Un bărbat moare și ajunge în rai. După o lună de plictiseală totală i se adresează Domnului:

– Doamne, vreau să văd și iadul.

Se uită în iad, iar acolo – fete, distracții, băutură, ţigări, droguri, … etc

– Doamne, vreau și eu în iad.

– Imposibil, tu ai trăit o viață fără păcate, nu pot să te trimit în iad, tot ce pot să fac, e să te învii pentru o săptămână.

A înviat bărbatul și imediat s-a apucat de băut, să se distreze cu fetele, să înjure, să bată pe oricare prinde. Pentru siguranță, la sfârșitul săptămânii a violat și o băbuță de vreo 80 de ani. Moare și se trezește iarăşi în rai. Dumnezeu:

– Tu desigur, ai păcătuit foarte mult și ai dus o viață în desfrâu, dar nu te pot trimite în iad.

– De ce Doamne?

– Băbuța aia, o ții minte? Și acum se roagă pentru tine şi îmi mulțumește că te-am trimis.

@BranzeaC

Sunt pentru toată lumea 😉

Cestiunea s-a anulat, dar nu m-am întors, totuși, cu mâna goală ș-am pus de-un rasol:

Nu prea am ce indicații prețioasă să dau, e clasic, doar că eu am mai pus niște cărnică, pen’că părea cam din sărăcie:

Rasolul a ieșit o nebunie,

ș-a rămas și de-o răcitură.

s-aveți poftă!

🙂

Deja cred că știți ce-nseamnă asta:

Vaste orizonturi se vor deschide în fața privirii mele uimite, nemărginiri existențiale vor voi să mă absoarbă, stele și luceferi, cheie de 14, șurubleniță și flex de la… da’ nu, c-a zis Faraonu că fac reclamă 😉

De data asta am gândit de-o budincă cu ciuperci și spanac.

Poza-i așa dă largă ca să să vază c-am schimbat mușamaua. Îi singurul model care, cât de cât, se apropie de mofturile mele, restul erau așa de țigănești că mi s-a zbârlit părul pe schinare.

Deci…

Spanacul, dezghețat în prelabil se bate bine cu un cățel de usturoi și o jumătate de linguriță de vegeta.

apoi cu un albuș de ou

iar după acea se adaugă făină, în ploaie fină, până când se omogenizează. si apoi, îi pui capac și o dai la rece, dar nu în frigider, undeva pe hol, dar nu în bucătărie.

Apoi…

Te hodinești, că și Dumnezeu s-a odihnit după ziua a-ntâia, da’ n după ce-a pus ceapa la călit.

Pui capac, să se-nbușe ceapa, iar apoi pui ciupercile, tăiate cubulețe, și capia, iștenem.

Bulionul va face diferența. Dai în clocot și, când uleiul se ridică, oprești și mai faci o pauză strategică: Pauzele lungi și dese – Cheia marilor succese!

Mi-a adus un client o sticlă de vin găsită în podul case unei mătuși. Eu m-am dat grăbit, deși tipul ar fi vrut să afle ce-i acolo, l-am expediat pentru că aveam multă treabă pe atunci, ș-am uitat. Apoi, la o curățenie, am dat de sticlă, nu-mi mai aduceam aminte: o fi cu acid sulfuric, cu ulei ars… i-am dat cep și atelierul s-a umplut de-un iz de câmpie proaspăt cosită, de soare răsărind dimineața dintre nori bucălați, de sărbători îndestulate și bucurie.

Ș-așa ce m-au apucat niște remușcări, nu că l-am dat afară ci pentru viața asta care nu-ți mai lasă tihnă, și l-am sunat. A venit nelămurit, uitase și el…

I-am pus paharul înainte: Pomenește-o pe mătușa ta!

Nu vă mai povestesc…

Foile se boies cu ulei, e împăturesc în două…

La al doilea strat se pliază foile de aluat, la fel și la sfârșit.

