Culpa

Dorel se întorcea acasă după o zi grea la muncă.

Nu era vina lui, țeava de gaz nu era trecută în planul urbanistic, ce vină avea c-a dat cu cuva excavatorului în ea și… Tot ronțăind gânduri rele nici nu simți că se-ntunecă. Trecu prin gangul din spate, ca să nu ocolească juma’ de bloc când i se păru că aude ceva.

Da.

Din spatele ghenei de gunoi se auzea un geamăt ușor. Simți un frison pe spinare, dar, după ce-ai lăsat un cartier întreg fără gaze, după o explozie de pomină, parcă alt curaj ai.

Se apropie, totuși, precaut. În spatele containerului se vedea o mogâldeață și de-acolo părea că se aude scâncetul. Se coțopăni și trase containerul mai deoparte. Era o fetiță, cu genunchii strânși la gură care-l privea temător.

-̶   Vino! Nu am să-ți fac nici un rău, spuse Dorel, în timp ce se apropia cu mâna întinsă.

Fetița se ridică în picioare, deschise o gură mare și-l înghiți pe Dorel.

Dorel sări în șezut. Beznă. Dar se simțea. Își trase două palme și întinse mâna după veioză. Lumina descoperi aspectul casnic al unui dormitor și bătăile inimii lui Dorel se domoliră.

Acasă.

Dar cum am ajuns?

Iar evenimentele se prăvăliră din nou peste el.

Se făcu mic pe canapeaua de o persoană și scânci:

̶  N-a fost vina mea!

Ignorând suferințele lui spirituale un ghioțăit de mațe îl trimise direct la frigider: niște brânză, o bucată de cârnat… Mâncă avid și parcă se simțea mai bine.

Îl cuprinse o moleșeală plăcută și se așeză în pat.

„N-a fost vina mea”.

Adormi.

Sus, în colțul tavanului, se văzu o mișcare. O bucată de tencuială se mișca, apoi a căzut pe pat.

Mai întâi a apărut un picior, apoi, pe măsură ce împingea în tencuială, un păianjen.

Era monstruos, și sări pe fața lui Dorel.

Dorel se zbătu în pat, prins în virtualul său vis, sări în picioare și exclamă:

̶   Așa nu se mai poate!

Se uită la ceas: 3 de noapte.

La poliție un ofițer picotind:

̶   Am venit să mă predau!

Acesta devine, brusc, activ. Șoptește ceva la casca din ureche.

Doi subofițeri coboară abrupt scările și, la o grimasă a ofițerului de serviciu, îl umflă pe Dorel și-i pun cătușele.

̶   Cine ești?, întreabă ofițerul

̶   Dorel, incendiul, doar știți… Totu-i din vina mea.

Ofițerul zâmbi:

̶   Ce ne faci de-astea la trei dimineața?! Luați-i cătușele.

Apoi: Sunt trei luni de când s-a dat soluția definitivă în cazul exploziei, n-ați avut nici o vină. Ca la armată, ați urmat ordinele.

̶   Trei luni?

Polițistul schimbă o privire scurtă cu cei doi subofițeri, care-l încadrară.

̶   Dragă domnule, Culpa ce-o resimți e falsă, un psiholog îți poate veni în ajutor…

Dorel ieși din sediul Poliției nelămurit. 4 dimineața, sună la un taxi. Acasă patul desfăcut, s-a întins în el și și-a pus mâinile pe piept.

„Trei luni?”

Pe neștiute, o fetiță în rochie cu volane gri, se așează lângă el.

Dorel zâmbi unei amintiri.

Într-un colț de cameră cade o bucată de tencuială. Mai întâi un picior, apoi tot.

Un păianjen monstruos coboară și Dorel deschise ochii.

***