Is Dark Matter Made of Axions? Black Holes May Reveal the Answer

What is dark matter made of? It’s one of the most perplexing questions of modern astronomy. We know that dark matter is out there, since we can see its obvious gravitational influence on everything from galaxies to the evolution of the entire universe, but we don’t know what it is. Our best guess is that it’s some sort of weird new particle that doesn’t like to talk to normal matter very often (otherwise we would have seen it by now). One possibility is that it’s an exotic hypothetical kind of particle known as an axion, and a team of astronomers are using none other than black holes to try to get a glimpse into this strange new cosmic critter.

Axion Agenda

I’ll be honest with you, we don’t know if axions exist. They were invented to explain a conundrum in high energy physics. There’s a certain kind of symmetry in nature where if you take some random interaction involving lots of subatomic particles and switch out everyone’s electric charges for the opposite sign, and also run the process in the mirror, you get the exact same result. This is known as charge and parity symmetry, or CP-symmetry for short.

This symmetry holds everywhere in nature, except when it doesn’t, as in the case of the weak nuclear force, which is able to violate this symmetry whenever it feels like it.

The conundrum is that by all rights the strong nuclear force should violate this too. There are terms in the mathematics that very obviously break CP-symmetry, and yet we don’t see any signs of symmetry breaking with the strong nuclear force in any of our experiments. So something must be going on to restore this symmetry when it ought to be broken.

The answer – or at least one potential answer – is a new kind of particle called the axion. The axion restores a certain kind of balance in the force (yes I’m aware of the Star wars reference here) so that the CP-symmetry is preserved and everyone can go about their daily lives. Of course experiments to date haven’t directly revealed the existence of the axion, and there’s a range of possible masses and properties that the axion could have.

Artist’s impression of dark matter surrounding the Milky Way. (ESO/L. Calçada)

Within that range of possible allowable masses and properties of the axion, something remarkable occurs. If we want to fill up the universe with dark matter, that dark matter has to have certain properties. It can’t interact with normal matter very often and it can’t even interact with itself very often either. Also, there needs to be a lot of it, and it needs to be very stable and long-lived. It turns out that some of the range of possible axion properties allow that hypothetical particle to be a candidate for the dark matter.

The Dark Axions

If we let the axion be the dark matter it can generally explain all the usual dark matter observations. It can explain the rotation curves inside of galaxies. It can explain the motions of galaxies within galaxy clusters. It can be manufactured in sufficient abundance in the early Universe to fit observations of the cosmic microwave background. And so on.

What’s more, axions in the cores of galaxies can bundle together tightly enough to form a single massive ball that would at first blush look a lot like a supermassive black hole. It would be small, it wouldn’t interact with light, and it would be incredibly massive. While recent observations from the Event Horizon Telescope gave us a literal picture of a giant black hole in another galaxy, it doesn’t mean necessarily rule out that these axion cores still lurk in the depths of galaxies across the Universe. And it’s with these possible axion cores that we might be able to get a handle on their properties.

Black Holes are the Key

Aside from the Event Horizon Telescope, we have no direct observations of supermassive black holes. We can only see the material that is swirling and seething around them. And from the properties of that material we can estimate the size and mass of the black holes. With these techniques, over the decades we’ve uncovered a very strange relationship: more massive galaxies host more massive black holes in their centers. This relationship is actually relatively tightand it tells us that black holes somehow co-evolved with their host galaxies.

This artist’s concept shows the most distant supermassive black hole ever discovered. It is part of a quasar from just 690 million years after the Big Bang. Credit: Robin Dienel/Carnegie Institution for Science

But like I said, we can’t observe the black holes directly. So they might not be black holes at all. They might be axion cores hiding in the centers of those galaxies. If this is the case then it’s not that black holes co-evolved with their host galaxies, but that axion cores co-evolved with their host galaxies. The bigger the galaxy, the more axion dark matter it can host, and the bigger the axion core in the center.

This means we can use the relationship between the central dark object (whether it’s black hole or axion core) and the galaxy itself to constrain the properties of axions. This works because if you start playing with the axion particle mass then this affects how easily you can clump up to form a core, which will change the relationship to the host galaxy.

