Moartea trece, agale…

Moartea trece cocârjată, plouă și frig de octombrie, îi picură gluga, acum cum șade stingheră, la un semafor care se încăpățânează să stea pe roșu.

În sacul din spatele ei se simte mișcare, trece o mașină și-o stropește din cap până-n picioare, iar baba agită, excedată, coasa.

Semaforul se încăpățânează pe roșu iar Moartea începe să tremure sub sutana udă. În sacul din spate se stârnește o viermuială, Moartea bagă o mână și mișcarea se liniștește.

Un cuplu de îndrăgostiți traversează, giugulindu-se, intersecția, iar Moartea ronțăie amar din măsele: tineretul din ziua de azi…

În sac iar se simte viermuială…

Semaforul tot pe roșu, parcă și felinarele luminau mai puțin, era o atmosferă lugubră… Moartea își stoarce gluga de apă și privește atent în stânga, în dreapta, apoi pășește pe șosea.

Apărut parcă de nicăieri un SUV o spulberă în enșpe oase și-apoi dispare după colț.

Plouă îndesat, luminile de pe stradă clipesc, o mâță trece zgibulită, ocolind atentă bălțile, iar dintr-un sac, căzut pe marginea trotuarului, se ridică doi cetățeni continuând o discuție aprinsă.

– Poluă… se vaită unul, și… Ce spuneai de covid?