Mihail stories

− Atențiune! Sus trompa.

Căpitanul se instalează agale în fotoliul Comandantului și dădu raită cu privirea:

− Perfect! Băieții sunt prezenți. Purjare, stabilizare flancuri. Huooo, am zis stabilizare, sergent! Parcă voiai o permisie…

Ne-am întâlnit cu vasul de aprovizionare în largul Azorelor. Fără incidente. Hrană și combustibili. Am efectuat și schimbul de tură și… nu plecăm.

La comandant e un tip, militar de carieră, la care hainele civile nu păcălesc pe nimeni. Stau tête-à-tête de juma’ de oră, chestii de-astea mă neliniștesc.

Căpitanul mă cere. Mă precipit printre conducte și, la semnul din cap al contramaistrului, intru în cabină. Civilul stă bățos și mă studiază fără nici o reținere. Falca lui lată se întoarce către patron, întrebător.

− Mister Clark, Mihnea, my number one. Rom de Jamaica, alb, 40 de grade, parfum! Atacă că nu se știe când mai pupi.

Mă scarchin la occipital, da’ umflu romul.

− Mihnea, avem deja o lună de serviciu, care-i starea la bord?

Pricep că voi vorbi pentru urechile lui Clark:

− E binișor, șefu’, ăi de-au plecat, au plecat de drept, ăi de-au rămas la fel, plus noi doi care suntem la două.

− Și noi, e bine?

− Șefu’, uite-acu’ mă duc la transmisionist să pună o depeșă că ne-a atins filoxera și ne trece numa’ pe plajă în Hawaii…

− Trebuie să se reducă personalul la minim-minimorum. Să rămână doar cei mai capabili…

− Toți suntem capabili, altfel n-am avea ce căuta în nuca asta .

− Cum-necum, trebuie să rămânem doar maxim șase, intervine împăciuitor comandantul. Vom avea musafiri. Deci…?

Mă gândesc:

− Swen transmisionistul, musai, Peeka maistrul mecanic, așijderea, Markus, că se pricepe și la electrice, Jarri la navigație, eu și cu D-voastră, șase.

− Bun. Du-te și dă liber la restul. Să-și ia tot calabalâcul. Uite și noul program. Trecem la cinci ore pe tură apoi la patru, iar apoi, la trei. Într-o săptămână vreau oameni treji, perfect apți, din trei în trei ore.

− Șefu’… dacă-i ordin, se execută, dar statistic nu vor face față mai mult de două săptămâni, rata de înlocuire o va depăși pe cea de odihnă.

− N-am nevoie de două săptămâni. Cinci zile ar trebui să fie îndeajuns.

Căpitanul privește gânditor către Clark care se ridică:

− Mă duc să-mi aduc oamenii.

În sala de mese Peeka mă interpelează direct:

− Ce ți-a zis șefu’?

− Mi-a zis că orice-mi zice, să nu-ți zic…

– Așa previzibil sunt?

Mă ia cu râs.

− Dacă n-ai fi așa, acum ai fi fost în permisie. Voluntarule! hăhăi și iau la timp tava cu mâncare de sub nasul lui. Previzibil: pumnul năprasnic al finlandezului izbește masa și face să vibreze întreg submarinul.

− Am înțeles că ai avut deja o discuție cu domnul Peeka… Roagă-l să vină o țâră la mine în cabină înainte de a găuri nava, se aude în intercomunicație.

Râd încă în timp ce Peeka, ridicând mâinile în sus a neputință, se repede în primul sas.

O să tragem cât de tare putem. Peeka a ieșit șucărit, dar a garantat că vom ajunge în timp. Împreună cu Jarri și Swen am stabilit cel mai rapid curs posibil. Clark a adus cinci vlăjgani care mai că dădeau cu capul de apuntament. Au cărat o oră întreagă. Ultimele șase pachete păreau scutere pentru deplasări submarine. Brusc spațiul, nici așa generos, a devenit mic. După ce ne-am salutat cu căpitanul navei de aprovizionare am intrat în imersie. Am retras și antena satelit. Suntem singuri în pustiul oceanului.

Sătul, mă trage ața la somn. Ultimul somn de șase ore pe tura asta. Trebuie să profit. Dihania are un ruliu finuț pe care-l interpretez de 15 sub … de aici ies deasupra și adormit, iar de-i mai jos e mai bine să fii adormit de-a binelea. Deci perfect de un somn de digestie fără griji. Pe astea le las pentru săptămâna viitoare.

Sunt la Swen. Cămăruța lui plină de aparate e sufocantă. Toți băieții sunt călări.

− Ce-i cu voi? Peeka, trebuia să fiți la somn.. Ce-i asta?