A team of astronomers recently employed the relationship between black holes and galaxies to do exactly this, and were able to place some upper limits on the axion particle mass, which will help guide future experiments and direct searches. Is the axion responsible for the dark matter in the universe? Hopefully someday we can shed some light on the situation.

 

Universe Today

Din ce este făcută materia întunecată? Este una dintre cele mai uluitoare întrebări ale astronomiei moderne. Știm că materia întunecată este acolo, deoarece putem vedea influența ei gravitațională evidentă asupra a tot ceea ce se petrece, de la galaxii la evoluția întregului univers, dar nu știm ce este. Cea mai bună presupunere este că este o particulă nouă ciudată, care nu vrea să interacționeze foarte des cu materia normală (altfel am fi văzut-o până acum). Ar putea fi un fel de particule exotice ipotetice, cunoscute sub numele de axion, iar o echipă de astronomi se folosesc de nimeni altele decât găurile negre pentru a încerca să înțeleagă această ciudată și nouă creatură  cosmică.

Legenda axionilor

Vreau să fiu sincer cu tine, nu știm dacă există axioni. Ei au fost inventați pentru a explica o încurcătură în fizica energiei înalte. Există un anumită simetrie în natură, astfel că, dacă luați o anumită interacțiune aleatorie care implică o mulțime de particule subatomice, inversați încărcăturile electrice ale fiecăreia pentru semnul opus și rulați procesul în oglindă, veți obține exact același rezultat. Aceasta se numește simetrie de încărcare și paritate, sau simetrie CP pe scurt.

Această simetrie este valabilă oriunde în natură. Dar cum excepția confirmă regula avem cazuri de forțe nucleare slabe, capabile să încalce această simetrie ori de câte ori  simt nevoia.

Enigma este că, deși forțele nucleare puternice ar trebui, la rândul lor, să încalce această regulă și există soluții matematice care evident încalcă simetria CP, totuși nu vedem semne de simetrie spartă în cazul forțelor nucleare puternice în niciunul din experimentele noastre. Deci, trebuie să existe ceva care restabilește această simetrie atunci când ea ar trebui să fie spartă.

Răspunsul – sau cel puțin un răspuns potențial – este noul tip de particule numit axion. Axionul restabilește un anumit echilibru în forță (da, știu că vă duce gândul la Războiul  stelelor 😉 ), astfel încât simetria CP să fie păstrată și toată lumea să poată fi fericită. Desigur, experimentele de până acum nu au dezvăluit direct existența axionului și există o serie proprietăți și o masă posibile pe care axionul le-ar putea avea.

În această gamă de  proprietăți ale axionului, se observă ceva remarcabil. Dacă vrem să umplem universul cu materie întunecată, acea materie întunecată trebuie să aibă anumite proprietăți: să nu poate interacționa cu materia normală foarte des și să nu poate interacționa chiar cu ea însăși foarte des. De asemenea, trebuie să fie în cantitate mare, să fie foarte stabilă și de lungă durată. Se pare că o parte din gama de posibile proprietăți ale axionului permite ca particula ipotetică să fie candidată pentru materia întunecată.

Axioii întunecați
Dacă admitem ca axionii să fie materia întunecată, aceasta poate explica în general toate observațiile obișnuite ale materiei întunecate. Se poate explica curbele de rotație din interiorul galaxiilor. Poate explica mișcările galaxiilor din grupurile de galaxii. Acesta poate fi fabricat în abundență suficientă în Universul timpuriu pentru a se potrivi observațiilor din mediul cosmic cu microunde. Și asa mai departe.

Mai mult, masele de axioni din nucleele galaxiilor se pot lega împreună suficient de strâns pentru a forma o singură minge masivă, care la prima vedere va arăta ca o gaură neagră supermasivă. Ar fi mic, nu ar interacționa cu lumina, și ar fi incredibil de masiv. În timp ce observațiile recente cu Event Horizon Telescope ne-au dat o imagine literală a unei găuri negre uriașe într-o altă galaxie, aceasta nu înseamnă în mod necesar excluderea faptului că aceste nuclee de axion încă se ascund în adâncurile galaxiilor din Univers. Și este posibil ca pe acești posibili axioni să putem trasa proprietățile lor.

