😉
Tot ceea ce ne putem imagina este real
😉


Pentru a veni în întâmpinarea prietenilor care nu locuiesc în țară și care-și doresc cartea, dar mai ales pentru că trimiterea ei sub formă de colet este un adevărat marasm la Poșta Română, am editat o variantă „de export” cu același conținut, dar tipărită cu fond TNR8, ceea ce a subțiat-o, de la 300 de pagini, la 160 de pagini, deci permite trimiterea ei prin serviciul Prioripost ( care nu m-a dezamăgit niciodată- Scrisoare de lux, cartea mea anterioară a ajuns într-un orășel din Germania mai repede decât sor-sa trimisă la Suceava 😉 ).

Acum pașii sunt mai simpli:
După ce primesc la mihailxmihai@gmail.com confirmarea depunerii sumei de 40 ron la Banca Transilvania cont: RO30BTRL03801201A74242XX și o adresă, în cel mai scurt timp, eu trimit scrisoarea cu cartea.


Strângeri de mână!
🙂
Se gudură pe lângă mine, piciorul mi-l oprește în’vânt
precum un șarpe a doua mi-l cuprinde pe cel stâng:
– Femei!!!
Mă-ntorc din tors și colții îi rânjesc.
Sunt Alfa,
la mine, și după miros tânjesc…
Dar ce-mi văd ochii oare
În zare e o turmă, pare?
Ba nu!
Femei!!!
Femei turbate care în haită,
mă atacă.
Mariarhat
de baltă ,
și-acu’ să vezi dacă te-o ține
frate,
atâtea viduri sugestine!


Uriașă, leoaica se apropie amușinând. Puiul de om zăcea pe spate cu cordonul ombilical răsucit în jurul gâtului. Amușină și nările ei fornăiră. Se uită iar la ghemotocul care se sufoca. Îl împinse cu o labă. Puiul, cu ultimele puteri, începu să dea din mâini și din picioare. Îl mai împinse odată, parcă în joacă. Mațul care-l strângea de gât se desfășură un pic și copilul începu să răcnească din adâncul bojogilor.
Se retrase și se așeză pe labe. Puiul mai țipă odată apoi tăcu.
Brusc, leoaica se ridică. Răsuci cu laba copilul pe spate și-l apucă de ceafă, în botul imens. Apoi începu să alerge.
Bungalourile erau în fața ei. A săpat o groapă mică în care a pus puiul și-apoi a început să jelească.
Au ieși toți, cu armele pregătite:
− Așa face o mama când îi moare un pui, foarte periculos… S-au apropiat cu grijă.
Încă mai trăia. I-au deznodat mațul și l-au luat în casă.
Doar eu am rămas afară.
Făcea ture și răgea.
M-am apropiat și i-am zis:
− E bine. E sănătos.
Și-a băgat, prin tufe, capul, la doi pași se mine.
Am încremenit. S-a uitat în ochii mei și apoi, a plecat.
***
