Povestirea „Mim” a fost nominalizată pentru  Premiile naționale de science-fiction, Romcon, ediția 41, dar ea nu poate fi pe deplin înțeleasă scoasă din context, seria Arca II fiind una episodică.

Cum, mai devreme, cumva premonitoriu 😉 am prezentat prima povestire: Armăsarii teutonilor, inclusă în volumul III al antologiei „Vieți importante”, revin acum cu a doua povestire din ciclul Arca II: Fluturii apocalipsei, urmând ca „Mim” să fie prezentat ulterior.

Enjoy!

− Am preluat comanda! Rasinca, ochii tăi de vulpe, pulpa ta de foc! Aaaa!

Yan întredeschise un ochi și privi, buimac, mai întâi la ceasul de pe noptieră, apoi la prezența masivă și păroasă de la marginea patului:

− Vasile… Ce-ai cu mine, frate? N-am dormit nici cinci ore. Omule, mi-e rău, abia am ieșit din incubator…  Am preluat schimbul? L-am preluat! Acum vreau să dorm, să visez normal, of, visam că, aaaaa…

− Mă fac că n-am auzit. Scoală, n-auzi?

− N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână!

Ceva, ca o șoaptă undeva într-un fund de ureche internă, apoi din ce în ce mai pregnant, cineva îi șoptea, ba nu… mai mulți, mii de șoapte, toate încercau cu disperare să ajungă la el și să-i povestească nefericirea lor de-o clipă, un haos pe care creierul nu mai putea să-l susțină, să-l contabilizeze.

Se săltă din pat și se apucă cu mâinile de cap. Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui.

− Așa-i peste tot, a început cam la o oră după ce te-ai culcat, spuse Vasile.

− Ceilalți?

− Crize de panică, anxietate, câteva acte suicidale… Ana i-a sedat și am pus înapoi în sarcofage jumătate de tură. Abia asigurăm necesitățile.

− De ce din nou pe tura mea? Ceilalți n-au avut nici pe dracu’, lin ca paserile cerului…

− Cineva, acolo sus, ne iubește… stai așa, îi înfundă urechile cu ceva cleios și-i puse o cască pe cap apoi îi făcu un semn. Cum Yan nu reacționa, apăsă el butonul: transmisie intracraniană, le-am luat de la jocurile din sala de recreație, mă auzi?

− Da! Ooo, e mult mai bine, ce mi-ai băgat în urechi?

− Ceară de albine. Gândește-te că ești Ulise și ăsta-i cântecul sirenelor. Dă bine la naturel… Ia pastila asta, te va ajuta cât de cât. Când o să ieși din cocon va fi mult mai rău.

Pe culoar avu parte de un șoc: sunete și imagini îi invadară conștiința, năucindu-l.

− Ține-te tare, narcoticul o să-și facă efectul cât de curând…

În sala de comandă, o mână de oameni cu priviri panicate.

Eilen își frângea mâinile:

− Te-a adus… Ooo! Yan!

O îmbrățișă: Va fi bine, va fi bine! Privi în jur:

− Ceva, fraților, o idee, că de nu comand iar marșarier…

− Am încercat!

Geen ridică mâinile a neputință:

− Cineva, sau ceva, a preluat comanda navei.

 

*

− Pavel mai există?

− Posibil. Să încerc… Motoarele? Pavel?

− Da! Ce faceți acolo sus? Orgii intergalactice? Nimic nu mai merge aici…

− Nu simți nimic?

− Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt… vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc, dar lifturile nu merg…

Yan apăsă butonul intercomunicației:

− Pavel! Aici Yan, Comandantul tău. Te rog să oprești ACUM, toate reactoarele.

− Am primit confirmarea parolei, Domnule Comandant. Opresc tot.

…

− Yan?

− Da.

− Nu pot. Toate terminalele sunt corupte. Nu vor să preia nici o comandă. Ce se întâmplă?

− Nu simți așa… ca și cum niște pitici ți-ar juca pe creier?

− Nu!

− Nici colegii?

Pavel dădu o privire roaită:

− Nu.

− Pavel. Trebuie să oprim reactoarele manual. Vom veni la tine imediat și o să-ți explicăm. Se pare că sala reactoarelor este cel mai sigur loc de pe această navă.

− Unde-i Fleming?

− El a căzut primul…

Ana trăgea la cheie ca să detașeze o secțiune spre unul din tunelurile tactice și, auzind de Fleming, păru cumva deranjată:

− A venit la mine, era praf de beat, voia să i-o… eee. Era pulbere. M-a trântit pe jos, se holba la mine… a început să bâiguie tot felul de obscenități, și-apoi a dat ochii peste cap, i-am făcut o injecție.

− Și?

− Se zbătea în draci, apoi au început ceilalți, a început nebunia… Abia l-am ținut, împreună cu doi infirmieri, i-am mai făcut una și l-am băgat în sarcofag.

− Hmmm! Nu-i bine! Scoate-l din hibernare.

− Dar nu se poate! Îl omorâm…

− Ți-am zis eu ție să-l omori? Ți-am zis să-l scoli. Sănătos și cu mintea întreagă. Ți-l dau pe Vasile care pare cel mai puțin afectat de ce-i pe afară. Lasă dracu’ cheia aia… Acum!

*

 

Arca doi își continua drumul, în virtutea inerției, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

− Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

− Sunt iubit!

Yan se foi în coconul navetei de salvare.

Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios:

Ridică mâna!

Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt…

Acum e rândul meu.

Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau încontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort schimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă, singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

Imaginea se clarifică și mai mult:

Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

   − Unde sunt dus? ridică o voce a conștiinței.

   − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

 

*

− Fatăă, am să te belesc cu mâna mea. Fleming încercă să iasă din cocon, dar se rostogoli înapoi în gelul de nutriție. Dă-mi un stimulent. Acum!

− Erai…

− Eram! Și tu, în loc să te întrebi ce-i cu mine, aaa, las’ că discutăm noi asta, altădată. Unde-i Yan? De obicei ar fi fost aici.

− Doarme. Am reușit să oprim nava pe manual, era epuizat.

− Oooo, Doamne! Nuuu! Ei știu… Scoate-mă de aici.

 

*

 

Vârtejul îl absorbea încet, iar Yan, în întruparea unei sfere de gaz, cobora mai adânc, și mai adânc într-un tunel fără fund.

− Mergi! Împlinește-ți destinul!

Yan se simți dedublat, o altă conștiință se suprapuse peste a sa și-și cerea dreptul la viață.

−Sunt iubit. Sunt iubit ca un germene de către sămânța lui, așteptând să se împlinească. Sunt iubit ca cel care se sacrifică pentru viața celuilalt, sunt iubit pentru viață împotriva morții…

Își revăzu existența, secundă cu secundă, cu bune și cu rele, cu împliniri și eșecuri, cu bucurii și tristeți, tunelul se îngusta…

 

*

Fleming se năpusti împleticit în sala motoarelor:

− Unde-i Yan?

− Doarme pe undeva…

− Unde?

− Habar n-am.

− Ai să-ți duci vorbele astea în conștiință. Să-l găsim. Acum! Nu mai este timp.

Yan fu descoperit în chesonetul unei capsule de salvare. Devenea, lent, dar vizibil, translucid.

Vasile dădu să se repeadă, dar Fleming îl opri:

− Nu-l atinge! Se poate destrăma, își mușcă buzele: încă nu este prea târziu. Vreau să mă conectați la antena cea mare.

− Ești nebun?

− Nu sunt nebun. Există o undă ascunsă în altă undă, o heterodinare pe care am reușit să o fixez. La asta lucram atunci când a survenit atacul. Pavel, vreau o interfață tetha.

− O să-ți prăjim creierul.

− Ce mai contează. Dacă eu nu reușesc… ce-a pățit Yan vom păți cu toții. E suficient să adormim. Hai! Nu-i timp de pierdut și luați toți stimulente.

 

Yan simți că se dedublează. Eul lui, esența sa spirituală, se retrase, încet, în celula tată, iar din el, încet, încet, separându-se ca două bule de spumă în tensiune superficială, o nouă conștiință se năștea. Era firavă și simți nevoia să o ocrotească.

În cuibul fără timp și spațiu în care se culcușise ideatic, creă coconul protector în jurul urmașului său. Cu dragoste îl îmbrățișă și se pregăti să plece din această lume, împăcat, când… ceva îl trase înapoi:

  −Yan? Yan? Se auzi de undeva de departe. Yan! Sunt aici, ascultă-mă! Firul de conștiință, câtă mai era, se zbuciumă rupt între datorie și evidență.

− Yan!

  −Da?! răspunse ezitant.

  −Concentrează-te la mine. Sunt Fleming. Ești folosit pe post de incubator de către niște ființe…

  −Nuuu! Eu respect sacrul vieții.

  −Nu respecți nimic, comandante! Ăștia te folosesc pe post de gazdă așa cum viespea depune oule în burta unui păianjen și-apoi larvele se hrănesc din el. Ascultă-mă. Opune-te! Vom veni la tine. De va fi nevoie… vom distruge toată această blestemată de lume.”

−Nuu! Eu respect sacrul vieții! Am aici o datorie de îndeplinit. Trebuie să duc ștacheta vieții mai departe. Să nu faci vreo prostie, Fleming. Îți ordon, Fleming!

− Nu mai ești în măsură de a-mi ordona, comandante!

−Atunci, te rog! Te implor, Fleming! Nu distruge, cu un gest nebunesc, corola de minuni a lumii

*

− Geen! Vreau să ne apropiem la distanță de tragere de a doua planetă gazoasă din sistemul în care am fost atrași. Ivan. Pregătește toate disponibilitățile.

− Nu am destui servanți pentru comenzi manuale și … iar îți abrogi funcția de comandant? Eu răspund doar în fața unui ordin clar, oficial, înregistrat în jurnalul de bord. Nu vine un civil să-mi zică cum să-mi apăr nava.

− O consolă… Fleming tastă concentrat: E suficient pentru tine?

− Da! Să trăiți, Domnule General Maior! La ordinele D-voastră!

− Vreau un atac concentrat și devastator. Să nu rămână nimic din planeta asta chiar de-ar fi să tragem și ultima torpilă.

− Se face Domnule General, dar n-am destui oameni.

− Scoală câți ai nevoie.

− Aici, Ana! Cu regret te anunț că sarcofagele se golesc în ritm de unul la un sfert de oră. Devin translucizi, iar apoi pier ca un fum…

− Trezește-i pe toți. Acum! Fleming părea că face apoplexie.

− Ia un pahar cu lapte. Vasile îl privea concentrat. Nu da pe-afară taman când ești pe val. S-o luăm calm. Pe nava asta este, încă, democrație.

 

*

− Vocea rațiunii, grăi Vasile. Adu-ți aminte… Eilen!?