Găurile negre sunt cheia
În afară de Event Horizon Telescope, nu avem observații directe asupra găurilor negre supermassive. Putem vedea doar materialul care se învârte și se învârte în jurul lor. Iar din proprietățile acelui material putem estima mărimea și masa găurilor negre. Prin aceste tehnici, de-a lungul deceniilor am descoperit o relație foarte ciudată: galaxiile mai masive găzduiesc găuri negre masive în centrele lor. Această relație este de fapt relativ strânsă și ne spune că găurile negre au evoluat într-un fel co-evoluat cu galaxiile gazdă.

Dar, așa cum am spus, nu putem observa găurile negre în mod direct. Deci, ele ar putea să nu fie găuri negre. Ar putea fi nuclee de axioni ascunse în centrele acelor galaxii. Dacă acesta este cazul, atunci nu este faptul că găurile negre co-au evoluat cu galaxiile gazdă, ci că acele nuclee axionice au evoluat împreună cu galaxiile gazdă. Cu cât galaxia este mai mare, cu atât mai multă substanță închisă axionică pe care o poate găzdui și cu atât mai mare este nucleul axionic din centru.

Aceasta înseamnă că putem folosi relația dintre obiectul central închis (fie că este gaură neagră sau nucleul axionului), cât și galaxia în sine pentru a trasa proprietățile axionilor. Acest lucru se datorează faptului că, dacă începeți să jonglați cu masa particulelor axion, atunci va rezulta cât de ușor se poate aglomera pentru a forma un nucleu, ceea ce va schimba relația cu galaxia gazdă.

O echipă de astronomi a folosit recent relația dintre gaurile negre și galaxiile lor pentru a face exact acest lucru și a reușit să plaseze niște limite superioare pentru masa particulelor axion, ceea ce va ajuta la orientarea experimentelor viitoare și a căutărilor directe. Axionul este responsabil pentru materia întunecată din univers? Sperăm că într-o zi putem să aruncăm o privire asupra situației.

***

Reclame

Astenii gripate de duminică

Profitând de începutul ăsta de vară atipic, pe valul de gripe și astenii existențialiste ale poporului, un virus vechi, dar încă foarte virulent atacă fără discernământ.

Iaca cum, în drum spre piață, am fost violentat de o gaşcă compusă dintr-un… popă, cu barbă zbârlită şi sutană jegoasă, însoţit de două măicuţe în aceiaşi stare precară de igienă, dar …foarte pătrunse de harul sfânt.

Abia am scăpat de zeama pe care schimnicul o împărțea, generos, în dreapta și-n stânga cu un șomoiog din buruieni pe care-l cufunda într-un ceaun în care probabil făcea mămăligă acasă. Impetuos, dă la pupat o icoană făcătoare de minuni și mâna plină de jeg.

Popa mă reperează și nu scap de el decât după ce am mărunțit câteva cuvinte pline de bun simț: Ia chestia aia de pe mine că de nu ți-o bag pe gât!

M-am tras mai la un colț și am urmărit ritualul: boitul cu șomoiogul, pupat cruci, icoane și poala popii, trecerea  strategică la o măicuţă ce îl tapa, mai cu voie, mai fără voie, pe nefericit, de 10 lei, bani cică pentru repararea turlei unei biserici misterioase dintr-un sat necunoscut. Treaba mergea de minune. Care nu decarta lozul era afurisit, adânc, de popă, alegându-se, dacă protesta, cu icoana în cap.

Cele două măicuţe, în restul săptămânii, veşnice stane de piatră  cu mâna-ntinsă în colţuri strategice ale pieţii, păreau  acum animate de o energie supranaturală, banii dispărând pe sub faldurile robei, în zone ascunse la care numai ţigăncile lingurare le mai ştiu secretul.

Dar, uite… nu-mi pierd timpul degeaba: o echipă de la ordine şi pază se apropie.