Ce credeți? Că a fost mereu așa? N-a fost! Eu eram prea mic, foamea pentru mine era un outsider, doar ce sugeam informații, eram avid după informații iar atunci când bunica mi-a zis să adun toate cârpele din casă și să le pun la fiert în ceaun, știam că se va întâmpla ceva, dar nu știam ce. E-adevărat că Ruda, se cam rotunjise, dar nici n-o mai văzusem în utimul timp. Cât aveam, patru, cinci ani… când am venit cu cârpele fierte pe sobă, în magazia unde-și făcuse Ruda casă, i-am văzut numai capul, așa cum era înconjurată de babele mahalalei, m-a văzut, și-a zâmbit, un zâmbet larg, care i-a luminat fața, deși era clar că o durea, se vedea în crețurile din colțurile ochilor ei mari, pe care-i văzusem atât de des pe când mă legăna și-mi șoptea cântece în limba ei.

Deasupra se mai toarnă un ou bătut și se presară boia curry și boabe de piper, apoi se dă la cuptor preîncălzit și se ține până s-a rumenit frumos.

Ruda a născut o fată, blondă și cu ochii verzi, de s-a crucit mahalaua, iar ea n-a vrut să zică cu cine l-a făcut. Fata asta a primit la botez numele de Daniela, Dana, prima iubire, a mea și a ei.

Ruda a murit călcată de o mașină, iar Dana a rămas în grija noastră până într-o zi când au venit niște inși și au luat-o la „Casa de copii”, iar de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

Acum mi-e dor!

🙂

Castelul rezistă. Deși spionii mei mi-au zis că Monseniorul a murit acum patru zile și nu se mai află nici un războinic acolo, castelul mi-a respins trei atacuri și m-am ales cu tot atâția oșteni răniți.

Părintele Antoniu îmi spune că, după socotelile lui, azi e ziua învierii din morți a Mântuitorului și nu se cade să facem vărsare de sânge, iar atunci îmi vine o idee. Tovarășii protestează, dar eu mă urc pe cal, iau sulița cu steagul alb legat în vârful ei, și le zic:

− Eu am să atrag toată atenția asupra mea, iar voi, frate Rudolpf, și tu, frate Dasher, o să învăluiți prin fronturi…

− Au să te ucidă fără să clipească, se vaită Donder, fratele olog.

− Nu cred! Nu într-o zi de sărbătoare mare, ca aceasta.

Mă apropiu de castel cu sulița ridicată în brațul drept și fără nici o armă asupra mea:

− Cine are urechi de ascultat să audă căci astăzi e ziua învierii din morți a lui Iisus, și azi nu vin la voi ca un vrăjmaș.

− Dar ca cine vii, tu, Războinicule?

Incredibil. La doar câțiva pași de mine, ca din pământ, dar dintr-o grotă atent mascată de zidul de apărare, apare o tânără cam la douăzeci de ani, iar în urma ei alte două femei și patru oșteni înarmați cu arbalete.

Ne privim în ochi. Are ochii albaștri, de pisică sălbatecă, în care dansează hipnotic pete căprui, mai are un păr roșcovan răsucit pe spate cu fierul încins ca să i se vadă fruntea dreaptă și fără de cută. Nasul cârn și mic te sfidează pe deasupra unor buze cărnoase, ușor răsfrânte spre afară și arse de un jar interior. Ca și cum n-ar fi suficient, trupul mic, dar închegat, i se mișcă pe două picioare drepte și sprintene, cureaua arbaletei mișcând, ușor, sânul stâng, care se opune ferm.

Simt o tulburare.

Privirile noastre se ciocnesc violent, se sparg în mii de țăndări care apoi se reunesc una cu alta. O simt a mea în universul ăsta care ne este dat, perechea îndelung așteptată, motivația vieții, și fac pasul în față.

− Căpitane, țipă Rudolpf, apărut sub coasta dealului…

− Soră, se năpusti înainte și una dintre femei.

Nu mai conta.

Am luat-o în brațe și i-am căutat gura. Am  găsit-o și… după o ușoară ezitare mi-a oferit fraga buzelor. O strâng în brațe ca pe avutul cel mai de preț, iar ea se lasă, covârșită de sărutările mele aprinse.

De sus, de pe metereze, tineri soldați țărani încep să chiue, iar camarazii mei aruncă cu cușmele de pământ, râzând mucalit.

Mă uit la ea: îi sclipesc ochii, repede și-a făcut culcuș cald la pieptul meu și gândesc, cu un ultim strop de rațiune, că viața mea de mercenar se va încheia aici, acum, și fără de regrete!

***