− Perfect! Fac un gest larg. Atunci, să vină popii!
Ceremonia e fastuoasă, Isabela e magnifică, popii cântă cu foc, iar eu mă strecor înapoi în buduoarul reginei. Pe aici e pustiu, toată lume-i la ceremonie. Răscolesc prin raniță: sunt sigur că l-am pus, ce naiba? Și, da! Cam pe la fund dau de șarpe. Mă retrag, totuși, la baie, într-o cabină de WC, căci nu poci a ști de vre-un rătăcit, iar spectacolul nu-i tocmai agreabil. Îl scot din husa sterilă și-i fac o inițializare. Deschid gura și el se desfășoară lasciv plecând în căutare. Mie îmi vine să vomit, dar constat că nu am ce, n-am mai mâncat de la castel, așa că, după încă câteva spasme, rămân nemișcat, cu gura căscată, și ochii la micul monitor. Îmi examinez stomacul, mațele… oops! Șarpele emite un bip și-apoi văd și eu o excrecență care stă agățată într-o curbură a jejunului. Dau o comandă, ăsta o înhață și apoi se retrage cu ea în fălci.
O biluță albastră. Nu-i un implant, doar un dispozitiv de urmărire. De când m-am procopsit cu el? N-apuc să fac filozofii, senzorii îmi comunică concentrare mare de energie potențială care se apropie. Arunc biluța în cel mai îndepărtat colț al stabilimentului și sar în tavan. Draci, tavanul este fals și-l simt cum se dizlocă sub greutatea mea și a costumului, n-am timp de-o strategie căci ușa de la intrare se dă de perete și puternice fascicule de energie fac praf colțul unde am aruncat urmăritorul. Trei indivizi în costume de luptă se apropie, văd că au risipit curentul din baterii degeaba, și se hărțuiesc nervoși.
Plecați! îi implor. Costumul îmi comunică că e la treizeci la sută energie, că nu l-am reîncărcat și nu poate să angajeze o luptă cu trei atacatori înarmați, iar eu ronțăi: Plecați! Plecați!!!
Tocmai terminaseră discuția în contradictoriu când tavanul se prăbușește cu mine. Parcă-s în timp oprit. Primului îi fac praf casca cu ghearele de la piciorul drept în timp ce dosul palmei mele zdrobește vertebra a cincea de la gâtul celui de-al doilea. Laserele de pe ambii umeri îl țintesc pe al treilea și-l transformă într-o masă de carne, sânge și table fumegânde.
Deși în sala tronului explozia abia dacă s-a simțit, generalul Matis devine atent, face un semn și iese precipitat însoțit de o echipă antitero.
Le dau lovitura de grație celor doi răniți de moarte și-apoi mă prăbușesc în spasme. Vomit numai fiere verde, mi-e rău de moarte. Mă târăsc până la un duș rămas intact și dau drumul la apă. Stau sub jetul rece până când simt că amorțesc, dar îmi revin. De unde m-am procopsit cu … și-mi revine pe partea interioară a ochilor mutra vulpească a secretarului, acum o pot suprapune peste cea a domnului Prim Ministru… frați, sau verișori pe linie maternă, îmi comunică implatul din stânga: mersi, cam târziu…
Simt o mișcare și mă întorc violent. Generalul rămâne încremenit cu triunghiul de calibrare al laserelor strălucind pe frunte.
− Încet, Ailin, abia șoptește. Încet. Sunt eu, Generalul Mattis…
Mă ia un frison nervos și mă las în genunchi:
− Le-am spus să plece…, i-am implorat să plece! Nu-i destulă vărsare de sânge? Nu ne-am omorât destul unii pe alții?
Izbucnesc într-un hohot amarnic de plâns:
− Numai moarte, pe unde trec eu las în urma mea numai moarte. Poate-s blestemat?!
Generalul îmi cuprinde capul la pieptul său:
− Plângi, războinicule! Plângi. Răcorește-ți sufletul căci asta ne este soarta: cu sângele nostru și al dușmanilor noștri să facem pavăză pentru ca familiile noastre, femeile și copii noștri, să poată trăi în pace. Plângi!
Simt atingeri pe umăr. Soldații din trupele speciale se așază într-un genunchi, de jur împrejurul meu, și își pun palmele pe umerii mei. Stăm așa o eternitate, iar apoi, când simt că lacrimile mi s-au uscat pe obraji, ridic capul.
Generalul mă privește părintește și mă ridic în picioare:
− Mulțumesc!
− Ordin, Căpitane! răcnesc la unison băieții și tropăie, strâns, pe picioare și cu mâinile încleștate pe arme.