− O țâră, One! Ascultă ce vrea să ne spună Swen. Dacă nu cumva știi deja…

Îi apuc în pumn pielea gâtului cu jugulară cu tot și strâng:

− Insinuezi ceva? Peeka se strâmbă de durere și gâfâie:

− One’ Au! Ascultă-l pe Swen!

− Așa, și mătăluță… Vină aici! Ce-i asta? Rebeliunea de pe Bounty?

− Nu One, doar că de… Carturile astea sunt gândite tocmai ca să nu ne întâlnim.

− Dacă așa au fost gândite, înseamnă că au fost gândite cu un scop. Iar dacă scopul era să nu ne întâlnim cine ești tu să comentezi un ordin direct?

− Da One, da’…

− Zi cu glas tare: sunt un bou! Tare! Să audă toți!

− Sunt un bou!

− Așa. Dacă zici că nu trebuia să ne întâlnim tu ce-ai făcut? Ne-ai adunat pe toți aici! Bou?

− Bou, One!

− Împrăștierea. Poate totuși nu s-a aflat. Ne găsim pe grupe. Marș! Tu, Swen rămâi. Zi!

− Știi că am calculat cu Jarri cursul…

− Da.

− Ei bine, de când am intrat în carturile astea mortale l-am schimbat de șapte ori.

− Cum? Deci acum nu știm unde ne aflăm?

− Poate n-ați auzit de Swen. Știu exact unde ne aflăm.

− Și cam unde-ar fi asta?

− La 10 mile de insula lui Hades.

− Draci!

− Am o vorbă cu șefu’.

Clark stă la navigație și nu catadicsește a se întoarce spre mine:

− Căpitanul vostru se odihnește. Întoarce-te la atribuțiile tale.

− Ca Number One, prima mea grijă este Căpitanul, iar unul din oamenii tăi nu mi-a permis accesul în cabină.

− Starea Căpitanului este irelevantă. Sunt superior în grad, tu vei răspunde la ordinele mele.

− Starea Căpitanului este vitală pentru misiune, iar gradul pe care-l dețineți este incompatibil cu linia mea de comandă. Dacă nu-mi veți permite imediat accesul la Domnul Comandant al submarinului Nautilus, voi prelua comanda în conformitate cu artico…

− Vei prelua comanda lu’ mă-ta. Mă trezesc cu un pistol la nas. Treci la postul tău și să nu mai aud o vorbă că te împușc ca pe un câine.

Suntem la cinci mile de insulă și ne-am izbit de un zid invizibil. Din fericire nu aveam viteză mare, dar și așa sărmanul submarin a pârâit din toate încheieturile. Îi văd cum se echipează. Cară cu rândul pachetele în sas și ies cu rândul.

Ultimul iese Clark:

− E o legendă la căpitan. Dacă țineți la viețile voastre ar fi bine să o respectați, și-acum: marș de-aici căci treburile or să devine fierbinți, foarte fierbinți cât de curând.

Nu stau să mi se zică de două ori:

−Yarri? Voltă-n vânt! Peeka bagă ambele motoare la maxim. Ne săltăm la 20 de picioare.

Swen, adu-l pe Domnul Căpitan. Executarea!

− Mi-ai cam pârâit nava…

− Ce voiai ca să fac?

− Ai făcut perfect. Nu te laud, că ți se urcă la cap. Musai să plecăm de aici. Rapid!

− Amândouă generatoarele duduie la maxim. Cre’ că avem 25 de noduri, în creștere.

− Perfect!

− Ce vor să facă idioții ăia?

− Hai în sala de mese. Să vină toți băieții.

− Jarri a fost primul care s-a citit. Destinația calculată de noi era într-un nowhere. I-a zis lui Swen care s-a pus să facă calculele manual, zi Swen.

− Când au început carturile scurte am primit din nou coordonate. Se băteau cap în cap. Am încercat să explic că în orb navigația va fi cel puțin imprecisă, că e nevoie să scot antena satelit măcar odată pe zi… Nu. Am navigat așa până ieri când Colonelul mi-a zis să lansez o sondă. Am lansat-o. Am făcut corecțiile și apoi am realizat că suntem lângă insula lui Hades. Am vorbit cu Domnul Căpitan…

− Atunci când i-am cerut explicații, m-a închis sub pază în cabină, continuă căpitanul.

− Ce-i cu insula asta? se lamentă Peeka, de ce e așa importantă? Ce vor să facă dihăniile alea? De ce am pornit ambele motoare?

− Atenție! Am pe „eco” o perturbație masivă. Vine tare din spate… estimez 17 mile…

− Acum știm ce era chestia aia mare…

− Nucleară?

− Gura, Peeka. Number One! Măsuri!

− Yes! Scoatem aripile… Să fiu al naibii de n-om zbura ca pisicile de mare… Vineee! Puneți-vă centurile că muriți!