Nu realizez dacă sunt jandarmi, comunitari, sau poliţişti, e uşor să-i încurci. Mă mut pe celălalt picior şi belesc mai atent un ochi:

Una din măicuţe dă mai încet casetofonul din care se revărsa harul sfânt, cealaltă descoperă, brusc, o mâncărime în zona inghinală. Imperturbabil, popa îi sfitiriseşte pe cei trei oameni ai legii, cu zeama şi şomoiogul, în acceptul tacit al acestora. La urechea şefului se face şi un descântec, fin, discret.

Gaşca se separă, dar apuc să văd un joco de’l mano între măicuţă şi don’ sărjient, prestidigitáție  uşor stricată de mâna acestuia din urmă, care pătrunde neruşinat printre faldurile sfintei şi mai pescuieşte un fâşic de bani.

În urmă popa zdrăngăne mătăniile şi bleastămă neortodox de organe sexuale în erecţie și acțiune.

***

Today is the Highest Concentration of Atmospheric CO2 in Human History. 415 Parts Per Million. Last Time it Was This High, There Were Trees at the South Pole

Think about this for a minute: We humans and our emissions are helping turn back the climatological clock by 2 or 3 million years, possibly more. Not since that time, called the Pliocene Epoch, has the CO2 ppm risen above 400.

Way back then, the CO2 helped keep the Earth’s temperature 2 to 3 degrees C warmer than it is now. And the Earth was a much different place back then.

The Pliocene Epoch lasted from about 5 million to 1.8 million years ago. Scientists use it as a comparison for what the Earth might look like as our current climate changes, because it was the last time atmospheric CO2 reached 400 ppm.

The ocean level at that time was about 25 meters higher than it is now, and fluctuated between about 20 and 30 meters. In our day, the seas are rising, and nobody knows for sure when they might crest. Sea levels have risen about three inches in the last 25 years and will keep rising. Not only are glaciers and ice sheets melting, but the ocean is absorbing heat and expanding, causing them to rise.

These are just numbers and they don’t really paint the entire picture. Things were so different back during that warmer Earth that the Arctic had no ice cover. Instead, it was covered in trees. So was the south pole. Before these facts drift off into your stream of consciousness, here’s some more context: At no time since modern humans appeared has the CO2 been this high.

The 415 ppm was announced in a Tweet from the Keeling Curve.

Keeling_Curve

@Keeling_curve

415.26 parts per million (ppm) CO2 in air 14-May-2019 http://scripps.ucsd.edu/programs/keelingcurve/ 

The Keeling Curve

The Keeling Curve

scripps.ucsd.edu

56 people are talking about this

If you’ve never heard of the Keeling Curve, it’s one of the most widely regarded data sets in all of climate science.

It began as the project of Charles David Keeling who was a post-doc at Caltech in 1953. He got the idea to investigate the relationship between
carbonate in surface waters, limestone and atmospheric CO2. After taking measurements at nearby locations, he discovered the diurnal fluctuations in atmospheric CO2 due to plant respiration. He sampled at more and more locations and found the same diurnal fluctuation.

From there, he got the backing of institutions for a more ambitious project. Keeling wanted to install infrared gas analyzers to measure CO2 at remote locations around the Earth, including the South Pole and Mauna Loa in Hawaii. The Mauna Loa equipment was installed in 1958, and while budget setbacks over the years disrupted some of the other locations, the one at Mauna Loa has been continuously operated since 1958. The result? An uninterrupted 60-year record of atmospheric CO2 measurements.

From 313 ppm to 406 ppm in 60 Years

This makes the Keeling Curve one of the most important pieces of science in our modern age, though the equipment and the man behind it were modest. What has Keeling’s data shown? The atmospheric carbon dioxide in our atmosphere has risen from 313 ppm in 1958 to 406 in November 2018. And those emission are coming from our combustion of fossil fuels. No other source can account for them.

And despite efforts, our emissions are rising.

Here's a graph of the full, 60 year data set from the Mauna Loa CO2 measurements. It speaks for itself. Image Credit: Scripps Institute of Oceanography.
Here’s a graph of the full, 60 year data set from the Mauna Loa CO2 measurements. It speaks for itself. Image Credit: Scripps Institute of Oceanography.

