Visam că eram pe-un drum și-n față odată s-a ridicat un zid uriaș, de nu-i vedeam capătul, iar eu am râs, mi-am desfăcut aripile și-am zburat pe deasupra lui. Acolo era ca aici, doar soarele care se ridica în văpăi aurii.

Și-am zburat spre el până ne-am făcut unul.

Am prieteni interesanți.

Duminică primesc un mesaj de la Vlad: s-a schimbat frecvența, ți-aduc generatorul. Îl sun: frate, îi duminică, abia ce-am venit de la sporturi grele, aibi milă! Îmi răspunde: ok! Trec luni pe la tine.

Motanii și femela zgripțureau pe la geamuri, săracii(ele), am uitat. Le dau ultimele gâturi din caserolă și oftez: mâine, musai săpături căci gâturile au ajuns mai prețioase decât aurul.

Am visat motani dansând dezmățat pe frecvente aleatoare și m-am sculat nefericit la cinci dimineață: două țigări în pachet, două lingurițe de cafea pe-un fund de cutie, două felii de pâine… dom’le când se termină, a draku, se termină toate odată.

Trag un blug, arunc cu Balea pe mutră, și dau telefon: eu âs! Se-aude, nazal: roșca codreanu cinșpici, e cineva? Vă trimit acuși! Răspund: pup la tine fată dragă, te-ai hotărât? Când treci pe la mine, să pun șarșafurile di mătasă? Aud un chicotit ș-apoi , nazal: Vladimirescu unșpici, e cineva?

Afară-i apocaliptic, cerul se sprijină pe acoperișurile caselor și dă impresia c-o să se prăbușească odată cu ele așa că, instinctiv, mă cocârjez, dar mă redresez imediat, pocnind enșpe mii de oase bătrâne: am mai văzut noi! Taximetristul e de-aceiași părere și-mi descrie cu lux de amănunte coxartroza lui la piciorul drept, ceea ce-mi oferă primele senzații căci pe-acolo-i și frâna. Mă scobesc în portofel: chiar că se termină toate… Bădie! Ia viraj la Transilvania, că n-am loz.

Primul bancomat îmi afișează candid: nema scolco, că-i luni și nici iarba nu crește! Trec la al doilea sub privirea îngrijorată a tipului din Taxi, care parcase în stația de autobuz. Al doilea geme adânc și-mi scupă-n silă ultimii bani, îl fac fericit pe șofer și rămân în stază: eu ce plm caut p-aici? Aaaa, gâturi!

Iau cap compas și… sună telefonul:

‒ Deaaa!

Vlad:

‒ Sunt la tine la poartă.

Mă henervez:

‒ Ce nu dai și tu un telefon înainte, sunt în oraș!

Se interesează, calm: unde, în oraș? că am și eu treabă, sunt cu mașina… Aici încep să-mi sclipească beculețele: pe lângă primărie… După o mică pauză îl aud: hai că vin și eu, acuș.

Cuș, acuș, dar eu eram cu combustibilul pe terminate. Intru la crâșma polițailor: bagă un rachiu mic, repede, că mă ia cu leașin! Fătuca: N-avem… Mă burzuluiesc: vezi sub tejghea, sticla aia pe care scrie votkă! Fata face ochi mari: mă scuzați, n-am știut… O consolez: tăți aflăm, la un moment dat, că, de fapt, nu știm nimic! Mă aprobă stoic și continui: doar iubirea, fătucă, doar iubirea ne poate salva din marasmul în care suntem!!! și-i dau cartea de vizită. Se-aprinde ca un bec de o sută de wați, da’ ia beletu’!

Sună telefonu’: unde ești? Răspund: cumpăr gâturi! Iar fătuca râde gâlgâit, îi fac un „pa” cu două degete la buze și ies în stradă.

‒ Aici ți-s gâturile?

‒ Ciocu mic.

