Semne

Am început să visez morți, dom’le. Îi clar!!!

Se făcea că jucam table cu Costică a lu’ Codreanu, eu scosesem deja toate piesele, iar el încă se chinuia cu cinci, care și parcă arătau a pioni de șah, tot bolborosind în barbă: O dublă, ce mânăstirea mă-sii de treabă! Nik nu mi-a venit tura asta! Se agita, iar eu nu aveam inimă să-i zic că a pierdut și pentru el jocul s-a terminat, definitiv.

De după ce i-a murit fimeia, o muiere mititică și rea, ca mai toate cele ce n-au putut face copii, dar pe care el o iubea nespus iar ea avea grijă de el, sănătatea lui Costică a început să se degradeze rapid. Mai întâi un Parkinson galopant, apoi un Alzheimer l-a făcut uitat prin oraș de l-a adus poliția acasă, așa că neamurile, soră-sa probabil, au hotărât să-l ducă la un azil de bătrâni. Aici n-a făcut mulți purici căci la vreo două luni am aflat că a murit. De covid, desigur!!!

Eeee, și dacă tot îi duminică și se fac pomeni, am să încropesc ceva să-l bucur pe ăst’lalt Costică, a lu’ Pândaru, care pândește și el de după colț, da’ nu-l lasă nevastă-sa Liliana, chip, iar până atunci închin un pahar cu vin și las un strop să ude țărâna:

Să-ți ostoiască setea, pe-acolo pe unde-oi fi, nea Costică!

Semne cerești

15.09.2016 22:49

Tocmai ce mâncasem și fumam o țigară pe verandă, admirând bolta cerească spuzită cu mii de stele, că Tița a lu’ Costică începe să latre. Cin’ să fie la ora asta, mă întreb. Tița face spume în lanț, semn că n-a uita șutul în cur luat de la Costică a lu’ Codreanu și chiar el tropăie agale pe alee cu radioul ”VEF”, rusesc, strâns în brațe.

Am un deja vu. Anul ăsta mișcarea s-a mai repetat de… multe ori.

‒ Iar s-a stricat?

‒ N’are ni’ca, marfă rusească…

‒ Atunci?

‒ Ăăă, l-am scăpat jos… Da’ n-are nimica.

‒ Hai! Ai grijă la trepte, așa, șezi pe canapea. Ia dă-l la tata lui!

Mă chitesc în el:

‒ Da’ ce făcuși bre? L-ai aruncat din copac?

‒ Da’ de unde știi? îi iese porumbelul. Neee! Am scuturat nucul și-am uitat că l-am agățat de-o creangă. I-am tras un par… Hăhăie, se redresează: Da’ n-are ni’ca. Marfă rusească!!!

 Refac traseele de cablaj rupte, pun două bride ca să țin placa de montaj la un loc și-l bag în priză.

Animala începe să gâjâie:

‒ Ahaaa! Bun. Închid pacientul și i-l pun în brațe.

‒ Bogdaproste! Rămân dator!

Mărunțesc adânc:

‒ Matale să fii sănătos…

Îl conduc la ușă, aprind lumina de la verandă și-l urmăresc cum ia virajul pe alee. Iau lanterna LED abia primită cadou, și vin, pâș, pâș, pe urmele lui. Mă ascund de după corcoduș.

O pun pe ultraviolet și i-o fixez exact pe spate. Ploverul de lână începe să irizeze în toate culorile curcubeului.

Mai face câțiva pași, apoi pune aparatul jos și-și face o cruce mare:

‒ Da, Doamne, am păcătuit. Mâine vin și-i aduc o sticlă de vin!

Sting lanterna și apoi o aprind de două ori:

‒ Două, Doamne, două…

***

Piper pe coadă

Duminică după amiază. Toată lumea pe la case, liniște de-ți țiuiau urechile. Stăteam tăvălit în canapea, cu un desert lângă mine, și ronțăiam în tihnă un roman S.F. când… aud un vâjâit, o bufnitură, mai de nu mi s-a ridicat tensiunea.

Mă uit pe geam, ni’ca bre! Liniște. Și-o fi scăpat vecinul Maloș boașele pe jos, rânjesc interior și, cum eram în plină acțiune, revin la citit.

Da’ ce… se poate? N-are omu’ tihnă, dom’le! Nici duminica.

Mârâieli înfundate, Luky latră de-și scuipă bojocii, iar apoi un schelălăit jalnic și, iar liniște.

