Nu-i pentru cine se potrivește, ci pentru cine se nimerește…

Scriam deunăzi pe Twitter:

„Clinică particulară, programare la ora 15.45. 350 de lei.

Ce spune asta? Spune că prestează și la stat. Nu se mai satură de bani, ce draku o fi făcând cu ei că n-are casă, n-are masă, dimineața la Policlinică, după amiaza la Clinică, seara se culcă și-a doua zi… de la capăt.”

Și asta-mi aduce aminte de-o pățanie din facultate.

Era prin anul trei, parcă, pentru că țin minte că stăteam în gazdă, căci fusesem dat afară din cămin pe motiv de magnetofon, Getro Tull, Frank Zapa și cablu cu dulie înșurubat în fasungul de deasupra chiuvetei.

Pre când luam bursa ne adunam pe găști și „spărgeam” câte-o crâșmă, c-atâta bucurie avem și noi între două pârjoale cu cartofi și-o zeamă lungă la cantina Tudor Vladimirescu. Eram în vârful Copoului la Casa Vânătorului, la un Cotnari și niște cârnați de mistreț cu garnitură. Ne amestecasem cu alte găști de studenți, de pe la Universitate, se făcuseră bisericuțe în care se discuta aprins cestiuni importante, de la clitoris la găuri negre, când apare șeful de local, se urcă pe mica estradă a orchestrei, bate din palme cu familiaritatea gestului îndelung repetat și grăiește mieros și parșiv: „Ora zece copii, ora închiderii. Hai! În cinci minute să nu mai văd pe nimeni.”

Nu privim „disperați” căci noi abia ne încinsesem și-dată un băiat își dă zgomotos cu palma-n frunte:

̶  Bă, vreți să mai beți?

Eram vreo cinci în bisericuța creată ad-hoc pe motive de filling spiritual.

̶  Vrem, Măria Ta! răspundem noi într-un cor.

̶  Atunci, după mine, oștenii mei!

Coborâm spre Sărăriei, o luăm pe niște străduțe întortocheate, beznă, doar o Lună la un sfert ce ne mai lumina drumul, dar amicul pășea voios cu determinarea omului care-și știe calea bătută.

Ne oprim în dreptul unei case din secolul trecut (secolul XIX- n.a.) dar îngrijită și impozantă, iar tipul sună la poartă:

̶  Aici stă doctorul Stafie, sss, ciocu’ mic, stați mai în spate, vorbesc eu cu el.

Apare un ins scund, rotofei, și cu mustață, un Mario în carne și oase, cum aveam să realizez mai târziu când am exclamat în timpul jocului: să fiu a naibii, pe tipul acesta îl cunosc de undeva!

̶  Cine e, la ora asta?

̶  Eu, Alex.

̶  Aaa, iar te-au dat afară de la Bolta rece…

̶   De la Casa Vânătorului, dar nu contează. Sunt cu câțiva amici și-am promis că le-arăt beciul matale.

̶  Promisiunea trebuie onorată, nu-i așa? exclamă omulețul, altfel ai să zici la lume că-s  Titircă inimă rea. Îs mulți?

̶  Câțiva acolo, nu facem pagubă mare…

Întrăm în curte cu inima cât a purecelui căci aventura devenea din ce în ce mai gotică, și, în șir indian îl urmăm pe Mario care ocolește casa și se oprește în dreptul unei uși, moșmondește la câteva lacăte ruginite, o deschide și grăiește către Alex:

̶   Mai departe te descurci, că eu intru-n gardă la doișpici, măcar o oră să dorm.

Coborâm niște trepte înguste, în spirală, iar unul dintre noi șoptește cam gâtuit:

̶   Unde dracu ne duci, măi Alex?

̶  În paradisul infernului, grăiește apoteotic acesta și aprinde lumina.

Ni s-au muiat genunchii: Beciul, spațios, în arcade de cărămidă roșie, arăta ca un Shop la care beleam ochii prin vitrină, tânjind.

Pe rafturi din scândură negeluită adăstau zeci de sticle cu whischi, votcă, rom cubanez, dar și butelci cu vin de toate soiurile. Stivă cu cartușe de Kent, Marlboro, Dunhill și Rothmans, mai alături casetofoane japoneze, mixere de bucătărie, oale de inox, din tavan atârnau șunci și jamboane de porc, în spate de după o draperie din tifon, roți de cașcaval, putini cu brânză la burduf și câte altele, în mijloc o masă rotundă, de tarot și alte activități păgâne, cu câteva scaune desperecheate de jur împrejur, iar într-un colț un pat acoperit cu o cergă mițoasă.

̶  Chiar că-n paradisul lui Scaraoski ne-ai adus, exclam siderat.

̶   Stafie îi doctor chirurg de mațe, și cică-i bun în meserie.

̶   Quod erat demonstrandum! rotesc demonstrativ mâna. Băieți, zic că ne-a pus dumnezeu mâna-n cap. Atacați!

Trei zile-am răposat acolo, lumea reală dispăruse undeva într-un neant iluzoriu și-am mai fi stat dacă nu apărea Stafie de la mațe și-ar fi pus picioru-n prag:

̶  Afară cu voi, c-alfel am să vă am pe conștiință.

                                                                                        ***