− Am stârpit năpârca, dar cuibul încă colcăie de șerpi. Mai întâi, o dezarmare generală. Cine va mai fi descoperit cu arme asupra sa să fie deferit imediat tribunalului militar. Apoi, serviciile de spionaj și contra spionaj să treacă la interogatorii încrucișate până la descoperirea tuturor trădătorilor. Domnule General, până la noi ordine, eu, Duce de Sarmantia, vă încredințez prima etapă a acestei operațiuni. Apoi, după ce se va institui un nou Consiliu de Coroană vom stabili următorii pași la prima ședință operativă. S-a înțeles?!
− Tare și clar, Căpitane, răcnesc soldații și, la o privire piezișă a Generalului, ies în pas alegător.
− Ești rănit. Scoate din borseta sanitară de la șoldul meu gelul cu naniți și-l aplică în mai multe locuri. Nimic grav. Probabil ricoșee. Ar trebui să te odihnești. De când n-ai mâncat, n-ai dormit?
− Nu încă, mon general! Nu încă. Piesa de teatru în care jucăm, mai are un act. Trebuie să-l joc și pe acesta. Apoi.. m-oi hodihni! Păzește-mi spatele!
*
Se pare că depunerea jurământului și ceremonialul religios s-au încheiat. Isabela șade mândră pe tron cu sceptrul în mâna stângă, cu coroana așezată pe cocul savant răsucit de coafezele regale, și primește omagiile unui lung șir de aristocrați, oficiali și afaceriști. Face asta cu atâta dezinvoltură încât zici că a fătat-o mă-sa direct regină și-abia apoi a aruncat-o într-un coș dinaintea unei biserici. Aici am o strângere de inimă, dar sunt prea pornit pentru păreri de rău.
Intru tropăind, lăsând băltoace de apă în urma mea, fac un gest de zburătăcire și slugarnica coadă se destramă rapid. Rămân singur pe culoarul ce duce către tron apropiindu-mă cu pași hotărâți.
Mă privește cu ochi mari:
− Ce-i asta, căpitane? Apoi, după ce mă examinează mai atent exclamă: Ești rănit! Ce s-a întâmplat?
− Nu mare lucru, mormăi în barbă, doar ce încerc să scap cu viață din conspirațiile voastre.
− Ceeee, conspirații? Iar începi? Vezi că acum te afli în prezența reginei tale care îți poruncește tăcerea.
Șambelanul intervine, oare a câta oară:
− Titulatura de regină este doar reprezentativă și de protocol. Tehnic sunteți doar regenta fiicei dumneavoastră și, în conformitate cu scriptele regale, pe același palier al demnității publice cu cea de duce. Puteți cel mult să îl rugați…
− Daaa, oftez și rotesc privirea. Acum, sincer, regina mea… Tu nu vrei să se termine cu tot marasmul ăsta? Să descâlcim, odată pentru totdeauna, ghemul ăsta de intrigi, trădări, și omoruri?
Pleacă privirea și se așează în jilț. Se ridică apoi, un pic palidă, dar hotărâtă, și mă indică cu sceptrul:
− Aduceți un fotoliu. Te ascultăm, Căpitane Ailin, Protector Regal și Duce de Sarmantia.
− Daaa, e mai bine. Dar să revenim. Ciudat cum astăzi se închide un arc peste timp. Acum mai bine de douăzeci de ani, atunci când te-am văzut prima oară, erai îmbrăcată în alb și puneai niște flori la un mormânt. Mă înșel atunci când afirm că Anabelle poartă astăzi aceiași rochie de atunci?
− Nu te înșeli, Ailin. Este aceeași rochie.
− Mi-ai spus atunci că-ți jelești fratele mort în război, dar tu ești o orfană, Isabela. Nu pe un frate inventat ad-hoc îl jeleai ci pe logodnicul tău ucis mișelește într-o ambuscadă de soldații conduși de cine? Hai să ghicim împreună: desigur, de către locotenentul Sadam de Magrovia care-și satisfăcea obligatoriul stagiu militar.
Prințul tresare, dar evenimentul de acum douăzeci de ani nu-i spune nimic.
− Daaa, continui, ceea ce pentru unii a fost o rutină, pentru alții a fost o tragedie, căci însemna sfărâmarea idealurilor tale, Isabela, de a păși în lumea bună, căci tânărul baron era sclipitor, o persoană de mare viitor, și atunci ai jurat în fața mormântului lui răzbunare cruntă împotriva Imperiului și a celui care a săvârșit crima. Și ești, cum te știu, un om care se ține de cuvânt.