− Ai discutat cu Yan. Ce-a spus?

− Bâiguia ceva despre sacrificiul în numele vieții, nu era el… E pierdut iremediabil.

− Dar este deși, aici, pe navă aproape se volatilizase. Conștiința lui este intactă. Te-a recunoscut…

− Voi nu știți… Au încercat mai întâi cu mine, aproape am înnebunit. Să vă zică Ana.

− Ce-au încercat? Eilen se apropie de Fleming. Ce-au încercat?

Fleming se fâstâci.

− Ce-au încercat? insistă Eilen privindu-l feroce.

− Au vrut… vaiii! Au vrut sufletul meu.

− Și tu?

− Amintirile mele, secretele mele, idealurile mele, voința mea… Niciodată!

Ivan. Îți ordon! Arestează acești doi oameni. Pun în pericol expediția.

− Am înțeles!

*

− Suntem la trei unități de planetă. Pe senzori nu avem decât vapori de metan.

− Scanează mai adânc.

− Am înțeles, domnule.

Pe marele ecran din sala motoarelor începură a se perinda imagini însoțite de comentarii tehnice. Planeta era ca o ceapă: sonda trecu de un nivel de abur supraîncălzit apoi o clocoteală de hidrocarburi suficiente pentru un milion de ani pentru orice s-ar fi făcut pe Terra, care devenea mai vâscoasă, mai consistentă iar, mai grea decât roca pământeană, dar tot lichidă, dedesupt se afla o magmă de siliciu și carbon din ce în ce mai presată sub propria greutate până când forțele moleculare cedară și restul se prezenta sub forma unor compuși în perpetuă schimbare, un coșmar pentru chimiști.

Sute de vârtejuri se roteau maiestuos în această magmă chimică sclipind în toate culorile curcubeului, și mereu altele se iscau parcă din nimic, mai întâi ca un firicel roritor pentru ca, mai apoi, tot aditivând substanță, să se deschidă ca niște flori de o incredibilă frumusețe.

Mai jos, un ocean de hidrogen care supus la o asemenea presiune devenise metal. Sub carapacea de metal-hidrogen se afla surpriza, iar Fleming se cutremură: miezul planetei, mai mare decât Terra, era un diamant pur.

„Și eu am să distrug minunăția asta?”

Operatorul de la scanerul de adâncime zâmbi ca unei reverii și închise ochii.

− Nuuuu!

Se năpusti să-l trezească, dar mâinile îi trecură prin el. Deveni din ce în ce mai translucid apoi pieri ca un fum.

Fleming se întoarse încrâncenat către un Ivan aflat în poziție de drepți:

− Totu-i pregătit?

− Da, Domnule General!

− Lansați rachetele.

− Am înțeles! Atențiune cod…. Introduc cheia, sincronizare la …

 

Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul, dar coconul translucid nu-i permitea.

Nu era nici mort, nici viu, dar se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură și nimeri într-un vârtej în care căzu rostogolindu-se cu o viteză amețitoare. Și alunecă mult, infinit, până ce puterea vârtejului slăbi și căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese, de copil, în Singapur.

Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu doar câțiva pași și o foame cumplită îl cuprinse.

O tarabă, un coreean:

− Ți-e foame, fiule?

− Da, master, mă simt gol.

− Asta este bine. Un gol se poate umple, un preaplin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule.

− Cum să umplu golul din mine? întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți.

− Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns.

− Mulțumesc, master.

− Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim!

Se trezi în coconul de suprasarcină al capsulei de salvare în care se culcase. Se ridică în picioare și alergă către centrul tactic al calandriei:

− Revoc toate ordinele anterioare. Opriți totul, acum!

Fleming și Yvan îl priveau siderați. Ba nu! Nu la el priveau ci în spatele lui, la marele ecran din sala motoarelor.

*

− Pur și simplu am rămas fără respirație când a apărut fluturele ăla uriaș:

   − Nu trageți! Sunt eu, fiul lui Yan!

− Iar Yan a fost omida….

− Nu! Nu tocmai. Vezi tu, asta nu a vrut să înțeleagă Fleming, pentru că nu și-a deschis de tot mintea. Doar cei empatici, conștiințe deschise, puteau să creadă în transmutația sufletelor. Pur și simplu, ei au nevoie de un cărăuș care să le ducă sufletul, din conștiința imensului cristal viu ce sălășluiește în adâncul planetei, protejat de un scut de hidrogen solid, în formele fizice ce se întrupează în vârtejurile de hidrocarburi din magma chimică de deasupra.

Înțelegi? Acest sistem solar este un triplet, cu o dinamică celestă foarte încâlcită, dar nu a fost întotdeauna așa. Privește: buchetul ăsta stelar a fost, acum mai bine de zece milioane de ani, un quattuor, sper ca profesorul Ionesco să-mi valideze calculele  profane…

Patru stele într-un vals cosmic. Se roteau în patru elipse întretăiate, cu un maxim maximorum și un minim minimorum. O dată la douăzeci de mii de ani avea loc o conjuncție și atunci puternici curenți spațiali făceau cărăușia căreia i s-au dedat, sui generis, Yan și ceilalți membri ai expediției.

Nu știu ce s-a întâmplat, poate nu vom ști niciodată, un vagabond stelar cum sunt din belșug pe aici, în coada qvadrantului gama, a stricat echilibrul la un moment de minim minimorum extrăgând o stea de pe orbită și făcându-și-o companion, lăsând haos în urma lui.

