PRIVILEGIUL CĂPITANULUI I

Pământul voia să plece… Sul se cramponă de altar:

− Deci, așa se termină toate: în nimic!

Așteptă să moară, dar zguduirea încetă. De jur împrejur se auzeau strigăte, gemete. Marele Preot se scutură de moloz și se repezi în ajutor.

Capitala era pe trei sferturi distrusă, iar desele replici îi alungă într-un final și pe puținii curajoși care încă mai scormoneau printre dărâmături în căutare de supraviețuitori.

Împăratul cu suita plecaseră deja îndreptându-se spre podișul Griggheos deși i-am avertizat că nu fac decât să sară din lac în puț.

Sunt un stoic. Am văzut atât de multe în viața mea încât nimic nu credeam că mă va mai impresiona. Și totuși…  După ce am făcut o ultimă slujbă, de pomenire a morților, am recomandat părăsirea insulei. Eu însumi am ales o junkă cu trei catarge, ușor de manevrat chiar și cu puțini oameni, iar după ce am aprovizionat-o corespunzător, mi-am luat adio de la preoți și puținii credincioși care mi-au rămas alături și am plecat către vest, spre continentul barbarilor negri.

În a treia zi, cam pe la prânz, un zgomot gros, ca răgetul la unison a mii de bizoni, pare să răsune chiar din ape. Apoi, ceva ca sfâșierea unor stofe, ne sfredelește auzul cu note din ce în ce mai înalte până ce nu le mai putem percepe, dar le putem observa în apa din jurul nostru care face cercuri ca atunci când arunci cu pietre în ea. În liniștea siderală care a urmat ne simțim ridicați pe un munte de apă uriaș. Putem vedea la zeci de kilometri distanță, iar ceea ce ne apare dinaintea ochilor ne umple sufletele cu o groază de nedescris. De la înălțimea valului major se zăresc crestele altor și altor valuri monstruoase, circulare, pe lângă care sărmana junkă nu-i decât o surcică neînsemnată.

Apuc să mă leg cu o funie de catargul principal apoi valul se prăvălește.

Când îmi revin din leșin mă descopăr încă legat de catarg. De jur împrejur e doar o imensitate, albastră și lucie ca sticla, ce se pierde imperceptibil în cerul de azur pe care arde un Soare nemilos.

Mă dezleg cu greutate și, cu fiecare mușchi protestând amarnic, mă ridic în picioare. Junka s-a prăpădit, iar eu am avut un noroc chior de a mă fi legat travers pe vergă și nu m-am înecat. Mă pipăi atent: se pare că sunt întreg, cuțitul și plosca cu apă sunt la brâu, iar ranița cu hrană o găsesc încurcată în funiile rupte ale catargului. Beau o înghițitură de apă și încep să mestec o bucată de carne afumată privind trist către orizontul incert. Dacă nimic nu va apărea dinspre acolo mă așteaptă doar o moarte lentă și înjositoare.

Crestez pe catarg ziua a patra. Liniștea este atât de apăsătoare încât m-am descoperit tânguind pe două voci o litanie de spovedire, dar nemișcarea este doar aparentă. Ne deplasăm, chiar foarte accelerat, către est, după cum am putut constata comparând siajul invers al catargului pe apă cu poziția Soarelui. Mă gândesc la ce cantitate uriașă de apă se mișcă uniform în aceiași direcție încât doar inerția catargului mi-o relevă și simt că mă ia cu friguri, dar și cu mândria de a fi fost ales părtaș la un asemenea eveniment cosmic.

Apa din ploscă e pe terminate, deși am făcut economie la sânge, iar în jurul meu e aceiași pustietate dezolantă de parcă am fost pierdut, pe drum, într-un univers străin.

Mă trezesc sunete și adrenalina toarnă foc în vene. Mă salt în picioare cu cuțitul în mână și gata de luptă. Privesc roată și mă rușinez de stârnirea fiarei din mine. Sunt trei delfini, doi adulți și un pui, care, cine știe cum, m-au descoperit și se bucură făcând salturi din apă, chiar lângă catarg.

Nu mai sunt singur, starea sănătății mele mentale s-a îmbunătățit vizibil căci dacă delfinii au supraviețuit înseamnă că nu este totul încă pierdut. În ciuda optimismului problema apei devine acută. Parcă înțelegându-mă un delfin se întoarce cu burta spre mine. O cuprind în brațe și ea îmi pompează laptele, în jeturi, direct în gură. Are un gust divin.

Ziua a opta. Delfinii dau semne de neliniște. Fac ture în jurul catargului și emit sunete ascuțite, de avertizare. Privesc în jur. Totul în aceiași nemișcare aparentă, dar… Da! Orizontul parcă se ridică.

Delfinii mai dau o tură și-apoi dispar.

