− Domnule duce Ailin… adică de Sarmantia, mă scuzați, dar asta schimbă toată paradigma!
Nemâncat, nedormit, obosit peste poate, dar cu vinul ăsta tare și parfumat exclam înveselit:
− Și ia fă dumneata ordine în dezordine!
− Păi… de vreme ce prințesa Anabelle nu este fiica biologică a prințului de Astoria, înseamnă că aceasta nu poate fi prințesă moștenitoare a tronului, iar Prințesa Isabela nu poate ai fi regent, deci ceremonia la care abia am asistat este caducă…
Isabela se îngălbenește, toată lumea are un recul, iar eu explodez într-un hohot de râs:
− Desigur!
Simt cuțitele privirii lui Isabela trecând prin toată armura costumului meu de luptă, dar ignor și îmi ațintesc privirea asupra prințului de Susex care sare în picioare fiind greu ținut în loc de soldații din forțele speciale.
− Un amănunt, prințe! Doar un amănunt. Dar nu l-ai știut! Luați-l!
Paznicii scot afară din sală o biată cârpă cu spume la gură.
Isabela, deși cam pământie la față, face gestul nobil și dă să se ridice din jilțul regal. Îi fac un gest:
− Ți-am mai zis să șezi blând până când se vor rezolva toate… îi ignor privirea confuză și mă adresez înaltului dregător:
− Domnule Șambelan până aici este fără de cusur, dar vă rog să conduceți discuția către concluzia sa logică.
− Mda! Păi… în aceste condiții Prințesa Isabela, soția legitimă a Prințului de Astoria, devine automat, prin alianță și în absența altor moștenitori de sânge ai acestuia, singura candidată la tronul regatului, iar linia succesorală se va modifica având ca nume moștenitor pe cel al acesteia. Care este numele dumneavoastră, prințesă?
Isabela este copleșită. Niciodată nu am văzut-o astfel. Lacrimi grele se adună în ochii ei frumoși și izbucnește într-un hohot de neoprit.
Nu mai rezist. Mă duc și o iau în brațe. Se zbate și mă lovește cu pumnii ei mici în platoșa pieptului:
− Tu! Tu care le-ai zgândărit pe toate. Tu care mă ridici și mă zdrobești doar cu un cuvânt… Ahh! TU!
Mă împinge deoparte, ridică bărbia încă tremurândă și ne sfidează pe toți:
− Vreți să știți numele meu? Ei bine, el este numele unei bisericuțe unde am fost găsită într-o dimineață de iarnă, vânătă de frig, strângând în brațe un ursuleț de pluș și abia mai scâncind: St. Eclisse.
Șambelanul este impasibil:
− Prea bine, Doamnă! Către Notarul Regal. A se înregistra: Începând de astăzi, luându-se la cunoștință de absența oricărui descendent de spiță feminină, până la a treia generație, de pe linia genealogică a Prințului de Astoria, prinț moștenitor al tronului, și în conformitate cu Scriptele Regale și a Cutumelor Casei Regale, decretăm:
− 1. Succesiunea la tron a arborelui genealogic de Astoria se sfârșește acum;
− 2. Prințesa Isabela de St. Eclisse, soția legală a prințului de Astoria va deveni regina de drept a regatului;
− 3. Noua linie genealogică a reginelor domnitoare peste regat se va numi: de St. Eclisse;
− 4. Prima moștenitoare a tronului în ordinea genealogică va fi Anabelle de Astoria St. Eclisse, fiica biologică a reginei Isabela de St. Eclisse.
Șambelanul lovi cu sceptrul în podea și-apoi șoptește:
− Cred că va trebui să facem o nouă ceremonie…
Deși mare, dar prins într-un trup atât de micuț, sufletul Isabelei dă pe-afară, așa că se clatină mai să ne părăsească. O iau în brațe, iar doftorul regal îi dă, din nou, cu șipul pe la nas. Tresare, pleoapele-i flutură agale și-apoi mă focalizează:
− Ailin, iubirea mea!
Mă turtesc.
− Ăăăă! După cum vedeți… Starea reginei este precară. Nu s-ar putea o versiune simplificată? La urma urmei, e aceeași Mărie, doar cu altă pălărie!
Șambelanul zâmbește fin și face un semn. Judecătorii regali se prezintă in corpore, eu o depun în jilțul regal, iar ei încep să o descânte cu jurământul.
Încă năucă, Isabela recită după ei și apoi, la un semn, fanfara din lojă dă semnalul imnului God Save the Queen.
Mă răstorn în fotoliu și fac semn să mi se mai toarne în pocal. Sorb agale cătând cu-n ochi la ea. E fantastic ce putere de adaptare are:
− Și ți-am zis să stai locului, că stai bine!
Mă fulgeră cu privirea:
− Acum pot să-ți ordon să te ucizi! declară sadic, în vociferările asistenței.
− Nici măcar, regina mea. Mi-ai refuzat, la castel, acest drept, este consemnat în…
− Ordinul 237884, completează prompt șamberlanul
Are un recul, pricepând, poate pentru prima oară, că mi-am făcut temele cu atenție.
− Și-atunci? Ce va urma?
− Simplu! Noi ne-am jucat cărțile. E timpul să ne retragem. Viitorul este al celor tineri! Vei abdica! Anabelle va deveni regină la majorat, acuș, nici doi ani, numai bine cât să se aclimatizeze cu îndatoririle de regină, iar până atunci Regatul va fi cârmuit de un Consiliu de Tutelă.