It’s time for the conversation to change. All of the arguments brought forward by climate change skeptics have been debunked with data. The Earth is warming in lockstep with our emissions. The conversation now has to be focused on what our response will be. It’s too late to just limit our emissions. We have to start preparing for all the upheaval that climate change is bringing to society.

It’s largely people of a conservative political persuasion that doubt the reality of climate change. For whatever reason, they have difficulty accepting the clear, overwhelming data showing the reality of climate change. But things are shifting.

Conservative-minded institutions like the Pentagon accept the reality of rising seas and other effects of climate change and are planning for them. The insurance industry, and you could hardly find a more conservative, market-based industry, is deeply concerned about climate change and how it will affect their business. Forest fires that spread to settled areas, and massive flooding caused by climate change, are impacting their bottom line. The end-game is clear at this point.

This graph shows 800,000 years of data. Most of the measurements come from ice cores, with the last 60 years from the Keeling Curve. It shoots up so high at the end it's like the measuring equipment was on Viagra. Image Credit: Scripps Oceanography Institute.
This graph shows 800,000 years of data. Most of the measurements come from ice cores, with the last 60 years from the Keeling Curve. It shoots up so high at the end it’s like the measuring equipment was on Viagra. Image Credit: Scripps Oceanography Institute.

Whatever our global society evolves into in the next hundred years and beyond, it will look much different. Many of our agriculture areas will be reduced in size and productivity. Some say that warming will open up new agriculture areas in the north, but the soil is often poorer and there’s much less sunlight because of the Earth’s tilt.

Droughts will last longer, forest fire seasons will last longer and be more destructive. Flooding will render many settled areas unlivable. We’re already seeing it.

Coastal cities will spend tens of billions of dollars to hold back the rising seas, like Venice and others are doing now. It’s like science fiction but it’s not. Texas is proposing a $15 billion system of dikes to protect Galveston Bay from hurricane storm surges. Who will pay for that? Mexico?

Traditionally, an article would include some hopeful counterpoints about what can be done. But as one climate scientist said in a recent conversation, “You can buy an electric car instead of an internal combustion one, but at this point it’s like just playing with a different-colored fidget spinner.”

China is building 11 atomic power plants and are planning more as they try to wean themselves off of coal, but who knows how that will work out. The international ITER project is making progress on fusion, but marketable fusion power, if it ever does become viable, is a long way away.

Can we realistically expect a technological solution to come along and allow us all to live at the same level of wealth that we’re accustomed to now? That seems unlikely. And we love Elon Musk and his Mars ambitions, but that has nothing to do with adapting society to climate change.

For many of us, we sit and watch until our next opportunity to cast our single vote for a government that promises climate change action. And that’s only those of us fortunate enough to live in democracies.

Until then, we can wait patiently for the next, newest, highest CO2 measurement. And we won’t have to wait long.

Universe Today

Gândiți-vă la asta pentru un minut:  să întoarcem ceasul climatologic cu 2 sau 3 milioane de ani, posibil mai mult. În acel moment, numit Epochia Pliocene, nivelul de CO2-ul era crescut de peste 400 de ori față de acum. După aceea, CO2-ul a ajutat la menținerea temperaturii Pământului cu 2 până la 3 grade C mai cald decât este acum. Și Pământul era un loc foarte diferit atunci. Epoca Pliocene a durat de la aproximativ 5 milioane la 1,8 milioane de ani în urmă. Oamenii de știință o utilizează ca o comparație pentru ceea ce poate arăta Pământul, pe măsură ce schimbările climatice curente se datorează faptului că a fost ultima dată când CO2 atmosferic a atins 400 ppm. Nivelul oceanului la acea vreme era cu aproximativ 25 de metri mai mare decât în ​​prezent și fluctua între 20 și 30 de metri. În zilele noastre, mările sunt în creștere, și nimeni nu știe cu siguranță cât s-ar putea să crească. Nivelul mării a crescut cu aproximativ trei centimetri în ultimii 25 de ani și va continua să crească. Nu numai că ghețarii și foile de gheață se topesc, dar oceanul absoarbe căldură și se extinde, determinându-l să crească.

