Pisicoloaga

Pentru că Veronica@veronik_dan mi-a ridicat la fileu!!! 😉

Zi de salar, în mă-sa cu ele de instalaţii, la-s că merg şi singure.

  Ne bulucim la Pavilion, cu limbile scoase, și facem o coadă dezordonată în fața ghișeului de la Casierie. Mai e și zi de CAR …lideru’ de la sindicat trage o sută de albastre și ni le flutură, criminal, pe dinaintea ochilor, noi nefericiţii, câte două-trei mii fiecare după putirințe.  Bătrâna Pobeda, proprietatea sindicatului, ne așteaptă torcând agale la Punctul de Control Doi, și… ne spargem pe litoral. 

 Deschis către mare într-un arc larg, restaurantul Alvorado oferea în jur de 200 de locuri pe scaune.

Suedezii sunt masați, cu mii de scuze, pe centru, și noi ne ocupăm zona central dreaptă, care-i chiar lângă ieșire, precauție care ne-a scos, de-a lungul timpului, din multe belele. 

Prima strigare Nea Toma că de… o sută de Bălcescu trebuie udați:

− Coniac ! 

Continuăm, strategic, cu o ciorbă de burtă. Apar muzicanții, niște balaoacheși  de nu se vedeau din decor, dar meseriași. Suedezele sunt lipiciose…foarte lipicioase… Nu mă las mai prejos. E mai ’naltă ca mine și și-a proptit balcoanele generoase pe umerii mei . Dansăm languros ea chicotind, ba de engleza mea de baltă, ba de mâinile-mi  cam slobode.

După frigăruile cu garnitură se dă liber la Murfatlar.

Atmosfera se încinge. Brigetta mă ia, hotărâtă, de la masă și-mi demonstrează că nu o cheamă degeaba așa (puternic, în suedeză). Scoate sufletul din mine. Întindem o geampara la care se bagă și ucrainienii, cazați în stânga, unde trage curent de la briza mării, care până atunci stătuseră în expectativă, dar cu balele curgând.

Nădușit, și cu o ultimă urmă de luciditate, pasez banii la meșterul Hanganu păstrându-mi doar 300 de lei.

Ultima amintire!

Ceva  mă supără, dau cu mâna:

− Brigi,  nu fi… belesc un ochi: Tavan alb, canapea relaxa. Dau să mă ridic da’ se tulbură naturelu’. Mă las pe spate și mă uit, în stilul caracteristic, pe sub pleoape.Văd ceva și nu-mi vine a crede. Mai mult, o simt urcându-se în genunchi peste mine:

− Cafea cu frişcă?

− Ăăăă… Doamna doctor, eu… Da’ cum? Păi?…

− Taci. Uite aici o aspirină. M-am chinuit toată noaptea cu tine. E cu un chilot minuscul, cu pieptul gol, provocator, călare pe pieptul meu.

− Ăăă, hârâi dintr-un gât iască, adică cum? 

− Ia din ceaşcă, zâmbeşte sardonic şi se ridică; adică te-am scos din belea…

− V-am rugat eu? recuperez  minimal, cu ochii după haine. Nici nu v-am văzut… poate nu mai era nevoie…

− Aha, cafeaua lucrează. De fapt eram şi eu… pe acolo.

− Bine, doamna Doctor, să înţeleg că m-am îmbătat şi că m-aţi violat nocturn? Nu?!

− Ce copil eşti… eu doar…nu ai văzut…

Mă ridic din pat, văd hainele, mă îmbrac. Simt că trebuie să-mi impun statutul de bărbat chiar de e lejer terfelit:

− Cum te cheamă?

− Angela…

− Bine, domniță Angela, mulţumesc pentru tot…unde suntem?  Să-mi văd de drum! Asta nu e aspirină, ce mi-ai dat? Iau plicul, înăuntru încă trei pastile în blisterele originale. Îl bag în buzunar.

Numai femeile pot avea asemenea schimbări bruște de stare:

− Tu nu știi, nu știi încă nimic, o podidește plânsul. Eu, eu acolo… trebuia, erai în pericol. Trebuia să te salvez… Ce proastă sunt, Doamne ce proastă sunt!

