Florile trotuarului — APort

De pe Zidul Berlinului Vaud este singurul canton al Elveţiei romande unde, în plină pandemie, prostituatele încă pot practica neîngrădite cea mai veche meserie din lume. De fapt, în spiritul corectitudinii politice şi ca să nu intru în bucluc de la prima frază, o să mă corectez spunând că este vorba, evident, despre profesioniştii sexului, […]

Florile trotuarului — APort

Salata de icre cu ceapa — Evelina’s Food

Salată de icre de știucă cu ceapă. Această rețetă este foarte gustoasă, se prepară foarte repede, cu doar câteva ingrediente- pe care majoritatea le aveți deja în casă- ceapă, pâine, ulei, lămâie. Cele din comerț conțin mulți conservanți, grăsimi nesănătoase, coloranți și prea puține icre. Puteți înlocui pâinea cu câteva linguri de griș fiert. Pentru această […]

Salata de icre cu ceapa — Evelina’s Food

Arată bestial, nu? Sunt sigur că au și-un gust desăvârșit!

Desigur, am simțit nevoia unui răspuns:

Miam!!! Dacă-ți poți imagina, cred că se fac 55 de ani de când am făcut prima salată de icre, și nu orice icre, sturion, fată! 😉

Mama, comunistă convinsă, (i-a mai trecut!) era în programul național de culturalizare a maselor, ceea ce nu a fost un lucru rău, și avea o caravană care a ajuns și în Tulcea. Aici a stat un an de zile, unde a făcut propagandă printre pescari pentru a-și trimite copii la școală, o perioadă eroică, a fost înjurată, bătută (se lansau zvonuri că se fură copiii, că sunt drogați, că sunt vaccinați… mașina neagră care fură copii era spaima părinților, au fost vremuri grele), apoi lucrurile s-au mai liniștit. Mama a revenit acasă, s-a recăsătorit, iar în 1967 am făcut prima noastră excursie. Desigur, în deltă.

Delta nu era ce e acum, era complet sălbatecă, un loc primejdios, în care moartea pândea la fiecare colț. Puteai muri înecat într-un smârc care, deși părea solid, te trăgea în apă ca o ventuză și numai dacă știai bine să înoți aveai șansa să mai ieși la mal, în vârtejurile de apă care, înșelătoare, te luau înconjur pentru ca apoi să te soarbă în adâncuri, în nopțile în care țânțarii invadau totul în torente înțepătoare, iar dacă nu te adăposteai undeva erai găsit dimineața supt de sânge, fieful contrabandiștilor care nu ezitau să-ți taie gâtul pentru a nu trăda ascunzătorile lor, arșița sufocantă a verii, și gerurile cumplite de iarnă în care dacă-ți scăpai piciorul în apă și nu aveai un foc la îndemână îți degera într-o oră… cam asta era delta, iar noi am adăstat la nea Grigore, gazda mamei de pe când voia să facă o lume mai bună.

Nea Grigore nu fusese niciodată însurat, deși guri slobode vorbeau de multe ibovnice și mai ales una care-l împinsese-n sihăstria deltei, unde ridicase o casă de lut, cu trei camere, din care două le dădea la musafiri veniți să-și limpezească creierii prin astfel de locuri uitate de lume.

În dimineața aia veniseră la el niște lipoveni și se încânta cu ei la o jamaică ca lacrima de chihlimbar, iar eu, rămas slobod, căci a mei plecaseră la Tulcea cu treburi ce-mi depășeau putința de-nțelegere, mă tot învârteam pe lângă dânșii precum motanul la ceaunul cu smântână.

‒ Mihăiță. Îl cheamă Mihăiță, se pronunță nea Grigore, la întrebarea mută a unui lipovean. Hai! Că nu mâncăm copii, hai aproape! și când m-am apropiat, rușinos, m-a înșfăcat de-un braț și m-a trântit pe genunchiul lui.