Eilen rămase cu privirea pierdută, apoi se scutură cu un frison:

− Deznădejdea unei conștiițe unice încarcerate într-o închisoare de metal din care nu spera să mai poată evada, care se stingea încet, alienându-se… Și, iată, după zece milioane de ani, am venit noi, mii de suflete, suportul perfect pentru transferul de conștiințe. Putem înțelege febrilitatea, disperarea, cu care a acționat, fără a dori răul, din fericire pentru noi…

− Ce face Yan?

− E bine. Încă încearcă să afle pe ce lume e. Mă pipăie, mă sărută…

− Te-a…? Ana avea o privire lubrică.

− Cică să facem un copil. Hi! Hi! Hi! E de-a dreptul obsedat. Eilen se culcuși mai bine în fotoliu, cu cana de cafea în mînă și deveni visătoare.

− Hai, tu… Zi-mi!  Nu mă mai fierbe, se agită Ana.

− Dacă nu l-ai lăsat pe sărmanul de Fleming, când era și el în curaj… râse Eilen, dând capul pe spate.

*

Fleming nu realiză că adormise.

Totul i se păru normal când se trezi într-o piațetă, un bazar oriental în care mii de negustori te îmbiau cu mărfurile lor. Trecu de la tarabă la tarabă admirând ba covoarele migălos lucrate ba ceștile din porțelan fin, chinezesc și ajunse la bucătăria în aer liber, a masterului Ho.

Mirosuri îmbietoare se distilau în aer, iar lui Fleming i se făcu o foame cumplită. Se apropie.

− Aha! Exclamă master Ho. Iaca și ulcica prea plină.

− De ce îmi spui așa, master? întrebă  Fleming simțind că-i ghiorțăie mațele.

− Pentru că și o picătură de-am mai turna în tine, ar curge fără să te mai ude. Ești plin. Ești plin până la refuz, de… reguli, normative, indicații, proceduri, tehnici, și altele alea încât, atunci când apare ceva nou nu poți accepta decât ce e în blidul tău, refuzând, aprioric, orice altă rezolvare. Ești un om în scheme care atunci când nu identifică o nouă stare de fapt, în loc să se aplece asupra ei, să o studieze, preferă să o siluiască pentru a o încadra în setul său de reguli. 

− Viața e făcută din reguli, se burzului, Fleming. Cei care nu le respectă mor repede.  Și ar trebui să știi asta… master!

*

Yan tuși ușor și ciocăni cu degetul în microfonul tribunei oficiale:

− Un pic de atenție, vă rog! Așa…

Deci! Cum majoritate din voi cunosc, cei care știu să spună și la cei care nu știu, se auziră chicoteli în amfiteatru, Arca noastră a trecut printr-un moment de cumpănă pe care l-a depășit cu succes și, conform zicalei: Tot ceea ce nu te omoară, te întărește!, pot spune că am ieșit din această nouă încercare mai puternici și mai uniți.

Am întâlnit, aici, la periferia qvadrantului gama, o formă de viață inedită: o conștiință vastă, cumva abstractă, un filozof spațial care-și pregătește discipolii și apoi îi întrupează în forme fizice care să-i ducă cunoașterea mai departe, în univers.  Dar știința intrinsecă nu este suficientă în fața schimbării, așa cum am descoperit, pe propria noastră piele, noi oamenii. Iată că schimbarea aproape a ucis această conștiință pură prin incapacitatea sa de adaptare. Am stabilizat un spațiu virtual, inițiat, inițial, în conștiința mea de către această entitate, prin care putem comunica direct. Specialiștii noștri împreună cu cel căruia îi vom spune de acum master au efectuat o serie de simulări pentru a corecta starea de fapt.

− Eilen!

− Daaa… O situație inedită. Este clar că prima directivă, aceea de non intervenție un cursul firesc, evolutiv, al vieții, nu se poate aplica aici. Nu este o existență în acceptul, biologic, curent, pe care l-am putea asimila și folosi în stabilirea unor marje de acțiune. Situația este univocă: dacă intervenim, subiectul supus acțiunii noastre are șanse de supraviețuire, dacă nu intervenim, va muri cu siguranță, chiar dacă asta se va întâmpla într-un interval de timp nedefinit.

 

Din punct de vedere antropologic, cumva pliat pe această conștiință, eu zic că se merită. Ne va fi un aliat util în viitor.

− Domnule Profesor Ionesco, vă rog!

− Am verificat calculele efectuate de soția ta, hmm, de către doamna Eilen și, cu mici corecții… ele se verifică. Făcând o regresie am descoperit că acum aproximativ douăsprezece milioane de ani standard un vagabond stelar a capturat una din stele, cea pe care am denumit-o Amissa și care a intrat în atenția colegilor mei, buchetul solar intrând într-o stare de cvasicolaps care se va produce peste aproximativ unsprezece milioane de ani prin ciocnirea lui Heliantus 1 cu Heliantus 3. Nu se va produce o supernovă, datorită ciocnirii tangențiale, dar se va creea o nebuloasă de toată frumusețea.

− Ana!

− Deși mă declar, aici și acum, depășită de situație, am studiat aceste ființe, cărora li se spune, curent, fluturii, deși… și pot să vă comunic că au o fiziologie anaerobă, precum ființele primitive din preistoria pământului, adaptate la vid și cu o speranță de viață incertă: dacă au parte de energie și pot să înlocuiască elementele volatile pe care le consumă la deplasare, practic, sunt nemuritoare.

− Se pot înmulți? întrebă cineva din sală.