− Mersi că m-ai salvat din ghearele suedezelor. Aș prefera pe viitor o relație mai profesională.

Ies.

− Nu suedezele, nu ele… aud în urmă, măresc pasul.

În lift, verific portofelul. Intact.

Maria mă primeşte cu degetu’ pe buze :

− Horcăie, hai, da’ cei cu tine? Ți se zbate o vână pe frunte…

Treci în bucătărie, să-mi spui… Iar ați făcut-o lată! Ce mă fac cu voi? Dan a venit ţeapăn, cu Toma şi-ncă doi…abia am scăpat de ei… mă gândeam la tine. Pe unde-oi fi…

− Ce-s astea? Îi arăt pastilele.

− Nu știu. Să aduc Anuarul de Farmacologie. Răsfoiește și arată cu degetul: Zeolit, pulbere de zeolit, 600 mgr. De unde ai asta? E cel mai eficient medicament împotriva radiațiilor…

Un borş de afumătură acru, cu ardei olteneşti, mă restabilizează. Dinspre sufragerie se aud zgomote şi încercări de a articula cuvinte. Burtos, păros, şi cu ochii injectaţi, meşteru’ îşi face…apoteotic, apariţia în pragul uşii:

− Neee…moartea-i aici! Nici acasă…în casa mea, n-am tihnă. Veniţi toţi, e loc…vă bag și pe balcon, pe toţi.

Femeiee…unde-i caaafeaua? Și tu motane… Ăăă, şmecher…cu caș în gură da’ te dai la mature, îî?

− Ia zi meştere, că mie mi s-a rupt filmu’ cam după ce ți-am dat banii, ce-o mai fost? 

− Ha! De bani ține minte, dihania. Nu mă aburi, nici bine nu ne-am aşezat, Toma a trecut pe coniac, tu în zâmbre cu suedeza, ‘naltă de-ți pupa chelia, ha!

− Zi! Că-s pe zero…

− Bă…Matură, aşa… bună mă, ce mai… că-i fimeia aici…

− Şi eu?

− Şi tu…te-ai bolunzit, erai cu ea numa’ tet a tet, bușon la bușon. Or crăpat toţi de invidie cum ai învârtit-o pă ring, s-o omori…

− Şi?

− Păi şi… Apăi nu era să stăm holbaţi la tine. M-a luat Toma cu piroșima, că nu suntem în termen, a venit friptura…

− Da’ pe Doctoriţă… pe psiholoagă ai văzut-o?

− Mai dăi o cafea , nevastă! Ce să caute, mă, aşe fimeie subţire, hă,hă, între noi. Printre neandertalieni…Hă, hă…hă! Te-ai bolunzit!

Jucăm șah… deja ştie că va pierde şi mustăceşte. Salt pionul ca să poată evada cu nebunul.

− Meștere. Îmi faci un serviciu?

Ridică privirea: 

− Mă tu eşti oţ!

− Hai bre…cine-i ca mata!!!A

Nu comentează:

− Zi!

− Vreau să aflu unde stă psiholoaga.

− Tu te-ai bolunzit, îi a doua oară de-mi zici de ea.

− M-ai luat la tine-n casă… ai nişte obligaţii!

− Ete’ mă, că m-o mâncat în cur, rebegitule, de’ nu vedeam fruntea aia şi mâinile de pianist, îngheţai şi acuma în gară.

− Nu te mai întreb. Aflu eu…

− Păi cum facem?

− Dă un telefon, nu se poate să nu aibă centralista adresa pentru cazuri de urgenţă…

− Aşa ca tine, nefericitule… hai la telefon. Offf, ce-am ajuns…

Adresa era pe undeva pe la periferia oraşului , Inel Doi, taxi-ul m-a lăsat în faţă la un bloc de 10 etaje, printre gropi şi moloz. Intru, locuri familiare, un hol central cu un pilon de rezistenţă masiv, în jurul căruia şerpuieşte scară. În stînga liftul. Urc la mezanin. Aceiaşi senzaţie de deja vu. Pe dreapta o uşă, cealaltă în continuarea scării. Sun şi realizez că nu m-am uitat pe hârtia de la afișier, iar pe uşă nu scrie nimic.

