incomodați de hainele civile, cu umflături pe la piept și subțiori, care își tot fac de treabă, după un plan bine pus la punct, printre invitați. Brava, mon general, ai făcut treabă bună. N-am cuvinte să te laud!
În spate, până mult dincolo de ușile larg deschise, în picioare, se vălurea masa invitaților de rang inferior: oficiali regali, industriași, bancheri, artiști… Trec, apoi, pe la scanerul molecular. Le zic soldaților să se îndepărteze și mă scanez atent, căci prima dată mi s-a părut că văd ceva, dar eram prea plin de adrenalină ca să reacționez. Mă edific și cobor. Șambelanul mă privește dezaprobator:
− Chiar este absolut necesar acest costum de luptă în cadrul unei ceremonii regale?
− Chiar este! Să mi-i fierbi până-n ultima secundă, îi șoptesc la ureche.
− Lăsați pe mine, zâmbește fin înaltul dregător.
− Atunci… să înceapă distracția! Hai! Curaj, găină, că te tai!
O privesc pe Isabela și o ating cu un deget pe vârful nasului.
− Aaaa! Mi-ai luat fardul! exclamă, dar își pune palma ei mică pe antebrațul meu.
Am un tremur nervos:
− Mai ții minte ce ne-a zis răposatul prinț pre când intram în sala hărților?
− A zis că ne șade bine împreună, ridică Isabela o privire strălucitoare către mine.
Mihail stories 