Se foiește în fotoliul tronului, părând mică și nevinovată, iar eu surâd amintirii:
− Trebuia să te faci actriță. Ați fi avut un succes fulminant, tu și cu Monetti. Doamnelor, domnilor, trec peste amănuntele anoste care au propulsat o orfană de pe treptele unei biserici tocmai în vârful ierarhiei palatului regal. Să ne referim doar la momentul în care fiica sa, Anabelle, urma să devină cetățean odată cu împlinirea vârstei de paisprezece ani.
− Te rog, te rog, Ailin! Chiar dacă gândești că așa te vei răzbuna pe mine pentru toate câte ți le-am făcut, crede-mă că nimic nu a fost premeditat. Așa au fost valurile vieții, iar eu aveam un jurământ de onorat.
− Nici vorbă de vreo răzbunare, dar nici așa nu se poate continua. Se va afla și va fi mai rău, regina mea. Pisica trebuie ruptă-n două, aici și acum.
− Fie, abia șoptește. Acum, că l-ai arestat pe prințul Sadam, inima mea e împăcată pe jumătate și, aflând că nu Imperiul e principalul vinovat de genocidul asupra femeilor noastre, și cealaltă jumătate poate accepta să stingă ura răzbunării. Poate-i mai bine, căci nici eu nu mai pot să îndur chinul… dă să se ridice din jilț: nu-l mai merit…
− Mai șezi, până le clarificăm pe toate. Deci, Prințesa se pregătise meticulos pentru acest eveniment, mituind comisia medicală în a falsifica analizele medicale care se fac cu acest prilej. Este uimitor cum șeful acestei comisii a ajuns apoi medicul casei regale, dar să revenim: era absolut obligatoriu să se apeleze la un asemenea subterfugiu întrucât Anabelle nu este fiica prințului de Astoria și aflarea acestui fapt ar fi însemnat prăbușirea pentru Isabela. Totul a mers ca pe roate și lucrurile ar fi rămas așa dacă cineva nu ar fi ciripit la urechea lui Monetti, proaspăt prim ministru, amănuntul ăsta spumos. Hai! Cât beau și eu un pocal cu vin, că mi s-a uscat gâtul, vă dau voie să bârfiți!
Mă apropii de Isabela și-i șoptesc pe deasupra pocalului: Eee? A fost atât de greu? Mă sfâșie cu privirea, iar eu mă mai apropii, trec de ea tot jucându-mă cu carafa de vin și cu pocalul, iar când ajung la distanța optimă față de Xi mă uit, brusc, în ochii ei și folosesc Vocea pe cea mai pregnantă treaptă a sa: Nu mișca!
Chinezoaica încremenește cu mâna dreaptă deja ajunsă la mânerul sabiei, îi văd degetele svâcnind, încă o zecime de secundă și-aș fi fost tăiat în două. Strecor mâna în brâul ei lat, extrag o casetă din aur frumos ornamentată, apoi fac un pas în afara razei de acțiune a katanei: Dormi! Nu are reacții paroxistice. Dă ochii peste cap alunecând la podea. O ridic instalând-o în fotoliu. E puțin probabil să își amintească acest episod.
Isabela mă privește cu ochi mari și-mi șoptește: Răzbunarea mea…
Îi răspund tot din vârful buzelor: Nu-ți mai e trebuincioasă acum, regina mea. E timpul să facem pace!
Mă întorc la locul meu din fața estradei tronului și ridic glasul:
− Liniște! Toată lumea să treacă la locul său. Pauza s-a terminat. Urmează ultimul act al acestei prea romanțate piese de teatru:
Cum spuneam, o persoană amabilă i-a pus pe birou, domnului Prim Ministru, setul complet de analize al prințesei Anabelle. Acesta a frunzărit documentul, brusc, s-a oprit citind încă odată și asta pentru că, deși puțină lume știe, Monetti a fost un eminent student al Universității Regale de Medicină căruia i se prevedea un viitor strălucit în cercetare, dar pe care a trebuit să o părăsească în ultimul an în urma unui tragic eveniment de familie. Ce descoperise Monetti? Descoperise un atavism genetic primitiv care nu se mai regăsește în structura genetică a omului modern, el fiind pierdut de multe milenii împreună cu apendicele, al treilea molar vestigial, și altele. Ei bine, și aici trebuie să admitem că meritul îi aparține în întregime, el a fost cel care a asimilat primul acestă genă atavică primitivă cu un antigen specific pituitar. Mai pe înțelesul tuturor: o genă care permite organismului să identifice rapid molecula XX și să producă în țesutul conjunctiv antigeni specifici care să o vâneze cu eficacitate înainte de a produce vătămări ireversibile ale glandei pituitare, un leac la boala ce ne ucidea femeile.