  Are ochii mari, frumoşi…albaştri cu pete cărămizii care tremură speriate:

− Tu?!

− Eu şi o să-mi spui tot cât te f..t!!!

Intru, văd umbra, dar înainte de a reacţiona acul îmi pătrunde în gît. Înainte de a-mi pierde conștiința mi se pare că aud sirena unei salvări.

Cineva mă trage de mânecă. Încerc a mă trezi. Ileana mă zgâlţâie din ce în ce mai violent. Mă ridic, dau cu capul de tavan şi cât p’aci să cad după podul de cable :

− Cei fată, arde? …

− Scoală, nu mai horcăi ca un bou, de zdrăngăne atelieru’. Vine meşteru’ cu o comisie… îi groasă, aia pă’ 300.

− 300, aoleu…300, sar de la 2 metri mai să-mi rup gâtu’: Cât îi ceasu’?

− Aproape opt, dă cu apă, aşa, mă freacă la ceafă, dacă nu eram eu… să te urc , că nu vroiai… dacă te vedea tovarășu’…

− Bine , las că vorbim, dă-mi geanta cu scule că nu găsesc cheia de la dulap.

− Am să mor de răul tău, să ştii…

− Nu muri, numa’ dă geanta.

Ca în toate sistemele semiautomatizate, operatorii dau vina pe AMC-işti( indicaţiile din tabloul de comandă nu corespund cu realitatea din câmp) iar noi, cei cu aparatura de automatizare,  dăm vina pe ei( manevrele făcute, ies din parametrii de înregistrare şi comandă).

Maistrul foieşte nervos un cărucior stivuit cu instrumente digitale ultimul răcnet, mă vede şi are o reacţie perversă. Urc cu liftul în vârf la tancurile de cocsare, de fapt la singurul din cele trei care mai merge. Urc, cobor… liftul declară abandon de travail așa că o iau per pedes. După am urcat şi am coborât echivalentul unui zgârie nori american, atât meşterul cât şi comisia sunt în continuare în ceaţă. Vorba aia …operaţia reuşită pacientu’ mort. Mai încerc odată. Mă gândesc să nu fie uitată deschisă vreo vană la tancul 100, sau la 200. Lifturile sunt blocate, iar ușa de la scări e legată cu un lanț zdravăn și un lacăt așijderea, așa că fac ceva nu prea ortodox. Mă agăț de podul de cable și călcând cu fereală pe grinda îngustă de-o talpă traversez, la 60 de metri înălțime, cei doi metri ce separă turnurile de oțel. Un pas greșit… nu vreau să mă gândesc. La 200 totul în părăginire, verific vanele, închise și țeapene de când nu s-a umblat la ele. Dau să mă întorc când multimetrul de la cingătoare începe să piuie de nebun. Se setase automat pe contor Geiger și mă anunța că intrasem într-o zonă de radiații periculoase. Mă scarchin la cap, rotresc privirea și scula. Trec pe sub o grindă și dau de o ușă blindată care n-are ce căuta aici. Dinspre ea vine emisia de radiații. Nu-i extrem de periculoasă, dar de stai două zile aici te căpătuiești cu o leucemie de toată frumusețea. Mă învârt de jur împrejur ușa pare impenetrabilă. Aud strigăte de jos. Traversez înapoi la 300 și mă rostogolesc pe trepte.

Gâfâind cu curu’ pe o treaptă, întreb, într-o doară: 

− A închis cineva by-pass-urile  de la desulfurare? Că-i în revizie de două săptămâni!!!

Mă doare undeva, da’ nu ştiu unde, mă foiesc…

− By-pass’ul, bâigui, iar visul se destramă. Încerc să-l agăț inainte de a se pierde și rămân doar cu un cuvânt: zeonit.

Sunt  într-un spital. Asta e clar. Printre gene, perdele albe, cearcefuri…

Imaginea se clarifică când simt acul intrând în mine:

− Hai fă ochi, frumosule! Să mori la douăjdă’ani şi din beţie , nu-i frumos, îîî? Hai hopa…Sus. De erai al meu, te dresam eu!