Frontul masiv de apă mătură fuzelajul submarinului unduindu-l ca pe pielea unui cașalot. Luat pe sus de aripioarele de ridicare rapidă, submarinul vâjâia în curenții capricioși înălțându-se vijelios.

− Atenție! Zburăăăm!

Cu un plescăit sec, submarinul pică pe burtă, împroșcând tone de apă. Apoi… se liniști.

− Pupate-ar tata de proiectant! Peeka strângea în brațe periscopul și părea să aibă o relație personală cu el.

− Hmmm, mârâi comandantul. Marș la pozele din cocpit…

− Eu? Peeka ridică brusc mâinile de pe sculă. Fug jos, să văd de motoare…

− Azimut… Azimut?

− Toate-s praf, șefu’…

− Cap compas, lasă-mă… Măcar putem scoate trompa?

− Starea navei! Peeka? În intercomunicație se auzi vocea gâgâită a inginerului mecanic:

− Un motor e varză. I-a pocnit vilbrochenul, varză, mort… Maxim 12 noduri.

− Marcus!

− Bateriile descărcate la 20% . Ne trebuie o cursă lungă să le încărcăm sau să stăm aici și să turăm motoarele.

− Combustibil?

− Suficient să ajungem la orice mal fără situații excepționale. Ce tot ridici mâna Jarri, lasă-mă să termin.

− Pardon! Domnule căpitan… aerul…

− Ce aer? Suntem la suprafață.

− Da, dar e o problemă… Sasul e blocat, iar duzele sunt strivite. Suntem captivi aici!

− Soluții!

− Nu există soluții… Doar printr-un tub lans-torpile. Marcus, Peeka… vreau o mască și o oxiacetilenică. Acum.

Peeka dă să protesteze, dar Căpitanul îi prinde mâna:

− Privilegiul Primului Ofițer. Nu te băga!

− Am ieșit. Mai vreau coardă… Uh! Nu-i prea plăcut. Coardă, acum!

Stau agățat de țeava injectorului și încerc să mă sincronizez cu ritmul valurilor. Ți-ai găsit. Trag o gură plină de spumă și arunc primul magnet. Ruliul e înfiorător, bicepșii au să-mi explodeze… În sfârșit! Sunt călare pe periscop. Pot privi. Suntem într-o furtună de gradul patru, coaja de nucă se zbate din stânga-n dreapta și de sus în jos și nu văd nimic mai departe de zece metri. Arunc magnetul și mă târăsc. Forma neagră a chesonului se profilează și realizez că-i strâmb. Forța valului inductor aproape că l-a smuls. Stă crăcănat pe o parte expunând profile de oțel care parcă imploră ajutor.

− Houston? We have a problem… Sasu-i varză. Pupați-vă că n-au plesnit garniturile.

− Păi…

– Păi. Mută-ți curu’ la tancul unu. Nu v-au învățat nimic la supraviețuire?

− Care supraviețuire? Eu-s deja mumie. Zi-i!

− Nu fi. Pe colțul scurt e o țeavă, verde. Ai văzut-o?

− Da. M-am certat cu țeava asta. Nu duce nicăieri.

− Duce la salvarea noastră. E o țeavă care dă în peretele transversal. A fost gândită special pentru asemenea situații. Lângă ea, prinsă cu o bridă mai e o țeavă, de doi țoli. Are o mufă care se potrivește în cotul de la țeava ta fantomă. Sparg cu oxi în perete, bag țeava. Tu o mufezi pe linia de ventilație. Mișcă-te rapid ca să nu vă inundați.

− Înțeles. Sunt pe fază.

– Ai băgat, că etanșez?!

– Băgat, mufat.

Nu-mi mai simt brațele… Am sudat țeava de corpul submarinului.

− Copii, aveți un by-pass pe coloana 11. Deschideți robineții și porniți compresorul… aveți grijă să nu se înfunde cu apă, e cu doar un metru peste nivelul „zero”. Vă pup. Ne vedem în paradis!

− Naber one! Mihnea!!! Băieteeee!

E așa plăcut să te relaxezi… să adormi cu conștiința împăcată. Funia care-mi lunecă din mâini îmi pare hilară „ Ha! Funia spânzuratului, să se spânzure alții cu ea. Am căzut în apă? Apă. Mie de mic mi-a plăcut apa… ”

Mai iau o gură de apă și mi se rupe filmul.

Sunt într-o sală imensă, de un alb strălucitor, întins pe un pat la fel de alb. Ezitant mă ridic în picioare, iar patul dispare ca și cum nici nu ar fi fost: Delirez? Am auzit eu de niște experiențe înaintea morții. Am murit. Asta-i moartea.

− Moartea este relativă.

Abia acum reușesc să focalizez un fotoliu alb în care stă un bătrân.

