Momentul adevărului

‒ Ai devenit pesimist…

‒ Da. Eu care nu credeam în Dumnezeu, am descoperit că el a existat, bașca că au fost mai mulți și răi.

‒ De ce răi?

‒ Eee, subiectivisme. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. C-așa-i în tenis, vorba lui Caragiu. Mă, dacă unu te tot mușcă de coaie tu ce-ai să faci?

‒ Îl iau cu binișorul, că sunt om civilizat…

‒ Și dacă acesta vine și-ți fute fimeia pe neve, iar tu afli peste douăzeci de ani?

‒ Asta e. Am fost băbălău, n-am ținut-o aproape… Douăzeci de ani e mult, a greșit și ea odată…

‒ Și dacă a greșit cu’n criminal sadic, de’la de-i place să jupoaie carnea de pe om ș-apoi să râdă?

‒ Adică, vrei să zici c-am încălzit șarpele la sân, nu?

‒ Cam așa, omule, iar atavismele nu iartă. Poate nu fii-tu, dar nepotu-tău o să te strângă de gît în pat pentru doi arginți.

‒ Mă sparii, fratelo… și-adică ce putem ca să facem?

‒ Nu-ți mai lăsa copii să se corcească cu toate națiile, că nu știi de unde răsare demonul. Ai câini frumoși?

‒ Da!

‒ Și-ai împerechiat un pudel cu-n rottweiler ? Corcitura va fi pe din-două, dar în două, trei generații, sămânța, de rottweiler, va învinge și ferească acela de are un asemenea câine, care nu va mai ști de nici un stăpân. Să-ți zică oamenii care se ocupă de asta. Ronțăi asta?

‒ Bine, bine, las-o cu rottweileri și zi ce-ai cu nevastă-mea…

‒ Mi-a zis că să te iau pe departe… Nu pricepi?

Acum


„Sculați, voi oropsiți ai sorții…” căci am rămas atât de puțini.

Domnia majorității, ridicată la rang de filozofie, domnia prostiei, inculturii, imposturii, ticăloșeniei…

Aici s-a ajuns după ani de experimente sociologice și resuscitarea unor specimene altfel neviabile, prin diverse metode medicale: antibiotice, vaccinuri, terapii.

S-au creat monștri.

De parcă nu erau destui!

Sunt printre noi.

Se înmulțesc cu sânge din sângele nostru: copii noștri, de nu ne mai recunoaștem nepoții.

Generații alienate, bolnave fizic și psihic, se mișcă printre noi și nu-i putem deosebi decât prin comportament.

Dar de unde s-a plecat?

Un ecosistem e clădit pe viață și pe moarte, dar mai ales pe moarte. Doar moartea indică sensul schimbării. Asta e legea hazardului. Asta e regula numerelor mari, de-i zice și a probabilităților. Doar ea este legea progresului, căci din miliarde de miliarde de viruși, doi s-au întocmit și a apărut o bacterie, din alte miliarde de miliarde de bacterii, câteva s-au adunat și au format o algă, și tot așa, cu ezitări, cu cataclisme naturale, cu urcușuri și coborâșuri s-a ajuns la Homo neanderthalensis, o ființă perfect integrată ecosistemului.

Viața își urma cursul ei, lent, și implacabil, care peste un număr de ani urma să producă o specie cu o inteligență imposibil de definit în termenii actuali, dar…

Brusc, au apărut niște specimene noi.

Într-un interval ce reprezintă doar o înțepătură de ac pe răbojul timpului au distrus tot ce s-a clădit pe planetă în 4,5 miliarde de ani.

Au distrus biosfera, au ucis toate ființele de pe pământ care le-au opus rezistență, le-au înrobit pe celelate, iar apoi au început să se omoare între ei.

Și cine să fie vinovați, alții? decât acei zei care i-au aruncat aici, în scârbă.

Dar, noi, băștinașii încă mai existăm. Suntem printre ei, puțini ce-i drept, foarte puțini, și cred că-i timpul.

Planeta și-a început propria ofensivă, noi nu trebuie să dezamăgim!

Acum, ori niciodată, ne vrem planeta înapoi!