Afară plouă, întorc capul,…fătuca e frumoasă şi aşteaptă să fie apreciată:

− Hai că, doar nu a fost atât de rău, râd cam mânzește. Parcă eram la cocsare…

− Afară sunt doi oameni răi, s-au uitat urât la mine.

N-am nici o vlagă, nici o amintire, mă las în voia destinului:

− Te-am aşteptat de-o viaţă, declam pompos.

Tresare, îmi ia mâna, o mângâie încet şi o pune pe pântec:

− Mereu am vrut, aşa, o aventură…tu eşti aventura mea, nu?

− Mbda…mormăi. Halal d-aşa destin!ronțăi mental iar ea se împinge nerușinat în mâna mea de-i simt deluşorul dolofan. Mă ia cu transpirații.

− Aşşşa! Hotărâtă,  intră o matroană de peste o sută de kile, cu un repertoar într-o mână și un pix, pe care-l agită ca pe un bici, în cealaltă. O scanează rapid pe asistentă și fătuca se redresează îmbujorată.

− Bolnavul ?…înainte să deschidă fata gura, continuă cu o voce de contralto de zbârnâie geamurile.

− Inconştient, urme de cianoză, puls filiform, îl transferăm la terapie intensivă… Aruncă o privire cruntă peste amândoi: eu leşin instant, asistenta mă scapă de perfuzii și alte mațe de intrau în mine și împinge, hotărâtă, patul cu rotile.. Apuc să văd de sub un colţ de cearşaf privirea îngrijorată a cuiva cunoscut.

La terapie intensivă sunt așezat lângă un ars împachetat tot în bandaje sterile. Geme de-mi vine și mie să-mi plâng soarta și nu știu cum, dar adorm.

− Măăă… ce n-ai zis de la început, îşi iese din pepeni meşteru’ 

− Pă… acu’ mi-o venit, cu curu’ pă treaptă, când mi-am adus aminte de Doru de-i în concediu şi mi-o zis că-şi bagă în ea de ciupercă…

− Bun …am priceput, dă fuga de închide, să o luăm de la cap.

− Nee, că nu ţine, dacă închidem by- pasurile, pe unde se restabileşte presiunea? Prin 312? Nu? Și la 312 au scos ciuperca şi au pus un vană, că or zis băieţii din tablou că-i punct strategic şi nu se lasă pe noi, nu se bazează ei pe ce indică în tablou. Aşa că singura şansă de siguranţă e ciuperca de la 311, reglată la 11 bari, de dă afară când facem manevrele de presiune. Altfel crapă principala…

− Deci…tovarăşi! Situaţia se clarifică. Lucrări neautorizate efectuate de operatorii de la tablou. Iată de ce indicațiile erau eronate.  Se întoarce către mine: ai fi putut să mă anunți…

− N-am avut când, meștere, că am fost tură pană. De ce nu v-au zis ei, de trei zile că eu abia ce-am picat. Îți ziceam acu’ dimineață da’ m-ați luat repede și am uitat.

Meşteru’ desfăşoară şi automatizarea pe desulfurare, îi râde mustața și-mi trimite ocheade:

− Având în vedere ca aveam 17 mA pe magistrala….

E cald… da’ nu prea cald, adie o boare dinspre mare cu miros de alge şi viaţă.

Hanul Piraţilor e la un pas. În cur pe nisip privesc Combinatul şi un fior mă străbate: câţi vom trăi, câţi vom mai muri.

− Ia dihanie, că meriţi.

Dan, cu două halbe în mâini, îşi face drum prin nisip.

− Meștere? De ce-s închise 100 și 200? Da’ nu mă aburi!

În cabinet, doctoriţa se pufneşte cu curul ei mare pe un taburet: 

− Olguțo, da’ ai pus botu’ fată, nu te-am mai văzut…

− E aşa scump şi dulce… şi miroase bine…

− I-ai suge şi p..a, proastă ce eşti.

−  M-aş juca cu ea, când l-am spălat…i s-a sculat…

− Ai sindrom NF, copilă!