Am luat și gâturi, iar Vlad zice că are listă de la nevastă și să merem la Lidl: merem frate, că și eu mai am de târguit. Ne rătăcim printre rafturi, îl văd că tot încearcă să deschidă discuția cu ce-l doare, dar eu, sadic, îl tot conturb: era mai ieftin la Cleopatra…

Afară, un homeless îl atacă prin învăluire: n-ai cinzeci de bani? Vlad: n-am, dar am zece lei, iar eu izbucnesc într-un râs nebun: ce faci, mă? Îl condamni la sărăcie și moarte? Vlad se burzuluiește: nu! Ei sunt prinși în sistem, n-au scăpare… Eu: și tu nu ești la fel? Vlad scutură din cap: dacă asta a fost soarta lui, așa a fost și taică-su, maică-sa o curvă… Mă henervez eu, acum: ce bâigui mă? Tu știi cine-au fost părinții lui Listz, sau ai lui Leighton Meester, actrița, născută-n închisoare, sau…

‒ Taci, îmi șoptește, senatorul…

Nu vedeam nici un senator, dar ce-i drept mă uitam după o togă albă și un profil grecesc, ăsta, către care se îndrepta Vlad cu mâna întinsă, părea mai mult a brahman refuzat la export.

‒ Ce faceți domnul senator, mă ignoră amicul, la cumpărături?

‒ Da, am venit să simt pulsul societății, și-mi întinde o mână gelatinoasă de-am avut un moment de repulsie. Caracatița simte și mă scanează, brusc, cu o privire aprinsă, dar nu și-a găsit omul și-atunci continuă: De fapt, am trecut să îndemn populația să vină la vaccinare, eu acolo merg…

‒ De ce nu mai așteptați un pic, mă bag în seamă, analizele nu sunt încă definitivate…

‒ Adică ce vrei să spui dumneata? Că vaccinurile nu sunt sigure?

‒ De fapt, vreau să spun că testele s-au făcut, și alea în pripă, doar pe caucazieni, ați auzit de doctorița aia, cu faciala…

‒ Era țigancă, asta vrei să zici?

‒ Cam asta. Ce nu mai aștepți un pic. Chinezii fac niște vaccinuri specifice… Nu că am ceva cu culoarea, poți să fii și vânăt, pentru mine toți e oameni, pe toate le iubesc.

Don senator izbucnește în rîs și-mi întinde din nou gelatinoasa. N-am încotr-o dar îi strecor printre dinți când suntem aproape:

‒ Mai schimbă-le legenda la băieșii ăia. De când am început să vorbim unul își tot leagă șireturile, iar ăllalt a vorbește cu mă-sa pe telefon, bate la ochi!

‒ He! Vasi, Ioane! Aici! Dați mîna cu…

‒ Mihail…

‒ Cu Domnul Mihail. Rețineți-l că poate ne mai întâlnim…

‒ Mereu va fi plăcerea mea, domnule senator.

Mă urc în mașină, iar Vlad se urcă și el, furios:

‒ Ce-mi faci, Mihai? Ăsta o să mă țină minte… de răul tău!

‒ Șezi blând. Ce, nu ia-i văzut muia? Mâinile alea vinete… Are ciroză în stadiu terminal. Mai are două, trei celule de ficat, restu-i doar chisturi. Cine să-i fie compatibil? Cu toți banii lui de țigan borât, o să moară în două-trei luni. Hai acasă!

‒ Deci, îl întreb după ce mașina a pornit: ce zicea-i de frecvențele alea?

‒ S-au schimbat frecvențele Mihăiță. Oculta mondială a schimbat frecventa de la șapte șaijdoi la douăzeci cu doi.

‒ Și asta de ce?

‒ Se trece în etapa a doua: unificarea religiilor și o singură limbă vorbită pe Pământ.

‒ Și de ce ar face asta? Oamenii au nevoie de provocări altfel se plictisesc…

‒ Tocmai!  N-ai văzut timpul?

‒ Ce-i cu timpul?

‒ A luat-o razna.

‒ E o gaură neagră.

‒ Una de-aia? Păi nu-s în centrul galaxiilor?