Mă înclin înspre Monetti. Se ridică, primește, cumva fâstâcit, aplauzele iar eu continui:
− Vaccinul a fost obținut în laboratoarele Universității urmând să fie distribuit imediat după avizul sanitar- epidemiologic. Acum, toate-ar fi fost doar de laudă dacă Domnul Prim Ministru nu avea și o agendă politică… dorința lui de mărire, cumva patologică după sinuciderea tatălui ca urmare a falimentului, care l-a lăsat cu o familie pe umeri și cariera universitară compromisă, l-a împins înspre a o șantaja pe prințesa de Astoria, dar asta a fost greșeala lui, căci prințesa s-a dovedit o nucă tare chiar și pentru măselele lui.
Și, pentru că domnul Monetti e un fel de Dr Jekyll and Mr Hyde, insistând în studiul moleculei XX a descoperit și varianta acesteia în oglindă: molecula XY care are un efect devastator asupra bărbaților, atacând partea dorsală a glandei pituitare responsabilă printre altele de producerea hormonului LH care reglează libidoul masculin. Lipsiți de antigen, bărbații se transformă în monștri sexuali, uită să mănânce, să bea, singura lor grijă fiind aceea de a-și satisface nevoia sexuală până la epuizare și moarte. Astfel s-a conturat arma prin care Isabela se poate răzbuna, în sfârșit, pe cei care i-au distrus tinerețea, iar lui Monetti, nesperatul vis de a deveni Împăratul Imperiului, totul devenind clar. Și, uite cum ia naștere conspirația. Anosdopius e fratele tău, Monetti, nu-i așa?
− Verișor, Ailin. Verișor pe linie maternă.
− Aha! De aici asemănarea asta frapantă, iar Xi este educatoarea și mentorul tău de la școala de maici unde ai crescut până la șaisprezece ani, nu-i așa, Regina Mea?
− Așa este, Ailin. Ai legat bine ițele, oftează Isabela.
− Monetti angajase oamenii pentru a te păzi, deși cred că ar fi luat fata ș-ar fi ucis pe toți ceilalți.
− Nu-i adevărat, protestează Primul Ministru, deși cam cu jumătate de gură.
− Oricum nu mai contează, doar că și Isabela are un simț acut al pericolului. Simțindu-se vânată, atât de principele de Susex cât și de Primul Ministru, apelează la un vechi și credincios prieten… o privesc lung și-o văd cum se îmbujorează, care nu pregetă, așa cum a făcut întotdeauna. Odată Monetti capturat și adus la castel, cei doi conspiratori îngroapă repede securea războiului și-mi joacă, cu artă, o scenetă cu un Prim Ministru îndrăgostit lulea de-o văduvă care urma să devină regină. Serios, aveți talente actoricești, am înghițit gălușca, apropo, tot cam atunci cred că am înghițit și dispozitivul de urmărire, mi l-a strecurat Anosdopius în mâncare la cina de la castel, nu-i așa? Daaaa! Mai umpleți carafa aia… Hai! Un pic de răbdare că nu mai este mult.
Mă îndrept spre Monetti:
− Multe-aș trece eu cu vederea dacă n-ar fi acel atac mișelesc asupra mea.
− Nici nu știi cât de mult regret, căpitane Ailin. Să știi că verișorul mi-a adus banul de aur și-am înțeles simbolistica lui. Am priceput că totul este pierdut, că am fost demascați și am dat ordine de contramandare. Din păcate, secretarul meu nu i-a mai putut contacta pe cei trei asasini, intraseră deja în silenzio. Ne predăm de bună voie și vom colabora pe deplin cu autoritățile cu speranța că vor fi puse în balanță și faptele noastre bune…
− Poți fi sigur, Monetti, că judecătorii regali vor cântări cu justețe.
Mă întorc pe locul meu:
− Deci! Scot din buzunar caseta din aur și-o deschid.
Pe un pat de catifea se lăfăie două capsule transparente, una plină cu ceva trandafiriu, iar cealaltă cu ceva alb ca laptele. Xi are un gest de surpriză, se caută la brâu și scrâșnește din dinți. Isabele o liniștește cu un gest.