− Eu… Îl iubesc de cum l-am văzut!

− Bine. Atunci o să faci cum zic eu. Fii atentă, aici ai bani și o adresă. Îl duci acolo și ai grijă de el.

− Ca de sufletul meu, am fugit, i-am zis că e aventura mea…

− Proastă mică, în nădejdea ta…

Mâini pricepute mă împachetează expert transformându-mă într-o mumie tutankamonică. Paturile sunt inversate, arsul este acoperit atent cu un cearșaf și i se face o injecție. Gemetele încetează.

− Gemi! îmi șoptește cineva la ureche.

− Ăăăă!!! Auuuuu!!! Uhhhh!

Trecem pe sub nasul celor doi cerberi de la intrare care se uită în salon și schimbă două vorbe.

Trecem și aș putea să jur că cei doi au vorbit în rusește.

− Domnilor… regret, s-a creat o confuzie. Îmi asum toată responsabilitatea. O persoană decedată de mult, ţinută în morgă , nerevendicată, urma să fie incinerată azi. Cu regret. În triajul de la morgă, a fost preluat cadavrul d-voastră, e în drum spre morgă, dacă mă uit la ceas … cred că arde!!!

Dubița de salvare aleargă cu sirena în funcțiune. Asistenta mă despachetează. Pot din nou să respir. Întorc capul și rămân siderat: La volan pisicoloaga. Îmi trimite un zâmbet în oglinda retrovizoare. Olguța pune bot. Se simte în inferioritate.

Nu înțeleg nimic și asta-mi provoacă un imens hohot de râs. Rămân cu el în gât când două mașini negre ne încadrează și ne obligă să tragem pe dreapta.

Acu’ să te văd, fratelo. Caut un ciomag, ceva… Anjelica strânge în mână o seringă.

− Ce mă fac cu voi?

Colonelul, un bărbat încă tânăr, dar grizonat, pe fața căruia tensiuni strunite au săpat cute, ne privește pe rând.

Suntem adunați cu toții: Eu, Angela pisicoloaga, Doctorița, Olguța asistenta și ceva mai retras Meșteru’

− Să recapitulăm:

Tânărul, aici de față, o face pe cascadorul și descoperă ceva ce nu trebuia să descopere fapt care creează un întreg lanț al slăbiciunilor.

Domnișoara Angela, află în urma unei verificări psihologice de rutină, cu ocazia unei promovări de categorie, despre descoperirea acestuia și, în urma unui coup de foudre, încalcă consemnul, strict, de a observa și comunica ierarhic, hotărându-se să ia totul pe cont propriu:

Bravo tovarășă căpitan! Va arăta perfect în dosarul d-voastră.

Face o ședință de hipnoză și-l zăpăcește de tot pe tânărul cascador care, totuși, începe să lege ițele:

Da tinere, mare noroc că te-ai spovedit la tovarășul subinginer Hanganu.

În acest lanț al slăbiciunilor se prinde și Doamna Colonel de Contrainformații în retragere, Ilda Grunberg, căci domnișoara Angela  i-a fost discipolul preferat și nu se face să fie lăsat la greu… nu-i așa Ilda? Doctorița se foiește pe scaunul neîncăpător pentru posteriorul trufaș și examinează cu aplicație tavanul biroului.

Tânărul nostru, mă indică cu degetul arătător, se pare că dispune de un magnetism foarte puternic căci, iată: prietenii noștri sovietici, pe felia cărora ai intrat accidental, miros imediat ceva ( aici vom mai face cercetări), iau repede urma și s-ar fi debarasat rapid de tine înainte ca noi, grație tovarășei căpitan, să știm ceva. Pe când plănuiam o contraacțiune, iar rușii încă ezitau încercând să afle întreaga încrengătură,  lovitură de teatru.

Eu trec din uluială în uluială, dar mă și distrez copios.

Recunosc, ne-ați făcut șah mat și pe mine și pe ruși.