− Nu! Sunt forma de viață finală. Doar diamantul central poate declanșa apariția de noi specimene.

− Fleming!

− Eu…

− Te rog! Ca specialist. Ești doar chimistul și exobiologul nostru.

− Mda! Presupun că toată lumea adunată aici dorește să-mi pun cenușă în cap… Ei bine, vă dezamăgesc! Am acționat în conformitate cu regulamentul navei și, de oricâte ori se va mai ivi…

− Nimeni nu-ți face nici un reproș. Vrem doar …

− Domnule comandant, vă rog! M-ați rugat să urc la tribună, bine! Vă amintesc că dumneavoastră m-ați trezit din hibernarea în care m-a împins, cu forța, doctorița Ana, sperând să rezolv acolo unde dumneavoastră simțeați că sunteți depășit… Să continui: ziceam că, de oricâte ori se va mai ivi o astfel de situație, mă voi comporta la fel, căci regulile trebuiesc respectate. Regulile sunt rezultatul experienței milenare a omului în lupta lui pentru supraviețuire. Fiecare regulă care este scrisă în regulamentul de bord al acestei nave s-a născut din sacrificiul multor oameni, fiecare regulă este menită să fie o pavăză în fața imprevizibilului, iar dacă această regulă, așa cum este Ultima Directivă, cea care prevede autodistrugerea navei în caz de forță majoră, invocând aici forțe ostile care au preluat controlul navei și află locația Terrei, se dovedește a fi necesară, eu nu voi pregeta să o pun, imediat, în executare.Eilen!

− Da!

− Spune, te rog, cum s-ar încadra o asemenea ființă, unică, un filozof intergalactic, cum l-a denumit soțul tău… într-o schemă antropologică?

− Mi-e teamă că nu s-ar încadra de loc, dar nu înțeleg unde bați…

− O asemenea entitate ar fi altruistă?

− Da, desigur! Din poziția de observator unic ea ar fi cea mai în măsură să ia hotărâri imparțiale.

− Aha! Ar fi egoistă?

− Acum, că pui problema așa… Statutul de unicitate presupune o oarece doză de egoism, dar asta nu în cazul unei rațiuni pure.

− Aha… Rațiuni pure, filozof intergalactic, discipoli… a ce-mi sună asta?

− Xiu Li, din calitatea ta de transmisionist șef am înțeles că ai supervizat această linie de comunicare directă cu entitatea, cu diamantul, ce mai încolo încoace…

− Da, domnule Fleming. Este perfect operațională.

− Felicitări! La o ațipeală am fost și eu pe acolo. Mi se spune: Ulcica prea plină. Daaa… Și cam câți abonați aveți la acestă… linie de socializare?

− Nu am contabilizat.

− Ia, fă-mi un hatâr, că tot suntem adunați aici, cu toții!

− Păi… Acum că-mi spuneți: toți membrii activi ai echipajului au avut cel puțin o trecere.

− Cristalul vostru tocmai s-a updatat cu tot ce-i omenesc, așa, de după zece milioane de ani și eu zic c-o să se pișe pe el de altruism. Tocmai a aflat ce-i dragostea, ce-i ura, ce-i pohta ce pohtești. Chestii pe care noi le ținem acolo, că-s bune, dacă ai grijă de ele, și că nu se știe… dar el nu știe, el le ia de bune, pe toate.

Ce credeți c-o să facă? O să umple universul cu fluturi.  Înțelegeți?! Și mumiile? Yan! Urmărește-i după activitatea cerebală.

− Dumnezeule! Toți! Toți cei din sarcofage sunt …

Arca doi se zgudui și cei din sală se apucară zdravăn de fotoliile din față.

− Ce-i asta? exclamă Yan.

− Altruismul filozofului intergalactic, rânji Fleming.

 

*

− Cei din sarcofage, dar și cei care dormeau, s-au trezit și vin încoace, raportă  Geen. Doamne! Parcă sunt niște zombi… Se adună… vin către sala de conferință!

− Desigur, scrâșni Fleming, doar sunt în puterea marelui guru, masterul filozof care tocmai ce a realizat că-i sunt devoalate gândurile mișelești de a pune stăpânire pe întreaga galaxie.

 

Își puse, agale, casca pe cap și-i dădu una și lui Yan:

− Excelente căștile astea! Vasile! Ai o bilă albă de la mine. Ai conectat vacile?

− Da, dihanie! Nu credeam că o să-mi pun tăurașii să joace Fast&furious…

− Din păcate, astea sunt toate. Vacile lui Vasile au prioritate, declară cinic înspre asistență. Conectează-le Vasile!

Nava se mai zgâlțâi o dată, iar acum, serios. Undeva, într-un spațiu virtual, o turmă de bizoni cu spume la gură se năpustiră pe străduțele micului orășel oriental distrugând totul în cale. Ajunseră în mica piațetă unde se opriră, brusc, în fața mâinii întinse înainte de către Master Ho. Cei din spate se izbiră de ei într-o busculadă infernală. Presiunea deveni prea mare și, trecând peste cei din față, se năpustiră asupra tarabei sfârtecând totul în coarne.

Pe măsură ce bizonii lui Vasile distrugeau totul în spațiul virtual, zombii se prăbușeau într-un somn letargic.

În sală mulți se ridicară vociferând și cu ochi febrili. Se apucară cu mâinile de cap și-apoi începură să sară peste fotolii spre tribuna oficială. Era nebunie criminală în privirile lor.

− Xiu! Bruiază, acum!

