Cine ne-a furat timpul?

Nu mai este timp…

Explicabil pentru noi, ăi din liga a treia,

de ne înșirăm bășinile pe ață

aproape că credeam, dar nu-i așa.

Nu mai este timp.

Și cei tineri se vaită de aceeași realitate.

În ciuda tuturor gadgeturilor,

în ciuda roboților…

Nu mai este timp.

Acum e dimineață, acum e seară.

Nu știi când trece anul, și-ți numeri ridurile din laba gâștei.

Nu mai este timp.

Trece viața pe lângă noi, absurd, între șase pereți de beton.

Tot ceea ce încă mai facem pare inutil, mâncăm, ne futem…

Pe fugă, un act mecanic, un sport consumator de calorii

într-un orgasm mic, chinuit,

care lasă-n urma lui doar un gust amar și dureri de șale.

Nu mai este timp.

Seara, în pat, îți faci atâtea planuri, atât de realiste îți apar acolo,

dar dimineața parcă-ți trage cineva preșul de sub picioare,

iar copii te privesc cu ochii lor mari și întrebători…

Nu mai este timp.

Și moartea e în criză de timp.

Cineva ia șoptit că treaba o să se împută și n-o să mai prididească,

așa că s-o ia din timp, metodic, pentru că e singură, unică, și…

Nu mai este timp!

Shit!

Mă dojenesc unii, amical, că tot arunc, mai inspirat, sau nu, cu expresii englezești…

Păi, bine măi frățiori, dar asta-i ultima jucărie.

Limba română, confluență atâtor limbaje, aici la hotarul dintre occident și orient, făcătură franțuzită a pașoptiștilor de prin crâșmele Parisului, dresată cu artă de-un Eminovici cu o biografie atent rectificată, este de-o complexitate aproape incomprehensibilă unui anglo-saxon.

Bogăția timpilor verbali, care localizează cu precizie o acțiune, sau o persoană, atât în trecut, cât și în prezent, sau viitor, îi umple de invidie, iar imensitatea epitetelor, multe din ele atașabile verbelor, creează o nuanțare apropiată de perfecțiune a realității.

Limba română este o limbă romantică, chiar și dacă romanică, o limbă delicioasă atât prin diversitate cât și prin versatilitate, ceea ce o face, spre osebire de engleză, sau germană, alunecoasă, imprecisă prin definiție, subiectivă.

În limba română, vorbind vorbe, poți spune aproape orice, și se poate interpreta orișicât.

De aceea, câteodată, simt nevoia de a puncta, de a bate un cui stabilizator, cu câte-un cuvânt, sau expresie englezească, pentru a clarifica, definitiv, cestiunea!

Din surse publice

‒ Nu-i nevoie de nici o conspirație. Toate informațiile se pot obține din surse publice.

‒ Puteți exemplifica?

‒ Desigur! Acum jumătate de oră ai ieșit, intempestiv, din emisie pentru cinci minute. Nu ai fost chemat la conducere pentru că asta presupunea o informare prealabilă și extragerea cu finețe din emisie, nici un telefon urgent nu a fost întrucât ți-ai fi cerut scuze, justificând, cel puțin transparent, acțiunea, iar discuția ar fi durat mai mult, ai fi revenit cel puțin îngândurat, ronțăind vestea pe care ai primit-o, ori ai revenit cu o privire ușurată, deși cu o ușoară încrețire a cutelor de la ochi, laba gâștei, ceea ce presupune o durere volitiv stăpânită. Deci nu rămâne decât satisfacerea unor necesități fiziologice urgente.

‒ Până acum nu văd decât niște speculații… Și ce dacă am fost la toaletă? Poate am vrut să mă spăl pe mâini?

‒ Da, desigur că te-ai spălat pe mâini, doar ești o persoană educată, din CV-ul tău public rezultă că mama ta a fost profesoară de limba și literatura română, o persoană foarte energică, așa cum, chiar tu, ai caracterizat-o…

‒ Nu văd legătura.

‒ Eee, nu vezi? Tatăl tău, tot din CV-ul tău, avea un serviciu care presupunea lucrul pe șantiere, lipsea mult de acasă, ai fost crescut , practic de o mamă și o bunică, ambele autoritare și intransigente iar asta a creat un sentiment de frondă, chiar tu ai zis, pe post, că ți-ai vândut colecția de timbre pentru a lua două mulinete, iar pescuitul a devenit pasiunea ta. De ce oare? Nu pentru a evada de acasă?

‒ Asta a fost acum douăzeci de ani… Multe s-au schimbat de atunci, m-am căsătorit…

‒ Exact! Tot din CV-ul tău public reiese că soția ta este un jurist de succes, o persoană foarte autoritară, și, nu te supăra, dar bărbații cu mame autoritare acuză sindromul Stocholm și-și iau consoarte cu aceleași apucături…

‒ Speculații fără acoperire, îmi iubesc soția și avem o căsnicie fericită…

‒ Atunci de ce continui să mergi la pescuit? Un cuplu tânăr și fericit, așa cum spui tu c-ar fi, se ocupă de cuib, soția vine cu tot felul de perdele, perdeluțe și ghidușii, soțul își cumpără trusa de bricolaj și nu mai prididește prin casă, garajul se transformă în atelierul micului, mare meseriaș iar entuziasmele tinereții sunt uitate, acaparate fiind de setea de perpetuare a speciei, ori tu…

Ai răcit la cur stând pe baltă, nu ca să prinzi vre-un pește, ci casă nu ajungi acasă la o nevastă cicălitoare și perfecționistă.

‒ Nu-i adevărat, am fost cu tata… Nu puteam…

‒ Și asta-i adevărat, doar tu ai mărturisit, tot într-o emisiune online, că tatăl tău s-a pensionat și nu-și mai regăsește, el care era mereu pe drumuri și pe șantiere, o atmosferă casnică. E adevărat că dorește să divorțeze?

‒ Este adevărat. Bine domnule… Totuși, nu înțeleg pe ce vă bazați atunci când ați afirmat că sunt un agent sub acoperire…

‒ Pentru că nu ți-ai făcut atent temele: Presupusa mamă nu este profesoară de Limba și Literatura Română ci doar învățătoare, presupusul tată a lucrat, adevărat, dar nu pe șantiere ci la Rulmentul Brașov, soția nu-ți e soție, iar tu urăști pescuitul…

Din surse publice!