‒ Alea mari, mă! Alea mici îs bagaboante, se mișcă de după cum îi circuitul gravitațional al universului, adică haotic, pentru percepția noastră. Sunt multe, majoritatea mici și foarte mici. Când se mai întâmplă câte-o chestie inexplicabilă pe pământ îi sigur c-a trecut câte-o găurică de-asta, cât înțepătura de ac de-o supt și ea ce-o putut… acum e una care tranzitează sistemul solar, e cam pe lângă Saturn, nu zi că n-ai simțit că s-a schimbat timpul…

‒ Ba da. Azi îi mâine, acu s-a dus luna și n-apuc să tai porcu că-i iar Crăciun…

‒ Vezi? Asta-i diferența între timpul tău subiectiv, biologic, și cel universal, astronomic. Apropierea unei găuri negre, vagaboadă, cum e, că nu-i mare, cam de un ban de un leu, dar cu masă mare, modifică țesătura spațiu-timp, scurtează timpul și lungește distanțele. Dar timpul nostru biologic este bazat pe alte principii, unii spun că pe descompunerea carbonului radioactiv din oasele noastre, așa că noi vedem timpul la modul personal. Accelerat, și va fi și mai și atunci când va traversa centurile…

‒ Am auzit că centurile Van Hallen, care protejează Pământul, vor fi neutralizate și capsule cu spori extratereștri vor invada planeta.

‒ Nu înțeleg… Cine, ce, cum, m-ai zăpăcit!

‒ Urmează marea invazie, dar eu am frecvențele, dacă emitem în spațiu aceste frecvențe, și numai acestea, capsulele, care sunt programate către Pământ, vor fi deviate spre Venus.

‒ Ahaaa! Păi de ce nu zici așa? Ia să văz? Aha! Aha! Se face, bărbate, dar o să avem nevoie de ceva materiale…

Îi fac o listuță, iar Vlad, grijuliu:

‒ Nu trimit un agent să patruleze pe strada ta? Nu mi-a plăcut de loc ce privire avea senatorul cînd l-ai făcut țigan.

‒ Hai, măi Vlad, că știi ce de mă-ncontrez se face pustiu pe o rază de-o sută de metri…

Dar n-ar fi rău, că-s mulți fără mască, îți trag la xeros niște chitanțiere, face și el un ban!

***

Am venit de la Soveja rebegit, cu un frig polar dominant prin oasele mele bătrâne și nu numai, vorba lui Sorescu: simt ceva mortal, aici, în regiunea ființei mele, iar eu am avut în genere doar lucrări de interior, eroii sunt cei trei băieți de la firmă care au instalat panourile și eoliana pe o vreme câinoasă, la minus șapte grade și cu un vânt de mai să zboare cu eoliană cu tot. Nu știu de ei, dar la câte le-am bozgorodit eu, în timp ce trăgeam cabluri cu mâinile înghețate, nu-i văd bine, nici pe patron, nici pe Doru (care m-a adus cu mașina și-apoi a șters-o englezește, cum că mai are și altele pe cap iară să facem bine să fie gata până sâmbătă ca să aibă timp patronu’ să facă curat pân’ de sân’ Valentin) și tare mi-e c-o să mâncăm colivă cât de curând.

De întors m-am întors sâmbătă pe la șase, cu dubița băieților, care au fost atât de amabili încât m-au lăsat în poartă. Apărut parcă de nicăieri, Costică îmi ia geanta și mă tot iscodește, de cum a fost, până în casă. Cum văd că n-are gând să mă lase să mă trag și eu din țoale îl bag în bucătărie, scot din frigider un bidon de vin și-i umplu, generos, un pahar .

‒ Și zici c-o fost frig, umple liniștea, în timp ce mă dezbrăcinam, și-atunci dau drumul la radio. Daaa, ridică tonul ca să se-auză, n-ai umblat tu cu borcanele mele?

‒ Ce borcane, mă?

Trag un trening, dau drumul la foc, că era cancer în cameră, și trec în bucătărie. Aprind și-aici două ochiuri de aragaz și-mi pun un țoi de rachiu, ca să dezmorțesc instalația:

‒ Ce borcane, Costică? Ce, eu îți umblu prin cămară să-ți halesc murăturile? Uite-acolo: gogoșari, pepenași murați, îți dau și ție și la toate neamurile… eee?!

‒ Nuuu, nu cu murături… Alea cu șuruburi, din atelier, nu știi?

‒ Nu știu, de unde dracu să știu că tu ții șuruburile prin borcane de zacuscă?