O cam sbicisem, căci una-i să fii șmecher în mahalaua Fânăriei, slobod, doar cu o bunică care dădea în cărți, în cositor, ce punea ventuze și lipitori la toată mahalaua, de mă știa tot românu’, și alta-i să fii pe genunchiul unui om pe care nu-l cunoști decât de câteva ceasuri, cu mutră de pirat din cărțulii, înconjurat de alți patru asemenea, cu bărbi roșii și cu ochi verzi, de pisică sălbatecă.

Mă cam muiasem, ce să nu recunosc, iar nea Grigore a început să râdă gros:

‒ Acesta mic tremură ca varga, da’ nu zice mâr. La pariu pe-o jamaică că dacă-i dau drumul, fuge ca din pușcă, da’ voi să-l prinde-ți.

Eu am făcut un pas lateral și-am zis:

‒ Apăi să știți că eu îs a lui Toma, iar de vă luați de mine vă puneți în cap toată mahalaua Fânăriei, și vine și moșu Vasile și vă pune pielea pe băț, așa să știți!

Nu-ți imaginezi ce hohot de râs am stârnit. Apoi, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic, s-au ridicat cu toții și m-au lăsat acolo.

De fraier.

De prost.

De…

Aaaa!  Cât i-am urât, cât îi urăsc și azi prin vise, pentru asta. N-am să-i iert niciodată. Orice: să râdă de mine, să mă umilească, să mă batjocorească, dar… să mă ignore ca și cum nici n-aș fi, aaa!!!

Am rămas încremenit, apoi m-am așezat în fund și-am început să privesc cerul. Calea Lactee se desfășura spectaculos pe jumătate din cerul limpede, de cristal, iar acolo sclipeau miriade de stele, unele galeș, altele nervoase, în sclipiri albăstrii, ș-apoi o tăietură în cer se sfârși într-o explozie mută. În zecimea aceea de secundă, în fisura timpului și spațiului, am văzut viitorul și trecutul, m-am văzut în burta mamei si mort arzând într-un foc neștiut.

 M-am trezit cu-n castron de lut în brațe:

‒ Să nu-mi adormi! Așa bărbat ești tu? Ia și freacă, îmi zise nea Grigore și-mi înmână o lingură de lemn. Freacă!

Ultima intonație m-a trezit, visasem? Mașinal am început să mestec în castron, apoi am realizat focul de tabără ridicat de lipoveni, de vârzoleala țânțarilor din jurul meu, apoi m-am tras și eu mai aproape de foc.

Pe un triunghi de metal stăteau atârnați trei pești dolofani, pe care unul din lipoveni îi tot stropea cu o zeamă care ridica în aer arome amețitoare, iar ceilalți doi își făceau de treabă în jurul unui ceaun. Nea Grigore fărâmița ceva, iar când m-am apropiat m-a întrebat:

‒ Eee? Le-ai spart ochii?

Abia atunci m-am uitat în castron. Niște biluțe negre, lucioase, din care multe erau sparte de mișcarea mea involuntară.

‒ Freacă cu dosul lingurii de marginea castronului, îmi mai zise, și vino mai aproape de foc, să vedem cum facem.

Brusc, am simțit o detașare, de parcă eram aici dintotdeauna. Totul îmi deveni familiar, mâna, stăpână, începu să strivească icrele de marginea castronului, o căldură blândă mă cuprinse, eram acolo unde trebuia să fiu, atunci când trebuia să fiu și-am ridicat iar privirea către cer, iar stelele mi-au zâmbit complice: te așteptăm, știm că vei veni, odată cu focul, cu focul cel mare.

‒ Bravo! exclamă nea Grigore, acum bagă firimiturile astea de pâne, încet, lasă-le să tragă din zeamă, încet, eu storc lămâia iar tu freci, vezi? Acum adăugăm puțin ulei, iar tu freacă, așa, vezi? Se umflă, mai băgăm pâine.