− Cine ești tu?

− Eu sunt cel căruia i-ați zis Hades.

− Hades era un zeu al întunericului, aici totul e alb, chiar și hainele tale, bătrâne. Cine ești? Ce ești?

− Sunt un călător care a revenit acasă după 4000 de ani de peregrinări. Speram ca în acest timp, pe aici, pe pământ, lucrurile să se mai schimbe, dar am constatat că ați rămas aceleași fiare însetate de sânge. Venisem în pace, plin de cadouri către nepoții mei, dar ei s-au luat la harță și unii, decât ca acestea să ajungă în mâinile tuturor, au considerat că-i mai bine să le distrugă, să mă distrugă pentru a-și păstra supremația lor nevolnică. Așa că voi pleca, înapoi în întunericul din care am venit, și poate voi găsi pe alții care să merite cadourile mele.

− Spui că m-ai salvat… De ce ai făcut-o dacă ești atât de dezamăgit de semenii mei?

− Pentru că sunt pe moarte și ar fi păcat ca totul să se piardă în van. E o oportunitate nesperată. Te-am văzut. Un cadou pe care, în compensație, planeta mi l-a trimis. Vreau să-mi devii discipol, să continui călătoria inițiatică atunci când eu nu voi mai fi, și să te întorci atunci când se va merita.

− Să orbecăi, de nebun, printre stele? Cu ce folos atunci când am aici oamenii dragi care mă așteaptă.

− Gândește-te că acum ești aproape mort așa că oferta mea nu-i de lepădat.

− Adică… Ori vin cu tine ori, mă omori de tot, ca să nu știe nimeni de tine. Că parcă m-ar crede vreo careva.

− S-ar găsi destui care să te creadă, dar nu asta era propunerea. Eu nu am nevoie de trupul tău slab, cum nu am avut nevoie nici de al meu. Moartea mea survine la nivelul conștiinței, nu la nivelul unui boț de carne. Eu vreau doar o copie. Iar în schimb îți voi oferi un dar, unul din multele pe care voiam să vi le dau și n-am putut.

− Ce dar?

− Te învoiești?

− Parcă aș avea vreo alternativă. Ce dar?

− Vei vedea, vei vedea… atinge inelul.

Privesc la mâna dreaptă unde, pe deget a apărut, ca din neant, un inel de aur. Îl ating neîncrezător și mă trezesc în valuri cu o lumină puternică în față:

− E în viață!

E beznă și sunt tras într-o barcă gofrabilă. Lanterna îmi mai baleiază odată ochii:

− Căpitanul, băieții?

− Stai liniștit, ai făcut tot ce-ai putut. Toți sunt bine. Suntem de pe pescadorul Yossemitte, am recepționat semnalele voastre de ajutor. Va fi bine…

− Ah! Bătrâne cu barbă albă mi-ai furat sufletul.

Un amic cu vestă reflectorizantă înclină, înțelegător, din cap. Are o cruce mică, roșie, pe umăr și mă împachetează expert într-o targă. Sunt agățat în funii și… zbor!

Simt seringa cum intră în braț și am o zvâcnire:

„Sunt aici Hades, încă aici…”

Parcă aud un râs sarcastic:

„Doar o copie, copil, doar o copie. Originalul e la mine” și mă pierd.

Din nou.

Totul este alb sau verzuliu… frumos…

Mă simt smuls, chestii din mine sunt scoase, o sclipire verde a unui ochi…

− Doarme. Intrați încet. Doar cinci minute.

− Doarme?! Vocea șefului e inconfundabilă. Crăcănez un ochi:

Sunt toți. Peeka are în brațe un pepene imens. Dau să râd și mă sufoc:

− Încet, spumă în vânt! Mihnea! Bine ai revenit între noi!

− Insula? Clark?

− Insula-i praf, Clark și băieții lui, până la proba contrarie… eroi. Observatorii au spus că au văzut ceva ridicându-se fulgerător la cer, nimic confirmat căci a doua explozie a ridicat un nor de praf la 10 kilometri.

− Voi?

− Mulțumită ție și a pescarilor de pe Yossemitte, îi râde mustața, teferi! Tu mai rablamentat, dar cică te vor cârchi! Se apleacă la urechea mea: Varianta oficială, șoptește adânc… Ai grijă! A intrat la cerebel?

− Da’ șefu’! Păi nu așa a fost?

Se apropie și ceilalți. Strângeri de mână și privirea disperată a lui Peeka:

− Vrea cineva să-i ia chestia aia din brațe? Cine l-a aburit s-aducă un pepene în loc de flori? Băieții rânjesc sardonic.

„Am visat? Am făcut un pact cu diavolul?”

Pipăi cu precauție degetul. Inelul e acolo și, când îl ating…

***