Salvat în extremis de către doamna colonel, hârșită în astfel de operațiuni, aici ofițerul are un zâmbet fin, chiar de sub nasul rușilor care te urmăreau cu îndârjire încercând să afle ce e de capul tău, ești internat în spital unde supravegheat de doi ofițeri de la GRU și, din umbră, de doi ofițeri de-ai noștri.

Realizând poziția precară în care te aflai, cu doi ruși la ușă, care puteau oricând primi ordinul să te lichideze, doamnei colonel îi vine o ideie mirobolantă.

Cu sprijinul neprecupețit al domnișoarei asistente Olga, care alunecase la rândul ei pe bec, nu-ți pierzi timpul, tinere, rânjește colonelul, ești răpit de sub nasul rușilor și a echipei noastre.

− Fabuloasă chestia cu schimbul de bolnavi, continuă colonelul, mirobolantă, pe sub nasul rușilor… râde înfundat deși fața-i rămâne serioasă. Apoi ți se înscenează decesul, confuzia din triaj, și incinerarea. Oficial, acum ești dust in the wind. Fabulos, mirobolant!

Deci: ce mă fac cu voi?

Eu mi-am luat numele de fată al lui maică-mea și am ajuns să fac hărți forestiere la IFET, aer curat… am admirat un an de zile frumoasele priveliști motane ale patriei.

Pisicoloaga a ajuns Secretar Doi la Consulatul Român din Milano.

Doctorița s-a pensionat, de data asta definitiv, și a murit la puțin timp după aceea în urma unui stop cardio-respirator.

Asistenta Olguța a fost cea mai neconsolată și, după ce a bolit, ce-a bolit, și-a găsit un doctor ORL-ist, s-au mutat la țară, și-au umplut ograda cu Olguțe mititele.

 Singurul care a rămas în combinat, nefiind compromis, a fost meșterul Hanganu care a ajuns șef de secție și apoi inginer șef.

Acum, dacă mă întrebați, nici eu nu știu prea bine peste ce am dat din exces de zel, dar o vorbă scăpată neglijent de Colonel, m-a edificat cât de cât:

− Dacă-i la o supărare, în juma’ de oră nu se mai ezistă Orient Mijlociu.

***

Poate vă interesează

Tutorial pentru a alege cele mai bune oferte la energie electrică, în contextul liberalizării pieței / Foto cu caracter ilustrativ: Pixabay

Tutorial pentru a alege cele mai bune oferte la energie electrică, în contextul liberalizării pieței

Autoritatea Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) a pus la dispoziție pe site-ul său un „Comparator oferte-tip de furnizare a energiei electrice” pentru a vederea care sunt cele mai avantajoase oferte de la finele anului trecut: https://www.anre.ro/ro/info-consumatori/comparator-de-tarife. Acum, a realizat un tutorial, astfel încât cei interesați să primească informațiile de care au nevoie pe date corecte, potrivit BizBrașov.

Înăuntru și afară.

Ce pierdem noi, românii, atunci când suntem pasionați doar de ceea ce se întâmplă în propria noastră bătătură

Înăuntru și afară. Ce pierdem noi, românii, atunci când suntem pasionați doar de ceea ce se întâmplă în propria noastră bătătură

„Așa cum guvernele acționează cu ochii pe sondaje, politica externă se face – și e judecată – acasă, pe forumuri digitale și în atmosfera unui plebiscit continuu. Mai puțin la noi, în România, unde publicul desfide vesel adevărul că politica externă are consecințe asupra nivelului de trai și al siguranței fiecăruia”, scrie Teodor Baconschi, în comentariul său săptămânal publicat în Libertatea.

În natura fizică, jocul forțelor concurente se supune voinței de (tot mai mare) putere. Mecanismul acesta s-a reprodus și în „natura” forțelor sociale. Dacă modernitatea se axa pe distincția dintre public și privat, mai nou această separație – fondatoare de civilizație – a devenit irelevantă. Desigur, în regimurile democratice, proprietatea privată e încă inatacabilă și de ea depinde celălalt factor al libertății, adică de stabilitatea contractelor. Dar sfera publică include tot mai mult privatul. Uitați-vă la comportamentul nostru din rețelele de socializare: veți vedea că utilizatorii lor își distrug de bunăvoie intimitatea. Își etalează arhiva familială, își dezvăluie cotidianul – ce fac, unde sunt, cu cine – și ne povestesc tot ce trăiesc și gândesc.