Privesc mai atent în zare: se pare că aventura mea se va încheia aici. Un perete de apă vertical se ridică, voind a se uni cu cerul și acoperind soarele. Mai apuc să mă leg, în pripă, de catarg care este smuls și aruncat brutal în sus.

Îmi pierd cunoștința.

Categoric, cineva acolo sus mă iubește, căci îmi revin în simțuri aproape imediat după ce al doilea val a trecut, lăsând în urmă aceiași liniște absurdă și soare dogoritor.

Apar și delfinii, dar și ei sunt epuizați. Își urcă trupurile pe vergă și rămân letargici. Nu pot decât să-i mângâi și să le șoptesc cuvinte de încurajare. Mă privesc cu ochi mari, umani, în care deslușesc o spaimă reținută.

*

Ziua a unsprezecea. Delfina nu mai are lapte, iar arșița devine cumplită. Presupun că ne apropiem de ecuator. Mi se pare că zăresc ceva la orizont și tonusul îmi revine. Și delfinii au simțit ceva căci își dau drumul în apă și dispar într-acolo.  Ajungem din urmă epava unei corăbii. Delfinii se pare că au făcut o descoperire căci e zarvă mare. Oroare, sfârtecă un cadavru. Nu vreau să privesc, dar impulsul de supraviețuire este prea puternic. Când ajung în apropierea epavei amarez catargul cu un odgon de artimonul rupt al corăbiei și, cu cuțitul în dinți, înot spre epavă. E la limita flotabilității; se poate scufunda în orice clipă așa că nu preget: prima grijă, apa. Mă îndrept printre sfărâmături către cambuza navei și am o dezamăgire. Totul a fost spulberat și luat de valuri. Nici epava nu mai are zile multe așa încât mă târăsc grăbit către cabina căpitanului unde se păstrează, îndeobște, o rezervă de alimente specială, pentru ofițeri. Într-adevăr, găsesc mai multe burdufuri cu apă, vin și rom, precum și hrană din belșug, dar cea mai mare descoperire este o cutie de lemn de trandafir în care așteaptă, frumos aliniate, zece mere învelite în foiță de aur. Mai iau un pumn de cuie și un ciocan și mă precipit spre catarg. Abia ce desfac funia că, de parcă înțelegând că menirea ei s-a sfârșit, epava se răsucește gemând agonic și se scufundă sub privirile mele dezolate.

Am încropit o velă și, cu scândurile recuperate din apă, mi-am făcut un acoperiș deasupra capului. Condiția mea de naufragiat s-a îmbunătățit mult dar, deși, efectiv, motive de mare bucurie nu prea se văd, crucea catargului ducându-mi pătimirile către necunoscut prin aceiași apă de sticlă și pe sub același soare arzător, îmi pot permite să filozofez, întins la umbră, sătul și cu burduful cu rom la îndemână.

Fervoarea mea mistică, cea care m-a ridicat din rândul unor umili iobagi pe moșia împăratului până la funcția supremă de Mare Preot, s-a diluat cu timpul amestecându-se cu un pragmatism administrativ, dar și cu o experiență de viață care-mi contrazicea convingerile religioase. Mă revăd, sclav al unor ritualuri ridicole, coborât în colportări josnice, în combinații malefice pentru a mă menține în funcție, în prea multele trădări și cu mâinile pătate de sânge. Și iată, mă recunosc acum, în solitudine, același ca la început, întorcându-mă cu fața către divinitate și implorând iertarea.

Al treilea val. Catargul se lovește de ceva, iar eu sunt proiectat în spume. Funia vrea să-mi rupă torsul încât sunt nevoit s-o tai. Aproape sufocat, caut să răzbesc în sus către aer către viață și, instinctiv, mă agăț de ceva.

Când îmi vin în fire e noapte și mă descopăr strângând în brațe o țeavă groasă. Incredibil, pare a fi din metal, un metal brun adânc mâncat de apa sărată, dar totuși metal. Nivelul apei scade progresiv deși nu mai revine la netezimea de sticlă. Luna nu mai este, doar Calea Regilor ce mai luminează palid întinderile de apă, iar eu mă las, încet, încet, să alunec pe țeavă, în jos, în beznă.  Sunt pe ceva dur. Pipăi cu mâinile. Metal.

De jur împrejur apă, apă și iar apă. Crucea catargului cu tot cu provizii este pierdută. Delfinii nu se mai văd. Mă cuprinde o deznădejde amestecată cu furie. Ridic privirea și bâigui: Pentru ce totul? Ca să mă abandonezi aici?

Nu primesc nici un răspuns.