‒ Da’ erau acolo, sus, pe raftul de sus, c-am avut nevoie de niște șuruburi de șase și iaca nu-s, adică borcanele, adică cu șuruburi cu tot, și m-am gândit c-oi fi avut nevoie, acolo, unde-ai fost cu treabă, c-am văzut că pleci cu amândouă gențile, îi groasă zic, lucrare mare dacă și-a luat amândouă filetantele…

‒ Costică, tată, să știi că nu m-ai nimerit de prost. Ce să fac eu cu șuruburile tale ruginite de pe vremea lu’ împușcatu’, măi? Să mă râdă lumea? Să-mi dau singur cu firma-n cap?

‒ Eu nu că, adică nu, eu am zis așa, că poate…

‒ Nu poate, Costică, că știi că dacă am nevoie de ceva viu să-ți cer ș-apoi, acolo unde-am am fost am lucrat cu kit-uri, adică pachete cu tot ce trebuie: șuruburi, piulițe, șaibe, tot ce trebuie. Șezi oleacă că mă trage la budă, acuși vin.

Când mă-ntorc Liliana, nevastă-sa, mă interpelează cu un polonic în mână:

‒ Costică-i la tine? Că eu tre’, să plec la fată, la Iași, să am grijă de copii, că-ncepe școala și fata… acu’ am tren și el umblă de bezmetic. I-am făcut de mâncare pe-o săptămână, i-am luat și pâine, să n-aud că mai vine pe la tine să cerșească c-are de toate!

‒ Da-i vorbă, coană mare, acuș! De-i la mine ți-l trimit ramburs!

În hol încremenesc cu mâna pe clanță: Ha! Costică, al meu ești!

Intru în bucătărie, îi mai pun un pahar de vin…

‒ Da’, parcă vorbeai cu cineva?

‒ Da, măi! Cu nevastă-ta, Liliana. Mi-a povestit ce mâncare bună ți-a făcut, era cu niște borcane goale-n mână, o zâs să te duci să-ți de-a raportul că pleacă la fată, la Iași, că s-o terminat cu online-ul și n-are cin’ să stea cu ăia micii.

‒ Cu niște borcane, zici?

‒ Da, mă! Vezi să nu fi încurcat zacusca?!

‒ Ce, ești nebun? Dă paharul pe gât și dispare vijelios.

Azi de dimineață, pe la nouă, aud ușa de la intrare (că eu dorm iepurește, un zgomot și-am belit ochii) și mă trezesc cu Costică:

‒ Scoală, moarteo! O viață ai și pă aia o dormi?

‒ Măi frate!!! Nici în casa mea n-am tihnă. Ce-i?

‒ Mă duc în oraș. Zi de vrei să-ți iau ceva, că mi-ai zis cum o fost la Soveja și mă gândeam să te mai las la căldură, să te-ntremezi, c-afară-i o mocănească de să nu dai un câine afară…

‒ Iar lu’ Costică i-o plecat fimeia și, brusc, nu mai are tihnă-n casă, pricepui!

Fac o listă, îl sponsorizez generos, și se evaporă fluierând.

Îi iau urma și mă asigur c-a ieșit pe poartă apoi… îmi pun în aplicare mârșavul plan gogit încă de ieri. Desfac o geantă și-ncep să răscolesc. Aha! Cine-nparte, parte-ș face! Bag mâna în punga cu șuruburi și piulițe rămase de la montaj (kit-urile astea mereu au lucruri în plus prin ele(!)) și iau o mână generoasă. Îs noi-nouțe, dar le spăl bine în două ape și le pun pe un șervet să se usuce. Rașchetez, de curaj, un țoi de rachiu, sting c-o cafea și-o țigară, ș-apoi o iau hoțește spre bucătăria lui Costică. Intru pâș, pâș, domne feri, de nu-i plecată Liliana o să am multe explicații de dat. Pustiu! Trag la frigider. O oală cu borș. Un castron cu chiftele, înfulec una că mă cam ronțăia rachiul și emoțiile. Mai cercetăm. Un castron mărișor, mă chitesc înăuntru: tocăniță, miam! Scot castronul și dau drumul la șuruburi și piulițe. Se scufundă artistic. Mai agit un pic, pun capacul și recipientul la loc, apoi mă retrag cu discreția-mi caracteristică.

