Ai mai auzit până acum de Bătălia de la Caransebeș? De-a lungul istoriei adeseori sângeroase a omenirii au existat bătălii în care una dintre tabere a câștigat teren și apoi l-a pierdut cu repeziciune.

Și, adeseori, victoriile au fost umbrite de pierderile grele suferite atât de învingători, cât și de cei înfrânți. Privite retrospectiv, multe confruntări militare par o risipă de vieți omenești, însă unele bătălii ies în evidență mai ales prin inutilitatea lor.

Spre deliciul pasionaților de istorie, există mulți pretendenți la titlul de „cea mai absurdă bătălie”. Unele lupte au fost pur și simplu planificate și executate prost. Un astfel de exemplu a fost Raidul de pe Dieppe, din 19 august 1942.

Atunci, forțele aliate, lipsite de sprijin, au pierdut peste 3.000 de soldați în timp ce încercau să cucerească un port francez aflat sub control german.

Alteori, s-au dat bătălii din motive meschine, cum a fost cazul „Războiului patiserului francez” din 1838. Această confruntare dintre Mexic, Franța și SUA a început atunci când un francez a cerut despăgubiri pentru o patiserie pe care o avea în Mexic.

Patiseria fusese distrusă și jefuită de forțele mexicane cu un an înainte, potrivit Encyclopedia Britannica.

Însă cel mai puternic candidat la titlul de „cea mai ridicolă confruntare din istorie” a fost Bătălia de la Caransebeș, o întâmplare bizară care a avut loc la 21-22 septembrie 1788.

În această altercație nu a existat parte învinsă și parte învingătoare, fiindcă cei victorioși și cei înfrânți aparțineau aceleiași tabere: armata austriacă.

A fost un eveniment confuz, care i-a lăsat perplecși pe austrieci. În acel moment, austriecii erau implicați în Războiul Austro-Turc, dus între 1787 și 1792 împotriva turcilor, după cum amintește Erik Durschmied în cartea „Cum au schimbat istoria norocul și prostia”.

Bătălia, în care austriecii credeau că îi înfruntă pe turci, s-a purtat în apropierea orașului Caransebeș. Crezând că sunt atacați de dușmani, soldații austrieci au avut o reacție extrem de dură.

Însă, când fumul prafului de pușcă și aburii alcoolului s-au risipit, armata austriacă a descoperit că se luptase, de fapt, cu alți austrieci. Potrivit lui Durschmeid, izvoarele istorice nu sunt foarte clare în ceea ce privește amploarea masacrului.

Bătălia de la Caransebeș a fost un incident ridicol

Bătălia de la Caransebeș a avut loc în noaptea de 21 septembrie 1788, în timp ce austriecii, sub conducerea Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea, se aflau în marș, cu scopul de a ataca armata turcă.

Totul a început la beție. Când soldații s-au oprit să se odihnească, în apropiere de Caransebeș, ofițerii de cavalerie, însetați și obosiți, au scos proviziile de alcool și au început să bea. În curând, între infanteriști și trupele de cavalerie a izbucnit un conflict.

S-au tras câteva focuri de armă. Strigătele scoase la beție, în glumă, avertizând că turcii atacă, au răspândit panica în rândul tuturor soldaților.

Deși pentru soldații din primele linii bătălia era, evident, o farsă, soldații aflați în spate au auzit strigăte și focuri de armă și au presupus că sunt atacați de turci.

Mii de soldați s-au panicat și s-au aruncat în luptă, trăgând în tot ce mișca. Când a răsărit Soarele, făcând lumină asupra celor 10.000 de soldați austrieci răniți sau uciși, a devenit evident faptul că trupele turce nu existau.

Două zile mai târziu, însă, armata turcă și-a făcut apariția. Turcii i-au demoralizat repede pe austrieci și au capturat Caransebeșul, care nu era apărat.

Relatări nesigure

Însă relatările despre acest incident sunt neclare, punând la îndoială faptul că bătălia de la Caransebeș s-a desfășurat chiar așa cum o relatează tradiția orală.

S-ar putea ca această acțiune jenantă a armatei austriece să fi fost exagerată în timp, explică istoricul Matthew Mayer în teza sa de doctorat.

Potrivit lui Mayer, pe 26 septembrie 1788, Iosif al II-lea i-a trimis o scrisoare fratelui său, Leopold, descriind evenimentele din noaptea de 21 septembrie, panica și confuzia care au urmat.

„Coloana în care mă aflam a fost complet dispersată. Tunurile, căruțele și corturile erau răvășite, era oribil. Soldații mei trăgeau unul în celălalt! Până la urmă, s-a reinstaurat ordinea. Am fost norocoși că turcii nu erau pe urmele noastre, altfel întreaga armată ar fi fost distrusă”, a scris Iosif.

Iosif a dat și mai multe explicații despre Bătălia de la Caransebeș într-o scrisoare pe care i-a trimis-o cancelarului Austriei, Wenzel Anton von Kaunitz, potrivit lui Durschmied.

„Dezastrul suferit de armata noastră din cauza lașității unor unități este incalculabil în acest moment. Panica se răspândise peste tot, în rândurile armatei, în rândurile oamenilor din Caransebeș și până la Timișoara, la mai mult de zece leghe de aici”, a scris Iosif.

Dar scrisorile împăratului și documentele istorice nu menționează pierderi grele. Scrisoarea lui Iosif către fratele său conține doar o descriere succintă a unor pagube materiale (pierderea „tuturor oalelor și corturilor” și a „trei piese de artilerie”).