Planul era cam așa:
− După nunta cu prințul Sadam de Magrovia, odată ajunși în saloanele rezervate delegației străine, prințesa urma să înghită pastila albă care conține un catalizator al genei alergene, glanda pituitară începea să producă hormoni, iar țesutul conjunctiv, alergeni pe bandă rulantă care se răspândeau feromonic. Erau suficiente câteva ceasuri pentru ca toată delegația să fie infectată, cu o perioada de incubație de două săptămâni, atunci când deveneau la rândul lor contagioși transmițând alergenul prin atingere, sau respirație, mai departe într-o progresie geometrică. Anabelle acuza apoi toate simptomele unei crize de peritonită, medicul regal, adică amicul uns cu atenții ce către Isabela, venit la fața locului decreta că trebuie urgent operată și o scotea din clădire. Delegația pleca spre capitala Imperiului, iar Anabelle lua pastila roșie, care neutraliza antigenul definitiv și irevocabil. La două săptămâni, în capitala imperiului, urma să se declanșeze iadul pe pământ. Alergenul le ataca bărbaților glanda pituitară transformându-i în monști sexuali…
Mă întorc către prințul Sadam care mă privea îngrozit:
− Da, prințe! Poți spune că ți-am salvat netrebnica viață. Pe a ta și pe a multor cetățeni ai imperiului, căci nici nu pot să-mi imaginez un asemenea marasm în care niște zombi sexuali atacă femei și copile deopotrivă, se sodomizează sau se masturbează incontinuu până la o moarte macabră. O molimă care s-ar fi întins rapid, odată cu exodul unei populații îngrozite, purtătoare de alergenul ucigaș aflat în incubație, sfârșitul oribil al unei societăți și, finalmente, dispariția omului din galaxie.
Se lasă o liniște grea. Aștept un pic, pentru ca cele spuse de mine să se înșurubeze bine în mințile tuturor și revin:
− Dar acest fapt nu se va întâmpla câtă vreme eu fac umbră pământului.
Scot pastila albă, o transfer într-o capsulă de titan, pregătită din timp, și mă îndrept spre dispozitivul de poștă vacuumatică:
−Această pastilă care conține catalizatorul alergenului va fi depozitată în seiful regal.
Introduc capsula în dispozitiv, tastez un cod și, cu un pufăit ușor aceasta dispare. Pentru cei care nu cunosc, seiful regal este construit la o adâncime de douăzeci și cinci de kilometri, este complet autonom și rezistent la orice fel de atacuri. Pentru a-l distruge e musai să fie distrusă planeta. În afară de mine doar zece oameni, selectați atent, cunosc cifrul, iar de mâine, când se va întruni Consiliul de Apărare al Regatului în noua formulă ei vor fi subordonați acestuia.
Mă apropii de locul delegației imperiale. Deși foarte marcat de cele auzite, generalul Huebner face cinste armatei rămânând demn. Pășește în față, și se înclină, așteptând.
− Generale! Transmite mai departe dorința noastră de pace. Voim ca imediat toate forțele imperiale să se retragă pe pozițiile hotărâte la Tratatul de Pace de la Anvers de acum douăzeci și cinci de ani. Voim să ne fie eliberați toți prizonierii și așteptăm o delegație, mai reprezentativă decât aceasta, pentru a încheia un tratat de pace solid și echitabil. În semn de bunăvoință, vă înmânăm un prim set cu o mie de doze de vaccin, pentru femeile voastre atinse de molimă.
Mergeți în pace!
− Mulțumim pentru tot, Căpitane Ailin, Duce de Sarmantia, Adevărat Protector Regal și Imperial!
Face o plecăciune și delegația se retrage înconjurată de forțele generalului Mattis.
Mă îndrept către Anabelle. Îi iau bărbia între degetele de la mâna dreaptă și-o privesc în ochii violeți ai lui maică-sa:
− Ai riscat mult, prințesă. Organismul uman este încă un univers misterios. Oricând se putea produce un răspuns hormonal imprevizibil. Cum să înțeleg asta? Ca pe o inconștiență a vârstei, sau ca pe o impetuozitate moștenită de la mama ta?
Saltă bărbia dintre degetele mele și-mi răspunde:
− … sau poate ca pe o nebunie moștenită de la tatăl meu!
Mă înec cu vinul. Tușesc adânc și o privesc din nou: Asta-i fata mea! Desfac caseta și-i înmânez pastila vișinie:
− Să terminăm, definitiv, tot jocul ăsta periculos. Înghite pastila! Așa! Habar n-ai în ce tensiune am stat…
Șambelanul dă semne de neliniște:
− Domnule duce Ailin… adică de Sarmantia, mă scuzați, dar asta schimbă toată paradigma!
Mihail stories 