Îmi cat de treabă, dar n-am stare: cât îi trebuie ăstuia să facă niște cumpărături? Dar dacă a luat-o prin parc și-a dat peste șahiști? Ăștia nu mișcă din fața pieselor nici de pică nucleara…

Ce să fac?

De mult vroiam și mereu am amânat. Moment mai propice nici că se ezistă!

Fac o zeamă mai vârtoasă din făină, ou, zahăr și-oleacă de apă și trântesc niște clătite. N-au ieșit decât șase, dar nu-i bai căci nici brânză n-am prea multă.

O zdrobesc, dar nu prea mult, amestec cu ou și-un plic de zahăr vanilat și-apoi încep se le-așez straturi.

Cuptorul meu e o mizerie, arde inegal, n-am reușit niciodată să fac un cozonac la el, doar varza călită ce-l mai suportă, așa că am preîncălzit grill-ul de la micro trei minute și-apoi am băgat plăcinta pentru zece minute, combi.

S-a rumenit frumos. Am dat-o la răcit și-apare și Costică, chitrofonit bine:

‒ I-am bătut pe toți! Da’ ce… se pun cu mine? Iaca-ți ce-ai pohtit! Bagă ș-un pahar cu ghin c-am înghețat.

Căldura și vinul îl topesc de tot așa că mă ia c-o spaimă:

‒ Ce nu stai tu la mine, colea pe canapea, până ce-ți mai vii în fire? Îî?!

‒ Ceeee, canapea? Mă duc, că mi-o foame de mor!

D-asta mi-era și mie teamă. Șuruburile ca șuruburile, îs mari, da’ piulițele?

Dau să mai zic ceva, dar dispare și rămân în stază.

La un sfert de oră de griji se dă ușa de perete:

‒ Moarteo!!! Bă!!! Am găsit șuruburile, măăă!

‒ Ei nu-mi zice, ronțăi eu cam verde, da’ piulițe? Piulițe ai găsit?

‒ Ce piulițe, mă? N-aveam decât șuruburi în borcane… Uită-te la ele, îs ca noi, ce ziceai c-au ruginit!?

Garantat n-o să mai aibă deficiență de fier multă, multă vreme, așa că i-am dat și-o bucată de budincă: să-i fie digestia ușoară, iar până sâmbăta viitoare, până când vine Liliana, mai e ceva vreme…

***

Am primit de la un subcontractor o comandă pentru instalarea de panouri fotovoltaice și instalarea unui generator eolian la o cabană din munți așa că voi fi absent câteva zile.

Pup la voi!

Fiți cuminți până mă întorc!!!!!!!!!!!!!!

🙂

Mirosul sărăciei imi este cunoscut din liceu, când, pentru a ajunge la școală, ne înghesuiam în niște autobuze cu găuri în podea. Erai norocos dacă nu erai luat de valul uman și târât spre burta mașinii și rămâneai pe scară, ținându-te cu o singură mână de bara de susținere, pe care se sprijineau dosuri, pântece […]

Sărăcia miroase urât — SUNT UN ADOLESCENT REBEL

Acru, izul de acru, de spălat pi iși pi colo, de transpirație stătută, de boarfe uitate într-un lighean cu săpun din oase de bou bătrân, kilograme de parfum turnate peste jeg, dinți care n-au auzit de pastă de dinți, care put a mort, râgâieli de ceapă prăjită în untură râncedă, bășini grele, de combinat petrochimic falimentar și ficați în pioneze, priviri amorțite de alcool prost, exhalând a metanol și sfeclă fermentată, miros de cadavru în putrefacție, slin și unghii netăiate în care proliferează o grădină zoologică de bacterii, coșuri netratate, furuncule sparte care curg alale, galben norios, pe fețe smezii, subnutrite, sau buhăite în tonurile de cărămiziu ale cianozei hepatice, of!

Scientists just confirmed the discovery of a massive lake of liquid water 20 kilometers in diameter, and reported the discovery of three new saltwater lakes beneath the Martian surface.Thanks to the MARSIS radar of the ESA Mars Express orbiter, a team led by Sebastian Emanuel Lauro and Elena Pettinelli of the University of Roma Tre has confirmed the presence of a complex system of saltwater lakes under the South Martian pole cap. Roberto Orosei.