Acestea sunt doar numere și nu relevă întreaga imagine. Lucrurile erau atât de diferite în timpul acelui Pământ mai cald, încât Arcticul nu avea acoperire cu gheață. În schimb, era acoperit de copaci. Așa a fost și polul sudic. Înainte ca aceste fapte să dispară în fluxul de conștiință, iată un alt context: Niciodată de când omul modern a apărut, CO2 a fost atât de ridicat.

Totalul de 415 ppm a fost anunțată într-un articol Tweet de la curba Keeling.
Dacă nu ați auzit niciodată de Curba Keeling, este unul dintre cele mai cunoscute seturi de date din toate științele climatice.

A început ca proiect al lui Charles David Keeling, care a fost post-doc la Caltech în 1953. I-a venit ideea de a investiga relația dintre carbonat în apele de suprafață, calcar și CO2 atmosferic. După efectuarea măsurătorilor în locații din apropiere, a descoperit fluctuațiile diurnale în CO2 atmosferic datorită respirației plantelor. El a analizat din ce în ce mai multe locații și a găsit aceeași fluctuație diurnă.

De acolo, a primit sprijinul instituțiilor pentru un proiect mai ambițios. Keeling a vrut să instaleze analizoare de gaze infraroșii pentru a măsura CO2 în locații îndepărtate din jurul Pământului, inclusiv Polul Sud și Mauna Loa din Hawaii. Echipamentul Mauna Loa a fost instalat în 1958, iar în timp ce probleme bugetare au întrerupt în decursul anilor unele dintre celelalte locații, cea din Mauna Loa a funcționat în mod continuu încă din 1958. Rezultatul? O înregistrare neîntreruptă de 60 de ani a măsurătorilor atmosferice de CO2.

De la 313 ppm la 406 ppm în 60 de ani
Aceasta face ca curba Keeling să fie una dintre cele mai importante științe din epoca noastră modernă, deși echipamentul și omul din spatele ei erau modeste. Ce arată datele lui Keeling? Dioxidul de carbon atmosferic din atmosfera noastră a crescut de la 313 ppm în 1958 la 406 în noiembrie 2018. Iar acele emisii provin din arderea combustibililor fosili. Nici o altă sursă nu le poate explica.

Și în ciuda eforturilor, emisiile noastre sunt în creștere.

Este timpul ca situația să se schimbe. Toate argumentele prezentate de sceptici privind schimbările climatice au fost combătute cu date reale. Pământul se încălzește în mod continuu de la emisiile noastre.

E prea târziu să limităm emisiile. Trebuie să începem pregătirile pentru toate schimbările pe care schimbările climatice le aduc societății.

Sunt mulți oameni cu viziuni politice conservatoare care se îndoiesc de realitatea schimbărilor climatice. Ei întâmpină dificultăți în acceptarea datelor clare și copleșitoare care arată realitatea schimbărilor climatice. Dar lucrurile se vor schimbă.

Instituțiile conservatoare, cum ar fi Pentagonul, acceptă realitatea mărilor în creștere și a altor efecte ale schimbărilor climatice. Industria asigurărilor, și cu greu ați putea găsi o industrie mai conservatoare și bazată pe piață, este profund îngrijorată de schimbările climatice și de modul în care le va afecta afacerea. Incendiile forestiere care se răspândesc în zonele stabilite și inundațiile masive provocate de schimbările climatice le influențează negativ . Suntem într-un moment de răscruce.

Oricare ar evolua societatea noastră globală în următorii o sută de ani și mai târziu, va arăta mult diferită. Multe dintre zonele noastre de agricultură vor fi reduse în mărime și productivitate. Unii spun că încălzirea va deschide noi zone agricole în nord, dar solul este adesea mai sărac și  există mult mai puțină lumină solară din cauza înclinării Pământului.

Seceta va dura mai mult, incendiile de pădure vor dura mai mult și vor fi mai distructive. Inundațiile vor face ca multe zone stabilite să fie inutile. Vedem deja asta.