− Bruiez, bâigui Li și-apoi se prăbuși în fotoliu. Toți cei din sală, mai puțin Yan, își pierdură conștiința.

− Ivan! răcni Fleming.

− Ordin!

− Lansează minele!

− Lansez minele! 3, 2, 1, 0! Minele lansate.

− Pavel! Cum stăm cu energia?

− La ordinul tău pornesc reactoarele doi și trei. Operatorii sunt pe poziție.

− Acum! Yan, ține-te de ceva!

Nava parcă pârâi din încheieturi. La toate îmbinările neprotejate săreau jerbe de scântei.

− Scuturile!

− Doar câteva secunde ca să se stabilizeze statusul energetic. Pornesc în sincronizarea Tetha pe care mi-ai dat-o. Primul scut!

Nava păru că face implozie.

− Al doilea scut!

Nu se mai întâmplă nimic. Fleming se ridică de sub tribuna oficială, unde-l aruncase ultima zdruncinătură, și privi în sală. Toți erau aruncați care încotro, iar câțiva sângerau. Răcni:

− Să fugim dracului de aici! Bagă mare în motare!

Arca Doi se scutură de două ori și-o luă la goană, șuierând.

În urma lor se năpusti o avalanșă de fluturi multicolori care începură să explodeze la contactul cu minele lui Ivan.

 

*

Vasile îl reperă pe Fleming la cantină.

− Un pahar cu lapte, domnule General Maior? Mereu aflu lucruri noi despre tine.

Fleming îl privi cu ochi febrili:

− În fiecare secundă…

− Easy! Șezi blând. Bea paharul cu lapte. Hai! Știi bine că în calitate de nuriționist pot să-ți impun. Bea! Eeee? Să nu zici că nu-i mai bine. Vezi? Ăsta e un stil de abordare al poporului meu. Dar negarea negației nu va fi niciodată o afirmație: Ia zi lu’ tata tău ce mai ascunzi în mânecă. Data viitoare… să știu și eu!

Yan se apropie și se așeză, greoi, pe unul din scaune. Avea fața pământie și suptă, iar mișcările erau sacadate, de robot.

− Patru morți, Vasile. Patru morți și doisprezece răniți din care trei, grav.

− À la guerre comme à la guerre, Comandante! Nu toată lumea supraviețuiește. Când ne-am urcat în barca asta știam la ce ne-așteaptă… Ba, am dat și cu bățul, nu? Oricum! Eu sunt mândru de fiecare din voi! Îi cuprinse cu brațele lui de urangutan. Ne completăm de minune: unul altruist și idiot, altul legist și dobitoc și eu, ăl mai tare din parcare!

Râse gâlgâit:

− Este?

*

Pavel se uita la succesiunea de ecuații de pe monitor:

− Frate… e prea mult pentru mine. Eu sunt doar un amărât de mecanic șef. Să rezolve ăia de pe Terra ecuațiile astea și ne-om teleporta și noi.

− Pot să ne urmeze? întrebă Geen.

− Da, dar vor muri în vidul interstelar, deja și-au pierdut culorile.

− Atunci… Atât din partea noastră, cât și la indicațiile primite prin subeter de pe Terra, să-i lăsăm să filozofeze-n tihnă. Au unsprezece milioane de ani la dispoziție.

Yan se prezentă pe punte.

O cută nouă apărută pe frunte personifica ultima experiență prin care a trecut:

− Raportați!

− Domnule Comandant, echipajul a fost completat. Nava este în stare operațională. La indicațiile primite de pe Terra vom intra în reparații capitale când vom ajunge la următorul sistem solar și se vor activa schimburile patru și cinci.

− Foarte bine! Atunci, Geen…

− Ordonați!

− Engage!

Arca doi se arcui elegant și, lăsând în urmă mii de fluturi albi, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele.

***

 

În fundal se vede Calea Lactee, în toată splendoarea sa, un meteorit tocmai ce arde la intrarea sa vijelioasă în atmosfera terestră, iar un satelit artificial lasă o dîră scurtă în planul central. Planeta Jupiter apare în stânga cu Antares, cea mai strălucitoare stea de pe cer în dreapta sa, iar în planul apropiat se poate vedea Vulcanul de Foc (Volcán de Fuego) erupând, într-o străfulgerare roșie de materie incandescentă, praf dus de vânt, și magmă care se prelinge la vale.

 

https://twitter.com/i/status/1270714573285285889

Moartea plutește în aer.

Omniul pare drogat. Se clatină pe cele  patru pistoane care-i țin loc de picioare și ochii principali îi sunt închiși. Toreadorul se apropie pieziș, stând mereu în unghiul mort, iar fanfara devine asurzitoare.

În zona VIP, sprijinit dezinvolt în coate pe bara ce-o despărțea de arenă, un bărbat privește flegmatic desfășurarea luptei. Cam la cinzeci de ani, atletic, este îmbrăcat după moda conchistadorilor de frontieră:  Poartă o shirt albastru închis, din bumbacul cel mai fin, cu migăloase broderii pe mânecile bufante, peste care, o vestă din piele, plină de buzunare. Un jeans în aceiași nuanță cu cămașa și niște fur chaps decorativi, doar pe pulpe, prinși deasupra genunchiului cu cordeluța care fixa și tocul pistoalelor îi îmbrăcă picioarele musculoase. Garderoba este completată ce o pereche de boots, ridicate până la jumătatea gambei și prevăzute cu pinteni de argint, iar pe cap are un hat cu boruri largi de sub care se revărsa un păr bogat, grizonat, care-i ajunge până la umeri.