Aflăm astfel mai mult decât ne-am dori despre preferințele, locuințele, lecturile sau distracțiile unor semeni pe care, cel mai adesea, nici nu-i vom întâlni vreodată pe viu.

Nu mai există nici pudoarea intimității personale, nici dorința de a o proteja de ochii curioși sau invidioși ai străinilor. Lumea burgheză implica salvarea aparențelor. Toți păcătuiau într-un fel sau altul, însă ceea ce conta era mimarea unei onorabilități care întărea convențiile morale și perpetua un model de conviețuire bazat pe norme (mai mult sau mai puțin creștine). Acum, narcisismul, adică îndrăgostirea de sine, încurajează bravada, auto-denunțul teribilist și, de partea celorlalți, curiozitatea necenzurată.

Observăm aici rezultatul instalării Occidentului în societatea-spectacol, dar și maniera cea mai ieftină de a crede că, dacă te exhibi, exiști. Suntem cu toții prizonierii cursei pentru celebritate artificială, fabricată prin auto-semnalare. Ne dăm virtuoși, buni, deștepți, frumoși, superiori – prin bogăție sau cultură – dar și îndreptățiți să curmăm dezbaterile care ne-ar pune mintea la contribuție, riscând să ne dezvăluie limitele intelectuale și ridicolul ignoranței. Ștergerea frontierei dintre public și privat se regăsește în relațiile internaționale. În discursul său programatic de la Departamentul de Stat, dl Joe Biden anunța că s-a terminat perioada în care politica externă și cea internă sunt diferite. Nu mai e o alegere, ci o realitate deja rodată.

În Războiul Rece – obsedat de secrete, spionaj și propagandă – ambele blocuri cultivau diferența dintre realitatea domestică și cea „pentru export”, puternic machiată. Lumea era brăzdată cu ziduri, iar politica se împărțea într-o zonă exoterică, pentru consumul de mase, și într-una ezoterică, pentru inițiații din culise.

Iată că diplomația contemporană nu se mai petrece în saloane cu uși închise, departe de media și de urechi nedorite, ci în văzul tuturor, cu comentarii la cald, ca la un meci de fotbal, unde emoția din teren e comună cu freamătul din tribune. În epoca social media, cifrul de stat se dovedește anacronic.

Liderii comunică între ei și, simultan, cu opinia publică, pentru că aleg să-și anunțe deciziile pe Twitter sau Facebook. Firește, secretul de stat (mai ales cel legat de protejarea tehnologiilor cu aplicații militare) e încă apărat prin toate mijloacele. Însă pe orbita Terrei stau zi și noapte deschiși mii de „ochi” satelitari care pot transmite aliaților și mai ales competitorilor geopolitici imagini de la firul ierbii. Vremurile când cazarme delabrate din Carpații ceaușiști erau apărate cu sârmă ghimpată și panouri cu „fotografiatul interzis” sunt de mult îngropate. Orice mișcare poate fi surprinsă în timp real, până la detaliul unei plăcuțe de înmatriculare. Așa cum guvernele acționează cu ochii pe sondaje, politica externă se face – și e judecată – acasă, pe forumuri digitale și în atmosfera unui plebiscit continuu. Mai puțin la noi, unde publicul desfide vesel adevărul că politica externă are consecințe asupra nivelului de trai și a siguranței fiecăruia. Dezinteresul aproape general față de evoluțiile mondiale e vădit, dincolo de succesul popular al teoriilor „conspirației globaliste”. Asta ne defazează problematic și ne scoate din circuitul mare, pentru că – așa cum insistam – politica externă se modelează prin dezbaterile interne, lăsate în România doar pe mâna „experților” reali ori autoproclamați. Românii, care se consideră „altfel”, în bine sau în rău, sunt cu precădere pasionați de ce se întâmplă în propria bătătură, convinși fiind că tot restul nu prea are importanță. Și că de va fi să fie, va fi, așa cum de nu va fi, n-a fost să fie…