Nu se pot încheia sărbătorile fără fabuloasa salată de ouă, ceapă verde, pătrunjel, muștar, lămâie, un pic de vegeta, ulei și apă minerală. Se amestecă totul finuț și iese ceva de te lingi pe dejte 😉

Pentru că „poporul” cere insistent o continuare, vă provoc și pe voi să o faceți. Adăugați la comments, în câteva fraze, un final al povestirii de ieri: Empatie. Încep eu:

„ Respir adânc și mă aplec… să ridic mâța zgribulită și udă care cine știe cum s-a rătăcit prin ploaie, iar către copilul care plânge pe bancă arunc o monedă: Ia! Să ai de-o înghețată!”

😉

Premierul Ciucă în elicopter, în drum spre Kiev, privind pe geam:

– Dumnezeule! Câtă distrugere, câtă suferință, câtă disperare… ce tragedie trăiesc acești oameni!

Pilotul:

– Domnule Prim-ministru, să știți că încă zburăm deasupra României.

@NicorescuL

Plouă torențial, o ploaie atipică acestui sfârșit de aprilie, și e frig.

La intersecția cu Republicii, pe una din bănci, o fetița de trei-patru ani stă zgribulită, cu genunchii strânși în brațe, în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Involuntar fac un pas înainte apoi mă opresc. Trecători grăbiți îmi aruncă priviri compătimitoare, sau de-a dreptul ostile.

‒ Mami? se tângui fata. Ajută-mă, mami!

Lacrimile se amestecă cu ploaia care curge pe fața mea. Nu pot pleca.

Ceea ce este sinucidere.

Ni s-a explicat iar și iar: acești copii care plâng nu sunt reali. Sunt o capcană. Oaspeții noștri neinvitați și-au modificat rapid strategia alegând cel mai jalnic lucru ca momeală. Și ce poate face un om să reacționeze mai mult decât un copil care plânge?

Cel puțin, obișnuia.

Milioane au fost păcăliți. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei. Au explodat? au fost ingurgitați de o ființă malefică? Sau au fost teleportați pe o altă planetă unde toată lumea trăiește în pace și armonie? Tot ce suntem siguri este că au dispărut într-un fulger de lumină, împreună cu copilul necăjit pe care s-au oprit să-l ajute.

Noi, cei care am supraviețuit, suntem nevoiți a ne asuma ce este mai rău.

O tehnică aproape perfectă, este de mărturisit: folosirea empatiei împotriva noastră. Mă întreb în câte lumi au făcut asta înainte să vină aici.

Dar, în timp ce mă uit în jos la fetiță, cu părul ud lipit pe față, cu ochii închiși, și muci picurându-i pe bărbie, îmi dau seama că capcana este de două ori mai perfidă decât credeam cândva. Acum realizez că ne dezumanizează. Cum va arăta societatea peste câțiva ani, dacă toți oamenii care trăiesc în ea nu vor putea – sau nu vor voi – să se oprească și să verifice un copil care plânge?

‒ Ajutați-mă!

Ploaia este necruțătoare, iar eu stau parcă înrădăcinat la fața băncuței, în timp ce mulțimea străbate torentul, trecând pe lângă mine cu capul plecat.

Ce se întâmplă dacă acesta este de fapt un copil real, cu o durere adevărată? Dar dacă nu e?

Ridic privirea spre cerul gri și-apoi iau decizia mea.

Fetița zace cocoșată în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Respir adânc și mă aplec…

                                                                 ***

Felicitări! Site-ul tău, Mihail Stories, a depășit recordul de 100.000. de vizualizări.

Să mă sparg în aripe,

orizontul să-l desfid,

în timpul ăsta care s-a oprit.

Mă vărs în mine, apocaliptic,

din țăndări mă adun la loc.

Și e o ură grea, ce urcă-n suflet,

gâtlejul  vrând să mi-l sugrume,

De-aș da cu viața de pământ,

doar moarte, peste tot, să fie.

o să facem și sarmale 😉

Afară plouă și de sarmale m-am ratat, dar ceva, totuși, tre’ să fac, mahmureala să combat!

Prima: am dezvirginat borcanul cu pepenași, a doua la mână, am pus de-o tochitură moldovinească,

a treia: este că ghinul de anu’ ăsta îi chihlimbar?!

Profitați, nu fiți fraieri, că nu știi ce se rupe-n tine, ca la o Dacie bătrână, și-o să muriți cu’n ultim gând:

De ce n-am…

🙂

Că parcă-s blestemat, dom’le!

Eu sunt omul lucrilor mici, bibilite, mastodonții ăștia din ultimul timp m-au scos complet din zona mea de confort.

M-au descoperit niște chiaburi de le mor tractoarele pe câmp cu bateriile stoarse de ultima picătură de energie, ei! și de-atunci nu mai am scăpare. Nici nu m-am mai obosit să-i fac mască, să arate comercial, pentru că, oricum, într-o săptămână dai jos noroiul de pe el cu șpaclul 😀

Nu știu dacă mai am baterie și pentru sarmale… 😉 😀