Ceilalți spectatori se păstrează la o distanță respectuoasă, dar nu neapărat cele două pistoale, unul clasic, pe mâna dreaptă, iar celălalt, un sofisticat autoserver laser-puls, impresionează atât de mult, cât fața parcă dăltuită în stâncă și strălucirea albastră, ca de gheață, din privirea acestuia. Bărbatul simte o mișcare și se întoarce brusc:

− Vince! exclamă și-și bagă pistolul, înapoi, în toc.

− Te credeam pe Alfa Prime…

− Și eu, Miaikidin!

− Ce s-a întâmplat? Necazuri?

− Sănătatea… Doctorul mi-a recomandat un aer cu mai puțin plumb! Tu?

− O recompensă.

− Aha! Cât?

− Ha! Nu întrebi cine?

− Cine?

− Tu!

− Ha! Cât?

− Cinci sute.

− Imperiali?

− Spanioli! Aur! La banii ăștia te împușcă și-n pat, în somn.

Fanfara le acoperă glasurile. Omniul are deja cele cinci țepușe înfipte în chitina spinării. Câte una în fiecare organ. A mai rămas inima.

Toreadorul aruncă stindardul roșu și-și ia postura marțială:

Împins în față, pe piciorul drept, cu sabia în cumpănă, sprijinită lejer, în podul palmei stângi.

Omniul își lipește antenele de frunte, încrucișează cele două mânuțe pe piept și, cu mandibulele fremătând…

− O să-l omoare…

− Da.

− Pe toreador!

− Ce spui?

− Privește-i laba stângă.

− Și-a băgat-o în mandibule…

Omniul se năpustește. Sabia trece printre cele două platoșe solzoase și-i atinge inima. În același timp, cioata brațului stâng se înfige sub bărbia toreadorului. Ființa mai are un ultim spasm, zvâcnește pe cele patru picioare, iar cioata labei iese prin creștetul omului.

Se prăvălesc amândoi într-un geamăt agonic al arenei.

Fanfara devine asurzitoare, iar o cântăreață de flamenco se urcă pe estradă. E îmbrăcată în roșu și negru, iar vocea și castanietele ei răsună strident în liniștea care s-a lăsat.

Patru matadori cară cele două trupuri.

− Să plecăm.

Cei doi pistolari se îndepărtează zdrăngănind din pintenii zimțați.

 

− Ne urmărește unul…

− Am văzut. N-are mutră de codoș, ba chiar aș zice că-i țăran get-beget. Ce naiba caută în Castillia?

− Să-l întrebăm!

− Por favor, señores! Nu am gânduri rele. Señor Adama. Sau, Chris Adams și Vince Miaikidin, două legende…

− Oops!

− S-au pus recompense, viu sau mort: Pentru señor Adams de spanioli, pentru señor Miaikidin de imperiali.

− Ha! Pe asta n-o știam!

− Să trecem… Dacă nu ești vânător de recompense, atunci ce vrei?

− Am putea discuta într-un loc mai ferit? Și pe capul meu este pusă o recompensă… mică, foarte mică, dar…

− … e capul tău! Am priceput. Hai!

Señora Florecita le deschise ușa din spate. Fără a mai aștepta, își adună fustele și-i conduse, greoi, într-o cămăruță fără ferestre. Aduse o butelcă pântecoasă și patru pahare. Scaunul pârâi când se așeză:

− Ai îmbătrânit Chris.

− Doar nu voiai să întineresc și să știi că nu mă mai ocup…

− Toate fetele sunt aici. Dacă le zic c-ai sosit, vin și-ți pupă picioarele. Miaikidin, tot chipeș. El e Costa… Ascultați-l! N-o să vă coste nimic.

− Señor Adams, ați bănuit că Omniul îl va omorî pe toreador. Pot să știu de unde?

Adams îl privi gânditor pe omuleț:

− Omnii sunt ființe inteligente.

− Ba sunt niște animale! explodă Vince. De o sută de ani îi folosim la cărat.

− Vince… Am văzut o navă de-a Omnilor. Nu știu prea multe amănunte despre cum a fost capturată, departe, la doi parseci de Nova. Era perfect adaptată conformației lor. O navă foarte bună, de curse scurte , dar cu propulsie beta.

− Nu se poate.

− Ba se poate, señor Vince. Și noi am ajuns la aceiași concluzie. Ăștia or fi vreo sectă, cum avem și noi destule, non tehnică, religioasă, non violentă, dar știu că, de curând, au apărut Omni noi. Noi, cei care lucrăm toată ziua cu ei, am învățat să-i deosebim. Pe Nova Prime și chiar pe Secundus s-au infiltrat omni care se amestecă printre sclavi.

− Și de la noi ce vrei?

− Nici noi nu suntem departe de Omni. Ba, câteodată  îi invidiez. Am venit să vă rugăm să ne eliberați. Așa cum ați făcut pe Alfa Prime.

− Da’… ce-ai făcut pe Alfa Prime, că n-am apucat să te întreb, ce-i cu premiul ăsta fabulos pus pe capul tău?

 

− Pe Alfa Prime a fost o operațiune militară, sau hai să zicem paramilitară. Răzbunarea Colonelului Trajdero. Nu am eliberat pe nimeni, doar am ucis pe toți cei care ne stăteau în cale să ajungem la Guvernator. Cu el a discutat Trajdero… personal. Eu mi-am luat banii și am plecat.

