Asta-i o poveste pe care i-am dat-o lui Dan Popescu, ca să o includă într-o carte specială, pentru nevăzători, drepturile de autor fiind folosite tot înspre a ajuta pe acești oameni, văduviți de unul din cele mai importante simțuri.
Acum pot să o postez și eu.
*
Am fost criticat de doamna profesoară pentru ultima dioramă. Mi-a zis că fiinţele sunt groteşti, n-au pic de inteligenţă şi am o minte perversă, de copil alintat, și-o să mă spună lu’ mama şi tata.
Trebuia să o stric, dar asta ar fi însemnat să iau totul de la capăt aşa că am trişat, cum am făcut şi data trecută, cu razele gama.
Am împrumutat acceleratorul de câmp al lui tata şi l-am pus la maxim.
În două zile dinozaurii s-au devorat între ei şi printre hoituri, într-un festin, încercările mele anterioare, s-au inmulţit spectaculos, haotic.
Citesc toate referințele pe care le găsesc acasă. Nu găsesc nimic similar. Sacrificiul părinţilor pentru bunăstarea copiilor ajunşi adulţi şi sacrificarea copiilor cu „probleme” pentru bunul mers al speciei se pare că sunt definiţii axiomatice. Nicăieri, nimic, despre ferocitatea în supravieţuire a creaţiilor mele.
Şi totuşi am verificat de trei ori. Modelul genetic e perfect, doar e al meu. Se pare că totuși, am greşit. Trebuie să repar cât mai repede, pentru că tema trebuie predată peste două zile.
Tata a venit acasă uşor îngrijorat. A vrut să vadă diorama, dar nu l-am lăsat, i-am zis că poate interfera, mental, în procesul de reproducere. S-a retras, vizibil mâhnit. Îi aud discutând în şoaptă.
În dioramă e un adevărat măcel şi totuşi, în ciuda carnagiului, noi specii, fantastic de diversificate apar pe cadavrele celor neadaptate.
Un fior mă cuprinde… semănă, la alt nivel, cu ceea ce petrece, corect, ordonat la noi, dar câtă diversitate.
Mai e o zi, trebuie să mă hotărăsc. Trişez din nou, aleg aproape la întâmplare: să se poată hrăni din surse diferite, să aibă locomoţie mixtă, să nu aibă prădători dedicaţi. În cîteva ore, spectaculos, hibridul meu, preia iniţiativa ajungînd dominant în mediu şi percep primele gînduri conştiente.
Ce-am făcut?
Înainte de a mă edifica, sunt chemat sus.
Părinţii mei şi echipa eugenică. Sunt calm. În sinea mea, înţelesesem de mult de ce dioramele mele erau altfel ca a colegilor, dar refuzam să cred.
Mă scuz pentru ultima meditaţie.
Mama, curios, plânge.
Da, am citit despre asta.
Un gând, absurd, nu-mi dă pace. Desfac diorama. Cobor în adâncul beciurilor, acolo unde nimeni nu a mai călcat de la construcția casei. Deși funcțional, subsolul nu-mi inspiră încredere. Realimentez dintr-o sursă separată…va ţine câteva zile.
Aleg un personaj, cât mai compatibil şi-mi transfer energia vitală. E o ea, şi mă va renaşte în dioramă. Cu ultimile puteri închid cât mai bine şi revin sus.
Un ultim gând mă zvârcoleşte: am două zile ca să mă salvez!
Două zile aici, două mii de ani în dioramă.
Voi izbuti?
*
− A apărut diorama? vocea bărbatului denotă tristeţe, scîrbă, dar şi o urmă de panică.
– Nu! Nu apare la nici un nivel energetic. Cred că a distrus-o când a realizat că este o monstruozitate. Chiar modul prin care s-a autoneantizat înclină în direcţia asta.
– Da, dar ceva aici nu e clar. Nici urme reziduale nu sunt.
– Ce insinuezi? La urma urmei era fiul tău.
– De-asta îmi este frică!!!
***
Mihail stories 