Este posibil ca relatarea mai senzaționalistă să fi fost inspirată de biografia „Iosif al II-lea” din 1968. În acest volum, autorul, istoricul Paul Bernard, vorbește despre pierderea a 10.000 de oameni, însă omite să pomenească sursele acestui număr, subliniază Mayer.

„Deoarece Bernard nu citează sursele, se consideră că descrierea cea mai exactă a incidentului îi aparține lui Iosif”, a conchis Mayer.

„Sal. Zi-mi, please, pe scurt, ce zice Biserica noastră despre animale. Au suflet? Unde merge după? Rai, iad, alt loc? Am citit câte ceva, dar nu-s lămurit. Vreau o opinie competentă. Te îmbrățișez. Fratele”

Salutare, Frate. Nu știu cât sunt de competent să-ți răspund, dar obiectiv sigur nu-s, pentru că de vreo jumătate de an mă aflu într-o relație complicată cu o mâță, iar când eram în țară am avut unsprezece pisici, doi câini, un hamster, trei broaște țestoase, doi canari și un iepure, Vasile, pe care cred că l-ai cunoscut și tu la mine acasă până să fugă în lume.

Îți dai seama că de dragul lor aș încălca orice dogmă care nu i-ar primi în rai, dar din fericire te asigur că nu există așa ceva, deși nici vreun catehism pisicesc nu avem de la Sfinții Părinți.

Ei vorbesc totuși de un „suflet al animalelor”, mi se pare că Sfântul Vasile cel Mare (cred c-a avut și el mâță!), însă de unul „instinctual”, spre deosebire de „sufletul rațional” al omului. Cam atât știu despre sufletul lor, dacă este să n-o iau pe confesiuni personale și să-ți povestesc despre sufletul câinilor mei (mai ales în perioada când, știi, eram la pământ).

Se pare însă că animalele au îngerii lor, așa cum are tot omul. De asta erau foarte siguri Origen și Ieronim și-mi mai amintesc de-o carte sfântă foarte dragă creștinilor din primele secole, Păstorul lui Herma, unde apare un „înger al fiarelor”, pe nume Thegri, care îl salvează pe personaj din gura unei dihănii.

Un cățel foarte simpatic apare în Cartea lui Tobit din Biblie. Nici nu știu ce mi-e mai drag, cățelul, despre care nu ni se spune totuși mai nimic, sau sfântul autor al povestirii care a găsit de cuviință să-l treacă între personajele sale. Un tată orb își trimite copilul peste mări și țări, să recupereze un împrumut încredințat unui prieten. Când băiatul iese pe ușă, în scenă este introdus câinele: „Iar câinele a ieșit și a mers împreună cu el.” Și din acest moment te aștepți la ceva de la câinele ăsta, mai ales că urmează o aventură periculoasă, un drum plin de primejdii, lupta cu un demon etc. Dar câinele nu mai apare până la sfârșitul fericit al poveștii, când se întoarce acasă în urma stăpânului său, „dând bucuros din coadă”. Cum s-ar zice la cursurile de creative writing, un personaj pe care scriitorul doar îl introduce în trama povestirii, lăsându-te mai departe să-l construiești singur.

Ți-aș putea povesti multe despre prietenia sfinților cu tot felul de animale, lei, urși, lupi, crocodili, vidre, mierle, corbi, grauri, dar nu sunt sigur că asta te interesează acum. Totuși, dacă știai că Sfântul Francisc este patronul animalelor în general și Sfântul Rocco al câinilor în special, notează acum că există și un patriarh ortodox, Sfântul Modest al Ierusalimului, care a primit darul vindecării și chiar al învierii necuvântătoarelor („înțelegând el durerile animalelor”, se spune foarte frumos în acatistul său, pe care-l citeam într-o vreme pentru padocul meu pestriț de acasă).

Altfel, învățătura Bisericii despre animale (și natură, în general) vine din învățătura despre creație și restaurarea ei odată cu mântuirea omului. Cum scrie în Psalmi, 36 cu 5: „Doamne, tu vei mântui oameni și animale!”

Nu uita că Raiul începe cu animale și pomi iar alegoriile biblice ale paradisului restaurat sunt pline de pajiști pe care vor paște împreună miei, și lupi, și lei, și boi și „nimic nu va mai fi vătămător”, cum spune la profetul Isaia 65 cu 25. Deci dacă e să te îndoiești de ceva, gândește-te mai degrabă la oameni.

Nu doar de om este ceva pe lumea asta, ci de toată creația lui Dumnezeu, până la ultima gânganie și până la ultimul fir de iarbă, pentru că toate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, sunt „rațiunile” lui Dumnezeu, gândurile și ideile sale veșnice care doar au primit într-o zi o formă materială. Și tot ceea ce-a căzut odinioară prin om se va restaura la sfârșit împreună cu el, că doar ideile lui Dumnezeu sunt odată pentru totdeauna, nu se schimbă ca ale noastre. Asta-i o idee filosofică.

Nu știu dacă te-am lămurit, și la drept vorbind nici nu știu dacă așa stau lucrurile, dar eu unul cred în tot ce ți-am spus și în ce mă privește sunt foarte convins: voi fi sau în rai cu motanii și câinii, sau singur în iad.

IOAN-FLORIN FLORESCU, preot misionar la Edinburgh