Poza zilei – De veghe în lanul cu secară

Image

Reclame

Căldură mare

Curge asfaltul…

Atelierul e o saună rusească. Ronțăi din buze: la anul aer condiționat sau demisia în alb!

Îmi mai pun un pahar cu bere și simt că mă taie. Mă duc să mă deshidratez, iar de după gard, la aruncătura de băț ce desparte bucătăriile noastre, aud, c-am ureche sprintenă:

− N-are pic de rușine. Umblă de să-l vadă lumea în chiloți…

− Ei, na! răspund prompt. Că n-a mai văzut chiloți. De la cin’șpe ani spală la ei și-s mai căcați ca ai mei!

Decodificasem auditiv vocea lui madam Avasiloaie și, amintindu-mi de niște vechi insistențe, cărora n-am binevoit a le răspunde, cu berea fermentând în cerebel, am un puseu de exhibiționism pe muzica lui Vicoveanca ce tocmai se revărsa din radioul dat la maxim de Costică.

Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc!

Dincolo de gard se face o liniște suspectă. Încep să mă îngrijorez: or fi făcut vre-un atac cerebral, o fi dat glicemia pe-afară…

Mă apropii mai ferit și, involuntar, bag maieul și-mi trag chiloții mai sus.

Nimeni.

Eee, Nhihăiță, n-ai spor cu programul de streaptise.

Vino-ți în fire!!!

***

O poveste înainte de culcare

− „Și au plecat la apusul soarelui” …

− Ce este un apus de soare?

− Ei bine, nu știu, dar bunicul meu a văzut o dată.

− Atunci… ce este?

− Este când soarele se duce în spatele unei planete.

− Tata, asta este o eclipsă.

− Trebuie să fii pe suprafața planetei.

Copilul își dădu ochii peste cap:

− Gravitația te-ar zdrobi.

− Ei bine, tatăl făcu o pauză. Hmmm, e adevărat. Apoi sugeră: poate că era o planetă foarte mică.

− Ca un asteroid?

− Poate.

Copilul se încruntă:

− Sunt doar umbre pe sol… Și tot nu se explică călăritul.

− Ai auzit: S-au agățat de animale.

− S-ar dezechilibra, protestă copilul. Ar intra în vrie.

Tatăl se încruntă:

− Poate că erau animale speciale?!

− Ca un cocostârc electric, poate? spuse copilul, iar ochii începură să-i sclipească violet. Într-un spațiu deschis sau pe o orbită joasă în jurul unui gigant gazos? Ar fi distractiv.

Tatăl a zâmbit:

− Da, dar mai scria că acestea aveau picioare.

− Picioare?

− Aici se spune că brațele noastre inferioare obișnuiau să facă asta. Erau diferite față de acum.

− Ooo! a oftat copilul.

− Într-adevăr.

− Dacă se spune… a răspuns copilul, neconvins.

Au plutit în tăcere un pic, până când copilul s-a încruntat:

− Și de ce s-au plimbat, agățându-se de spatele acestor animale, cu fața spre soare?

− Asta pare cam ciudat, a răspuns tatăl și l-a împins încetișor pe băiat înspre pat.

− Și-ar arde ochii!

− Poate că am putea sări peste partea acesta… mormăi tatăl. Sper.

− Ar fi nevoie de săptămâni pentru a le crește alții noi.

− Adevărat.

− Poveștile astea nu sunt foarte bune, căscă copilul și își trase așternutul până sub bărbie.

− Se pare că nu. Sunt foarte vechi, și a pus cu grijă semnul de carte între bătrânele file.

Somn ușor!

***