Orașele de coastă vor cheltui zeci de miliarde de dolari pentru a menține mările în creștere, cum fac acum Veneția și alții. Pare o știință fictivă, dar nu este. Texas propune un sistem de diguri de 15 miliarde de dolari pentru a proteja Golful Galveston de supratensiunile de furtună ale uraganului. Cine va plăti pentru asta? Mexic?
În mod tradițional, un articol ar include unele contradicții pline de speranță cu privire la ceea ce se poate face. Dar, după cum a spus un omolog în domeniul climei într-o conversație recentă, „Poți cumpăra o mașină electrică în loc de o combustie internă, dar în acest moment este ca și cum ai desena cu o cariocă de altă culoare.”

China construiește 11 centrale atomice și planifică mai mult pe măsură ce încearcă să se desprindă de cărbune, dar cine știe cum va funcționa. Proiectul ITER internațional face progrese în domeniul fuziunii, dar puterea de fuziune comercializabilă, dacă devine viabilă, este departe de toate.

Putem aștepta în mod realist o soluție tehnologică și să ne permită tuturor să trăiască la același nivel de bogăție cu care suntem obișnuiți acum? Acest lucru pare puțin probabil. Și ne place Elon Musk și ambițiile lui Marte, dar asta nu are nimic de-a face cu adaptarea societății la schimbările climatice.

Pentru mulți dintre noi, ședem și urmărim până la următoarea noastră ocazie de a vota votul unic pentru un guvern care promite acțiunea privind schimbările climatice. Și numai unii dintre noi sunt norocoși să trăiască în democrații.

Până atunci, putem aștepta cu răbdare pentru măsurarea următoare, cea mai nouă, cea mai ridicată a emisiilor de CO2. Și nu va trebui să așteptăm mult.

***

Fără de pată

Ionescu, mic, anorexic, intră în secția de vot:

− Aici e secția 53?

− Da, îi răspunde unul din comisia de votare.

− Dați-mi și mie un buletin…

− Ba dumneavoastră să-mi dați, mai întâi, un buletin.

Ionescu îl ignoră, întoarce roată telescoapele ce-i țineau loc de ochelari și identifică vraful cu buletine de vot. Ia unul și-l examinează ca la microscop:

− Ăsta-i buletinu’? Are-o pată, arată incriminator cu degetul spre hârtie.

− N-aveți voie fără buletin…

− Da’ ăsta ce-i? Nu-i buletin? Și are o pată… Îl declar nul.

Și-l rupe-n două.

− Domnule, vă rog, buletinul dumneavoastră de identitate.

− Iaca buletinul, nou! Și tot cu pată. Îl declar nul, nule pe toate, și-ncepe să rupă buletinele.

Șeful comisiei țipă ca din gură de șarpe:

− Poliția, poliția! Să vină poliția!

Jandarmul Vasile, transpirat, supraponderal și mirosind a tescovină, apare aproape panicat:

− Ce-i don’ consilier?

− Vezi de derbedeul ăsta că rupe buletinele de vot!

− Cei, mă, cu tine?

− Are-o pată, uite, aici, vezi?

− Și ce, o pus-o mă-ta? Ia vezi…

Din rând se desprinde un ins, mult, la aproape doi metri, cu față de șofer de basculantă, care îl ia de guler pe jandarm:

− Dacă cetățeanul a zis că au o pată, care se înseamnă că nu e bune de vot, nu?

− Da, dar….

− Da’ ce?

− Eu păstrez ordinea și disciplina…

− Ia păstreaz-o la vreo doi metri, așa cât să n-ajung la tine. Hai! Următorul!

− Are o pată, declară Ionescu după o examinare atentă.

− Are o pată, are o pată! îi ține isonul și lumea de la rând.

− Îl declar nul!

− Îl declarăm nul! țipă lumea la unison.

− Altul! Vreau unul fără de vreo pată.

− Fără pată! Fără de pată! Vrem pe unul făr’ de pată, răcnește lumea.

− Nu mai avem, oftează consilierul.

− Păi…. să mergem la altă secție de votare, unde să găsim unul fără de pată.

− Să mergem, să mergem, îl acompaniază lumea.

− Până la urmă vom găsi pe unul fără de pată!

− Vom găsi, vom găsi! Fără pată, fără de pată! Până la urmă vom găsi pe cineva fără de pată!

***