The discovery of the subterranean, saltwater lakes is a big deal, and experts say that these bodies of water “could still retain traces of any forms of life to this day.”

The discovery deepens our understanding of the red planet and helps us to better understand what mars was like in the distant past and what the red planet is like today. As it turns out, Mars is a hidden gem, and its most important features are located beneath the surface, hidden from ordinary sight. However, satellite images from various space agencies are helping reveal the hidden jewels of the red planet.

When I say jewels, I mean water. Back in 2018, a large lake of liquid water 20 kilometers in diameter was discovered under the icy surface of the south pole of Mars.

Now, new research has confirmed the existence of that lake and found three more, which means that there is much more water on Mars than we initially thought.

“Not only did we confirm the position, extent, and strength of the reflector from our 2018 study”, co-lead author Elena Pettinelli (Roma Tre University) said, “but we found three new bright areas.

“The main lake is surrounded by smaller bodies of liquid water, but because of the technical characteristics of the radar, and of its distance from the Martian surface, we cannot conclusively determine whether they are interconnected,” he added.

More importantly, scientists argue that the recently-uncovered lakes remain liquid despite extreme cold as they are hypersaline solutions (hypersaline perchlorate brines), in which high concentrations of salts are dissolved in water

As revealed by researchers, the average temperature at the Martian pole varies at around -110 ° C. But despite this incredibly cold temperature, the water is believed to remind in a liquid state because salts can reduce the freezing point of water by tens of degrees

“These experiments have demonstrated that brines can persist for geologically significant periods of time even at the temperatures typical of the Martian polar regions (considerably below the freezing temperature of pure water),” explained Co-author Graziella Caprarelli.

“Therefore, we think that any process of formation and persistence of sub-ice water beneath the polar ice caps requires the liquid to have high salinity,” the researchers explained to scimex.

The above animation shows an annotated area of Mars where near-surface water ice exists, which would be easily accessible for astronauts to dig up

More importantly, the discovery of the lakes helps us better understand the geological history of Mars and how long the planet may have remained “habitable” both above and beneath the surface.

Whether Mars is habitable today—if it is home to microbes—is something that NASA‘s Perseverance rover hopes to answer. The rover—and first Martian helicopter—are set to touch down on the surface of the red planet in February 2021.

Nonetheless, the recent discovery contributes to our hopes that the red planet is habitable. Only recently have we learned that, based on observations of the atmosphere of Venus, there could be organisms there as well. If this is true, why wouldn’t Mars also be home to microbial life? Subsurface conditions on Mars could be the ideal hiding spot for life.

Researchers say that the existence of a single subglacial lake on Mars could be attributed to “exceptional conditions” such as the existence of a subsurface volcano. How4ver, the discovery of a network of subterranean lakes suggests that their formation process is much more common than initially thought.

More importantly, if such lakes are, in fact common, and extensive, it would imply that they existed for much of the red planet’s history, which in turn means that there was probably enough time for life to emerge.

The recent study published in nature also tells us we need to look at Mars from a different point of view and that the planet’s ice sheets are not uniformly structured wastelands but instead should be seen as “stratigraphically and physically complex geological formations, deserving to be fully explored in detail.”

Oamenii de știință tocmai au confirmat descoperirea unui lac masiv de apă lichidă în diametru de 20 de kilometri și au raportat descoperirea a trei noi lacuri de apă sărată sub suprafața marțiană. Mulțumită radarului MARSIS al orbitorului ESA Mars Express, o echipă condusă de Sebastian Emanuel Lauro și Elena Pettinelli de la Universitatea din Roma Tre a confirmat prezența unui sistem complex de lacuri de apă sărată sub capacul polului sud-marțian. Roberto Orosei.

Descoperirea lacurilor subterane cu apă sărată este o mare problemă, iar experții spun că aceste corpuri de apă „ar putea păstra în continuare urme ale oricărei forme de viață până în prezent”.