− Ce? Ailin, iar te joci cu mine…
− Apoi de, dragă regină… acuzația de instigare la genocid nu-i una așa de ușoară chiar dacă o alăturăm celei de patriotism. Cunoști turnul reginei, orizontul care plutește incert în aburii dimineții, pătucul cu pătura aia populară… Îți ofer doar două alternative: fie un sejur de câțiva ani de unde să admiri orizontul în fiecare zi, fie abdicarea și să te iau eu de nevastă. Hotărăște!
− Ăsta-i un șantaj ordinar! Și mai ziceam de Monetti. Măcar ăla mă iubea, așa… în felul lui.
− Generale!
Generalul Mattis bate din călcâie.
− Bine! Abdic! Dar să mă mărit cu tine? Niciodată!
− Nu merge separat, regina mea. Ori pachetul complet ori… sus!
− Aaaa! Și ce-o să fac pe vastele tale domenii? Îî? Am să mă plictisesc de moarte.
− Asta-i ultima ta grijă, regina mea. Trebuie să repopulăm planeta asta. Îți dau eu de treabă…
− Fii atent la ce spui, Căpitane Ailin. Ai grijă să te și țină!
Tușesc în barbă:
− Atunci așa rămâne stabilit. Păi… ce să mai temporizăm? Mă precipit ca un puștan: Are careva o cravată? Popii ăia mai sunt pe aici? Să mai facă o cântare!
*
Afară lumina se luptă cu întunericul, pare că va învinge și-atunci mă strecor încet din așternuturi.
O privesc cu inima arzând: e la fel de frumoasă, vârsta i-a oferit o aură de sfântă în patina cu care i-a lustruit chipul. O sărut pe frunte, îi pun o pernă dinainte și ea o strânge în brațe zâmbind galeș.
Pun la vedere plicul și trec în anticameră. Mă privesc în oglindă. Categoric nu mai pot ascunde asta. Întineresc vizibil, iar amintirile îmi revin. Iau din seif un teanc de bani, mă îmbrac cu hainele de orășean, pregătite din timp, și ies pe ușa secretă.
Au trecut zece ani frumoși. Imperiul și-a plătit, cu vârf și îndesat, datoriile către regat, iar după moartea împăratului s-a destrămat. Monetti, care nu a fost străin de aceasta, a reunit o bună parte a acestuia într-o federație. Anabelle a fost înscăunată regină și domnește energic fără a da semne că și-ar dori altceva în afară de aventurile galante care fac deliciul revistelor de scandal, iar fiul meu, Cyril, a ajuns Șeful Marelui Stat Major de unde păzește regatul cu mână de fier. Isabela mi-a oferit trei fete, toate cu ochii violeți ai ei și cu falca mea voluntară, de care sunt mândru…
Ies în curtea din spate a castelului neobservat de nimeni, nerecunoscut de nimeni. Mă îndrept către un aeroglisor.
− Te ține hoașca asta pentru un drum mai lung?
− Dar se poate, prietene? Te duc și până în capitală. Marțafoi să ai!
Scot un teanc de bani:
− Treci de alimentează. O să facem o cursă mai lungă.
Mă așez în fotoliu și îmbrățișez cu privirea, pentru ultima oară, locurile atât de dragi:
− Uite ruta de zbor.
− Dar duce în munți?!
− Și ce? Ți-am zis eu să mă duci în capitală? Vrei banii, sau iau pe altul…
− Se poate, coane? Chiar nu știi de glumă? Acuș te duc!
− Aterizează pe platoul ăla stâncos.
− Sunteți sigur… domnule?
− Da! Ia și banii, cred că sunt suficienți…
Aștept până când aeroglisorul se îndepărtează într-un viraj scurt și apoi fac un semn. O bucată din masivul stâncos se dizlocă și o ușă se profilează neagră pe zăpada imaculată.
Mai privesc odată orizontul, așa incert cum se profilează prin cețurile dimineții, și intru.
Micul robot sferoidal dă ture în jurul meu amușinându-mă ca un prepelicar:
− Ailin, Ailin, dor tare fost de tine. E bine? E bine?
− E bine, Basil. Katia?
− Da, patroane. Procesul a început?
− Da, fată. Direct acasă.
− Am înțeles!
Imensa navă de aproape jumătate de kilometru lungime se scutură de zăpadă și, într-o străfulgerare, traversează atmosfera planetei îndreptându-se către asteroidul mamă.
Întineresc văzând cu ochii. Acum am cam optsprezece ani.
Asteroidul ne așteaptă, sumbru, un bloc de antracit uitat în negurile spațiului, iar Katia parchează, elegant, într-un colț al hangarului:
− O sută de ani, Ailin?
− Mai mult, sau mai puțin… Știți ce aveți de făcut.
− Te vom implanta în societatea de peste o sută de ani și te vom lăsa să te descurci. Până acum a funcționat, dar cât va mai dura asta?
− Până voi întâlni un nemuritor. Ne vom lupta și, dacă voi învinge, îmi voi recupera trecutul.
− Noi vom fi aici!
− Mulțumesc, fată dragă.
Cuva cu gel mă primește precum pântecul matern. Adopt postura fetus și capacul se închide asupra mea.
Mai am un ultim gând:
− Isabela, dragostea mea.
***
Mihail stories 