Mâna începea să-mi amorțească, dar nici de-a naibii n-aș fi zis.

‒ Schimbă mâna, dar freacă tot pe dreapta că altfel se taie, știu că-i nasol, freacă! Să vezi că-și dă drumul și stânga, așa!  Acum, lovitura finală! Scoase o chestie ca o capcană de șoareci ș-am priceput că era un stocător în care pusese o ceapă.

‒ Acum vreau viteză, treci cu dreapta! și începu să stoarcă ceapa. Combinația stârni niște mirosuri demențiale. Freacă, freacă, țipă nea Grigore. Așa!

Nu-mi mai simțeam umerii, încercam să strâng coada lingurii în mână, dar tendoanele refuzau să mă asculte. Nea Grigore bagă degetul arătător și gustă: Nebunie! Mai trebuie o pudră de piper și-i gata, ș-apoi către ceilalți: Voi?

Da?!

Atunci ce mai așteptăm?

La masă, fraților!

Poftă mare!

Ceea ce-ți urez și ție.

Ceea ce ă urez și vouă! 🙂

Everything is just an illusion

‒ Ce dracu-i pus scândura aia de perete? Am dat cu capu’n ea! se vaită Costică, tot frecându-se la scăfârlie.

‒ Bună ziua și ție! Ce nu belești ochii, că d’aia ți ia făcut măta!

‒ Hrmm, mrhh!

‒ Cu ce ocazie?

‒ Hrmm, mrhh!

‒ Mai e. Șezi! Nu acolo! Vezi că-i tigaia cu ulei de la pește, Costică!

‒ Ce drecu ai înșirat toate blidele?! N-are omu unde să-și pună nădragii?

‒ Am făcut merdenele, am să-ți dau și ție, și-am scos din cuptor… cască mă ochii, ce naiba. Uite! Aici. Șezi!

Îi pun o cană cu bere și mă uit la el cum bea, hlupav. De… post.

Miercurea trecută un porumbel de-al lui s-a agățat c-o aripă și-or sărit mâțele pe el. A trebuit să-i frângă gâtul ș-a venit cu el la mine: „Mihăiță, mi se rupe inima, dar, măcar de-o pomenire, nu faci o ciulama?” Am făcut. Mă duc cu castronul, cu juma’ de porumbel în ciulama cu unt și ciuperci, de să te lingi pe degete, strig din ușă: „ Haide, bă!” și-apare nevastă-sa:

‒ Costică nu servește, mulțumim! Serviți dumneavoastră cu drag, mulțumim, mulțumim…

Nu pricep și insist:

‒ Da’ se poate, Coană Mare, îi cald, acu’ ăi bun, c-o mămăliguță… te lingi pe degete…

‒ Nu se poate!

‒ Da’ de ce „nu se poate” că adineauri mi l-a adus? Bag, nevinovat, degetul și mai adânc în rană.

‒ Până luni, când plec eu la fată, (madam face naveta la Iași ca să aibă grijă de cei doi copii ai lui Dana, lector la chimie) aici nu se va mânca carne. După ce eu plec, Costică va rămâne doar cu propria conștiință.

‒ Apoi, până la propria-i conștiință, ronțăi eu, ciulama se împute de tot.

‒ Ș-ai putea și dumneata, domnu’ Mihai, să respecți rânduiala, mă tranșează definitiv și se retrage cu demnitate în casă.

Nici eu nu mă las mai prejos, și dacă-i să fie perversiune, măcar agonie în chinuri să fie: mă duc în spatele casei, de unde știu că se vede din bucătăria lui, și dau ciulamaua cu juma’ de porumbel, la mâțe. Nu spui câte gemete s-au auzit dinăuntru.

‒ O plecat Liliana…

‒ Plecat, plecat, gâfâie, între sorbituri, apoi ridică privirea:

‒ Aaaa, Mihăiță, Mihăiță, da’ nu-ți vine ție fimeia înapoi, Ha! Atunci să te văd, ce-am să râd…

‒ Costicăăă… Tu chiar crezi că tot ce-i rață-npunge?! Nevastă-mea? He! He! Mă! Mai ții minte cum era bucătăria înainte de-a reface-o eu?