Măi, să fie!

Las cartea și ies în spate. Mă uit pe de după gard.

−Luky, Fido! Aici!

Luky apare cu coada între picioare, nici o dată nu l-am văzut așa, el bătăiosul lumii, Fido…

−Fidooo! răcnesc. De undeva de prin spatele magaziei se aude un scâncet înfundat.

Grav.

Mă uit de jur împrejur, găsesc la îndemână grebla: Bună și asta. Deschid poarta și, cu Lucky la picior, avansez prudent:

− Care ești mă, că-ți frig una la creer, de-ți greblez neuronii!

Mă ridic pe postamentul de beton și… văd groapa.

Apare Fido (cu ochi lăcrămoși și trufa arsă, pe care o tot linge și-i dă cu laba, ba strănutând, ba pufnind) și se așază la piciorul meu.

 − Măi, să fie! Nu ne-am procopsit cu-n meteorit , că ne-a pus ăla mâna-n cap, mărunțesc ca pentru mine, iar din groapă se aude mai întâi un schelălăit și apoi, stâlcit: mâna-n cap!

− Oops! Ăsta nu e tata…

Mă apropii precaut, în protestele lui Lucky care mă apucă cu colții de cracul pantalonului. În fundul gropii o chestie neagră, precum o smoală  topită, se vălătucește și un miros, puturos, de ulei ars de tractor îmi strâmbă nasul.  Când, cumva, mă simte, ia forma lui Fido, un Fido stilizat, și sare spre mine.

− De-așa procopseală eu, unul, mă lipsesc…

Sar în spate  și-i frig o greblă cam pe unde ziceam că e capul. Drăcia se prelinge pe metal și apoi, în valuri unduitoare avansează, pe coada de lemn, spre mine. Arunc scula cât colo și, cu părul zburlit, fug spre poartă. Luky cu Fido nu așteaptă explicații, mai iuți ca mine îmi trec printre picioare și, de la o distanță strategică, încep să latre fioros.

Drăcovenia s-a extins până aproape de poartă, dar se pare că atât poate. Mă uit mai atent. A ocolit bălțile de la ploaia din ajun, iar acum se retrage în groapă. Brusc, întinde un pseudotentacul și pipăie nucul. Nu-i place. Se întinde către măr.

Asta nu-i bine, abia anul ăsta face primele mere. Am grijă de el de 3 ani. Așa ceva nu se face! protestez mental, iar cu glas tare și arătându-i pumnul:

− I’ll be back!

Mă reped în bucătărie:

Ei, las’ că te învăț eu bunele maniere.

Mă uit de jur împrejur.  Pun mâna pe caserola cu sare, sare grunjoasă, fără iod, să facă gușă. Umflu toate plicurile cu condimente primite cadou, pe care niciodată nu le-am folosit, dar nu m-am îndurat să le arunc și strig:

− Eeee! Acuș să te văz! În ce să ne batem? În șosetele tale murdare, sau în condimente mele?!

Luky m-apucă iar de cracul pantalonului dar, când îi dau pe la nas cu plicurile, fuge strănutând și lăcrămând.

Ahaaaa! La atac!

Dihania s-a urcat până la jumătatea copacului, nu se știe cum, dar mă simte și, fără a renunța la captură, întinde un tentacul unsuros și spre mine.Îi bag, de control, Boston SSQ RUB. Se face ghem și se înroșește:

Ahaaa, am enervat-o!

Arunc și conținutul plicului cu condiment de chiftele de la Fuchs. Ăsta-i place dom’le. Se umflă și-o ia spre mine. Desfac în pripă încă trei plicuri: Pizza, Pește și Paprika  și le scutur, panicat, pe făptură. Se face vânătă și se burzuluiește la mine:

− Procopseală! Mă lipsesc! Mă lipsesc!

− Vezi că știi!? exclam. Lasă-mi măru-n pace! Și arunc niște Boia de Ardei Iute.

− ’n pace, ’n pace, se aude din fundul gropii.

− Acum vrei pace? Iaca pace!

Aplic lovitura finală: Piper Negru de Ceylon de mi l-a adus soră-mea de când a fost în vacanță în Indonezia, mi se rupe inima… ăsta chiar nu era de aruncat.

S-aude un sfârâit și-odată ce văd un ghem negru care țâșnește, ca din pușcă, către cer și parc-aud  un blestem purtat de vânt:

− I’ll be back!

                                      ***