Ne-am întâlnit, zgribuliți amândoi, în fața ușii restaurantului. Era o seară de decembrie mohorâtă, încercarea de ninsoare se transformase într-o ploaie înghețată, iar atmosfera saturată de umezeală te pătrundea până la oase.

I-am ținut, amabil, ușa deschisă până ce și-a închis umbrela și am intrat după ea lăsându-mi lodenul la garderobă. Restaurantul era plin și singura masă care fusese liberă era acum ocupată de ea.

Probabil că aveam o mutră cumplit de dezamăgită și confuză încât a ridicat mâna dreaptă, mi-a zâmbit, și m-a invitat să iau loc.

Chelnerul a presupus că suntem împreună așa că se tot întrecea în amabilități care ne smulgeau zâmbete complice, iar asta ne-a apropiat. Habar nu am ce-am tot vorbit atunci, chestii banale, dar cu iz de confidențe supreme având, instinctiv poate, grijă să evităm detalii intime. Ne priveam pe de-asupra tacâmurilor, sau a paharelor de vin, estimându-ne reciproc: nu era frumoasă, ba chiar se părea că făcea eforturi în direcția asta, căci nu era nici fardată, nici rujată, părul era tuns scurt și ciufulit, nu purta nici o podoabă, iar unghiile erau tăiate atent, la milimetru, și doar lăcuite. Nu mirosea și abia când m-am aplecat spre frapieră, pentru a lua sticla cu vin, am simțit venind dinspre decolteul ei un foarte ușor iz de levănțică, Jicky, presupun. Totuși, nimic nu lăsa impresia de sărăcăcios, ba dimpotrivă, un ochi critic putea lăuda sobra asortare a îmbrăcăminții precum și calitatea indiscutabilă a acesteia. În plus, avea gesturi elegante, fără a fi studiate, o naturalețe care se capătă în cei șapte ani de-acasă, iar privirea ochilor verzi exprima o conștiință superioară. Doar vocea, de contralto și ușor răgușită, trăda o tristețe grea, apăsătoare, și pe care nu se obosea să o ascundă.

Am ieșit târziu, aproape de ora două.

Afară continua să plouă mohorât, stațiile de metrou se închiseră de mult și taxiuri nu se vedeau. I-am propus să vie la mine.

– Nu se poate.

– Ba da, se poate! Te chem să dormi, nu pentru altceva. E mai aproape și mai simplu.

S-a gândit puțin și am văzut bine că în momentul ăla nu avea ezitări de pudoare, ci că socotea cât de comod, sau incomod, îi e să vină. Până la urmă, cred că și-a zis că era mai simplu așa.

– OK!

Ne-am urcat la etajul trei, în nefericitul de hotel care mă primea mereu când aveam delegație și, cum nu era decât un pat, i-am spus că eu am să dorm pe patul pliant, accesoriu pentru părinții cu copii. A râs savuros, iar eu m-am burzuluit fiind de bună credință.

– Nu, mi-a răspuns. O să dormi în pat. E destul de mare pentru amândoi și nu e imposibil să ne înțelegem.

Am primit, pentru că fiarele alea care se chemau pat pliant nu-mi surâdeau, iar  pe de altă parte, nu mi se întâmpla pentru prima oară să mă culc cu o femeie, prietenește, în camarad, căci adesea pe când eram student eliberam camere pentru îndrăgostiți năbădăioși, noi dormind de-a valma, băieți cu fete, până dimineața.

Dar când am făcut întuneric, după ce am descoperit căldura cunoscută a pernelor, răsuflarea femeii de lângă mine, rară cum era, părea ascunzătoare de nu știu ce tristețe intimă. Mi s-a părut atât de apropiată, de veche și zgomotul surd al ploii, ce încă se auzea din stradă, palpitarea trupului ei era atât de apropiată, încât i-am căutat mâinile și le-am petrecut după gâtul meu, fericit că o am lângă mine.

S-a lăsat în voia mea, fără nici o mustrare pentru cuvântul meu călcat, dar, de asemeni, fără entuziasm, supusă și absurd de liniștită. Avea un gust de pâine caldă și senzația asta o port încă în mine… Este singurul lucru cert care mi-a rămas, azi, după atâția ani, din acea noapte ploioasă, misterioasă în felul ei, când am împărțit patul cu o necunoscută.

***