‒ Da, mă. Cum să nu știu: trei grinzi pe care erau bătute șipci acoperite cu lut, lucrare serioasă. Bucătăria a fost lipită de casă după aia, am ajutat și eu…

‒ Eee, nici nu trecuseră trei luni de când ne-am mutat că vin de la serviciu, iar fimeia îmi sare de gât…

‒ Apăi știu c-ați fost în dragostele mare…

‒ Stai mă, că nu de-aia. Acu’ tremura carnea pe ea: Ce-ai copil, o întreb. Curg viermi! Curg viermi! și-ncepe să tremure la mine-n brațe. Ce viermi… femeie? Îmi ies eu din fire (pe vremea aia făceam naveta și veneam obosit și flămând…). Mă ia de mână și mă-mpinge în bucătărie. La început n-am văzut nimic. Chiar când ziceam că a luat-o razna, cum o mai iau femeile rămase singure în casă, simt că-mi cade ceva pe după guler. Dau cu mâna și-ncleiez ceva de gât. Mă iau și pe mine pandaliile, fug din bucătărie scot cămașa și-ncep să mă frec aprig în locul unde-am simțit atingerea. Vezi, zice ea?! Curg viermi, m-ai adus în loc blestemat, așa să știi, că eu am zis, și mama a zis, că ce să venim noi aici în mahala, când aveam apartament în oraș, nou, și tu, tu l-ai vândut și se pune pe bocit. Mămicule, chiar nici nu mai știam ce să zic, credeam că totul era clar, a fost lovitura vieții mele, casa cu teren cu tot valora de cel puțin trei ori mai mult decât apartamentul acela, patru pereți de beton, început pe vremea lui Ceașcă și terminat, cu chiu cu vai, după, ultimele blocuri care s-au dat în chirie, și numai poziția mea de inginer și-un efort diplomatic mi-a permis să asigur un acoperiș copiilor mei. Credința mea era că a priceput asta și că am plecat de-acolo imediat ce am găsit altceva, pentru că blocul acela se dărâmă la primul cutremur, e furat din cap în coadă, vai de steaua lui, noroc că-i pe fundație uscată…oof! Ia toarnă tu din berea aia.

‒ M-am găsit cu mama puștiului de i-ai vândut casa…

‒ Cu escoaca? Avea o geantă cu bani… Când am mers la notar a început să scoată, numai teancuri, bancnote noi, nouțe, cu banderola Băncii Naționale. I-am zis că fără 130 de milioane nici nu stau la discuție, a bocit fals și mi-a umplut o sacoșă de bani. Au numărat fetele de la CEC o oră. Frate, ș-acu’ mi se ridică tensiunea. Ce mai face?

‒ S-a ramolit, a înnebunit-o fii-su.

‒ Știi ce? Chiar nu mă interesează… și să-ți zic: Mă, intru a doua oară cu fereală, mă cat în sus și, într-adevăr, printre șipșile vopsite în galben20 se strecura câte un vierme alb nu mai lung de un centimetru care apoi pica pe dușumea (încă nu pusesem gresie) unde începea să se zvârcolească intens. Am estimat și zona… prin pod nu se vedea nimic, pentru că stratul de lut era gros, așa că am izolat șipșile cu silicon, iar ploaia de viermi a încetat. Și credeam că episodul s-a încheiat, dar Laura, pe lângă faptul că este licențiată în chimie, și o pianistă de excepție, mai are și o bogată imaginație. Chiar și acum, după mai bine de douăzeci de ani, pe când am desfăcut tot și am refăcut bucătăria din temelii, ea tot mai ridică privirea și-i tremură umerii de fieșce dată când intră. N-o pot convinge să stea în bucătărie, iar de insist i se face rău.