Și totuși stau pe ceva de metal. Mă scufund un pic. Are o formă ovoidală și se pierde în adâncime. Mi-e sete. Mi-e cumplit de sete. Încep să pipăi febril de jur împrejur cu riscul de a fi luat de apă. Uite, aici o scobitură în care mi-a intrat palma. Trag, trag zdrelindu-mi degetele și-ntr-un sfârșit ceva se dislocă…  Un val de apă mă ia pe sus, dar rămân încleștat cu ultimele puteri, de mânerul pe care l-am apucat. Apoi sunt trântit violent și, sub greutatea mea, ceva cedează cu un scrâșnet . Cad cu capul în jos, iar izbitura e cumplită: mai mor odată!

Mă doare capul și toate oasele, iar de sus curge apă peste mine. Sunt într-o încăpere mică, metalică, și brusc văd clipind două luminițe. Mă apropii. Una este roșie; roșu: sânge, moarte, iar cealaltă verde: verdeață, viață, aer.

Nu ezit. Apăs butonul verde și mă cocârjez de frică. Zgomotul e cumplit, dar apoi mă gândesc că-i doar opusul liniștii de până atunci. Deasupra s-a tras un capac și apa nu mai curge. Încă mi-e foarte frică, dar dacă sus a fost un capac, mai trebuie să fie unul… jos. Altfel este ilogic.

Simt schimbarea de aer. Mai stătut, dar respirabil. Apoi, cu un pufăit, se deschide o ușă mare acolo unde nici nu mă gândeam.

*

Deci zeii chiar există.

Mă simt răscolit pe dinăuntru căci ceea ce văd depășește orice imaginație. Sunt într-un culoar metalic vopsit în culori stinse de gri și verde, luminat discret de lumini ce nu par făclii, dar care dau o lumină de un alb pur și rece. Pe pereți șiruri lungi de țevi ce par învelite în argint. Din loc în loc uși ovale cu o ferestruică mică, rotundă dintr-o sticlă groasă, înăuntru, beznă. Încerc să deschid una, dar nu știu de unde. Nu pare să aibă nici un mâner, ori clanță, sau ivăr. Avansez, culoarul parcă nu se mai termină, iar setea a revenit, chinuitoare.

În sfârșit, o ușă deschisă: o încăpere metalică ce pare că a fost un dormitor. Paturi, mese, totul din metal. Locul a fost părăsit în grabă căci așternuturile dintr-un material asemănător mătăsii sunt împrăștiate. Peste tot obiecte aruncate. Toate sunt acoperite cu un strat foarte fin de praf. Ridic ceva ce pare o podoabă. E un disc din argint frumos șlefuit care se punea la mână cu două cordeluțe dintr-un material necunoscut, moale și negru. Îl șterg cu degetele și, oroare, brusc se luminează și apuc să văd niște semne cabalistice înainte de a-l arunca, din reflex, cât colo. Devin mai prudent. Pe una din măsuțe cutii transparente care se pare că au conținut cândva mâncare, acum doar mucegaiuri ofilite. Văd un bidon ca din sticlă: apă? Uit de orice frică. Mă reped la el, îl scutur. Lichidul pare într-adevăr apă. Dar cum se deschide? Mâinile îmi tremură. Brusc, mișcările mele haotice au un rezultat. Cu un fâsâit abia perceptibil un capac se răsucește. Îl desfac de tot, gust. Pișcă la limbă, dar e apă. Beau cu nesaț. Genunchii mă lasă. Mă așez pe marginea unui pat și beau cu înghițituri mari, convulsiv.

Rămân cu bidonul în mână savurând mulțumirea organismului ca pe o plăcere orgasmică. Încet privirea mi se focalizează pe o inscripție de pe bidonaș. În josul ei altele mai mici. Realizez că astfel de inscripții sunt peste tot: pe cutiile ce-au conținut mâncare, pe pereți, pe ușă, pe țevile, nelipsitele țevi, care șerpuiesc pe tavan.

O scriere. Socotesc peste 20 de simboluri diferite. Dacă vreau să mă descurc aici trebuie cumva să învăț această scriere, dar prima grijă: ușa.

Mă apropii de ea. E masivă, groasă de un lat de palmă și se rotește pe două balamale solide. În mijloc are o degajare rotundă cu o scobitură. Bag mâna în scobitură și simt un mâner. Trag și o roată iese silențios spre afară. Rotesc și observ mișcare. Niște forme trapezoidale, patru la număr par a ieși din ușă odată cu rotirea mânerului.

Aha! Dau să închid ușa și-apoi mă ia cu frig: Dacă rămâi încuiat aici?  O altă ușă. Să încerc la altă ușă.

La nici zece pași, o alta. Mai mare, dar tot ovoidală și tot din fier. Bag mâna, scot mânerul și răsucesc. Dau un țipăt și cad pe spate în încercarea de a fugi. În stânga, pe perete încep să clipească un șir de luminițe iar o voce, ce parcă vine din pereți, mă dojenește într-o limbă necunoscută.

Va continua