Descoperirea ne adâncește înțelegerea planetei roșii și ne ajută să înțelegem mai bine cum era Marte în trecutul îndepărtat și cum este planeta roșie astăzi. După cum se dovedește, Marte este o bijuterie ascunsă, iar cele mai importante caracteristici ale sale sunt situate sub suprafață, ascunse de vederea obișnuită. Cu toate acestea, imaginile din satelit de la diverse agenții spațiale ajută la dezvăluirea bijuteriilor ascunse ale planetei roșii.

Când spun bijuterii, mă refer la apă. În 2018, un lac mare de apă lichidă cu un diametru de 20 de kilometri a fost descoperit sub suprafața înghețată a polului sud al Marte.

Acum, noi cercetări au confirmat existența acelui lac și au găsit încă trei, ceea ce înseamnă că pe Marte există mult mai multă apă decât am crezut inițial.

„Nu numai că am confirmat poziția, amploarea și puterea reflectorului din studiul nostru din 2018”, a spus co-autorul Elena Pettinelli (Universitatea Roma Tre), „dar am găsit trei noi zone luminoase.

„Lacul principal este înconjurat de corpuri mai mici de apă lichidă, dar din cauza caracteristicilor tehnice ale radarului și a distanței sale de suprafața marțiană, nu putem determina în mod concludent dacă acestea sunt interconectate”, a adăugat el.

Mai important, oamenii de știință susțin că lacurile recent descoperite rămân lichide în ciuda frigului extrem, deoarece sunt soluții hipersaline (saramură de perclorat hipersalină), în care concentrații mari de săruri sunt dizolvate în apă

După cum au dezvăluit cercetătorii, temperatura medie la polul marțian variază în jurul valorii de -110 ° C. Dar, în ciuda acestei temperaturi incredibil de reci, se crede că apa amintește în stare lichidă, deoarece sărurile pot reduce punctul de îngheț al apei cu zeci de grade.

„Aceste experimente au demonstrat că saramurile pot persista pentru perioade de timp semnificative din punct de vedere geologic chiar și la temperaturile tipice regiunilor polare marțiene (considerabil sub temperatura de îngheț a apei pure)”, a explicat co-autorul Graziella Caprarelli.

„Prin urmare, credem că orice proces de formare și persistență a apei sub-gheață sub calotele polare necesită ca lichidul să aibă o salinitate ridicată”, au explicat cercetătorii pentru scimex.

Animația de mai sus arată o zonă adnotată a lui Marte în care există gheață de apă aproape de suprafață, care ar fi ușor accesibilă pentru ca astronauții să dezgroape

Mai important, descoperirea lacurilor ne ajută să înțelegem mai bine istoria geologică a lui Marte și cât timp a rămas planeta „locuibilă” atât deasupra cât și sub suprafață.

Indiferent dacă Marte este locuibil astăzi – dacă găzduiește microbi – este ceva la care roverul Perseverenței al NASA speră să răspundă. Roverul – și primul elicopter marțian – urmează să atingă suprafața planetei roșii în februarie 2021.

Cu toate acestea, descoperirea recentă contribuie la speranța noastră că planeta roșie este locuibilă. Abia recent am aflat că, pe baza observațiilor despre atmosfera lui Venus, ar putea exista și organisme acolo. Dacă acest lucru este adevărat, de ce Marte nu ar găzdui și viața microbiană? Condițiile de la suprafață de pe Marte ar putea fi locul ideal de ascundere pentru viață.

Cercetătorii spun că existența unui singur lac subglaciar pe Marte ar putea fi atribuită „condițiilor excepționale”, cum ar fi existența unui vulcan subteran. Cu toate acestea, descoperirea unei rețele de lacuri subterane sugerează că procesul lor de formare este mult mai comun decât se credea inițial.

Mai important, dacă astfel de lacuri sunt, de fapt, comune și extinse, ar însemna că acestea au existat pentru o mare parte din istoria planetei roșii, ceea ce înseamnă, la rândul său, că a existat probabil suficient timp pentru a apărea viața.

Studiul recent publicat în natură ne spune, de asemenea, că trebuie să privim Marte dintr-un punct de vedere diferit și că straturile de gheață ale planetei nu sunt pustii structurate uniform, ci ar trebui privite ca „formațiuni geologice stratigrafic și fizic complexe, care merită să fie pe deplin explorat în detaliu. ”