− Iar după plecarea voastră s-a instituit haosul. Țăranii s-au răsculat și-au omorât vechilii și pe inginerii de la mină.

− Nu sunt aspecte care să mă privească. Am făcut doar ceea ce am fost plătit să fac. Chiar foarte generos.

− Înseamnă că nu știți…

− Ce să știu?

− Minerii au continuat să-i trimită pe Omni în mine, țăranii i-au pus din nou în jug la arat… Asta până într-o noapte. Erau înarmați și i-au măcelărit pe toți: mineri, fermieri, femei, copii, mai bine de 2000 de suflete. Când au ajuns imperialii, au găsit doar cadavre. Omnii nicăieri.  Señor Vince în schimb cred că știe câte ceva…

− Eu? Ce să știu?

− Imperialii au interceptat un mineralier, șaptesprezece mii tone-propulsie beta. Nimeni la bord, mersese pe pilot automat până i se terminase combustibilul. Plutea în derivă la un parsec de Nova, în norul lui Alfredo. În cală au găsit urmele a cel puțin șapte mii de Omni. Stătuseră înghesuiți ca sardelele, sau mai bine zis, precum crabii, dar nu se vedeau semne că ar fi fost îmbarcați cu sila. Rații militare, WC-uri ecologice… totul atât de bine gândit pentru o operațiune de salvare. Imperialii au făcut spume când au aflat cine a târguit cargobotul de la vechituri, l-a repus în linie și a salvat de pe Alfa Prime mai bine de șapte mii de Omni,  ducându-i într-o direcție necunoscută, mult dincolo de ultimul avanpost.

− Am făcut un transport de animale. Legal, nu? De unde să știu eu… și-apoi, am negociat cu un om, iar banii tot de la el i-am primit.

− Vince, Vince… Tot în stil mare lucrezi! Șapte mii, și n-ai realizat nici o secundă că nu-i o turmă de animale?

− Ce să zic? Mi-am spus că-s mai bine dresați. Nu mă întrebați. Cam la trei parseci de Alfa Prime, când ne-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, iar hârbul nu se va destrăma pe drum, ne-am văzut fiecare de calea lui. Eu mi-am luat banii și am venit cu naveta aici, pe Castillia, să-i cheltuiesc, celălalt s-a urcat și el într-o navetă. Nu m-am obosit să-i trasez o traiectorie. S-a dus în treaba lui. Vă dați seama ce surpriză am avut când am aflat că s-a pus premiu pe capul meu pentru conspirație, omucidere, și jaf și că sunt băgat în aceiași oală cu Chris, cum că am făcut țăndări Alfa Prime, am ucis, cu barbarie, pe guvernator și coloniști și ne-am însușit, mai nou, zece mii de Omni, proprietatea imperiului.

 

− Mda! Se pare că o luăm de la capăt. Unde eram ultima oară?

− Tocmai în partea ailaltă a cvadrantului… în Dominionul Englez.

− Se cam îngustează și colțul ăsta. Nu mai poți arunca un ac… Cred că am să fac o cerere pentru  expediția spre Gama. În optzeci de ani de hibernare poate se mai liniștesc apele, ne mai uită lumea… Dacă a ajuns să ne știe și, cum ziceai? Costa, da… Costa, agricultor fruntaș pe Nova Prime, e clar!

− Ai dreptate. Noi orizonturi se deschid în fața noastră. Lumea nouă ne așteaptă cu brațele deschise.

− Arde carnea pe mine, vă caut de aproape o lună, nu mai știu nimic despre ce mai e acasă, iar Señores glumesc…

− Costa, poate n-ai înțeles bine. Noi nu suntem eroii tăi, legendele care s-au țesut în jurul nostru sunt false. Noi suntem doar niște mercenari. Niște mercenari încolțiți care caută să-și salveze pielea. Nu stă în puterea noastră să te ajutăm. Adevărații eroi așteaptă să-i descoperi. Ne-a făcut plăcere. Uite… ia cincizeci de imperiali, consideră-i un cadou. Întoarce-te pe Nova Prime și uită că ne-ai văzut vreodată.

− Hai! Că noi mai avem și altele de discutat.

Costa se ridică, cumva nedumerit apoi, văzând că cei doi nu-i mai acordă atenție, se răsuci pe picioare și ieși îngândurat, lăsând banii pe masă.

− Te mai ai cu doctorul ăla? Cum îi zicea?

− Luis. Cred că da. Nu l-am mai călcat de mult. Ne tragem mutre noi?

Podelele scârțâie amarnic, iar matroana Florecita se prăvăli în încăpere:

− Mizerabili fără inimă, jigodii!!! Afară din casa mea! Să nu vă mai văd dinainte.

− Oops! Vince, cred c-am dat de dracu’.

− Poți să fii sigur!

*

Pândeau intrarea închisorii:

− Chris!? Am un sentiment ciudat. Nu realizez de care parte a pensionului sunt…

− Pușchea pe limbă! Fii atent, se deschid porțile:

De fapt, se deschidea doar ușița pentru accesul persoanelor, iar Chris realiză că nici el nu stătea mai bine cu nervii.

Discuția cu Florecita a fost apoteotică și s-a mutat în salon , unde mai că n-au fost linșați de o mică armată de femei isterice. Expresii de genul: Copii și bunicii noștri lăsați pieirii de suflete fără milă, traficanți de carne vie, ucigași fără scrupule, etc, etc, au acoperit protestele cam fără de vlagă ale celor doi pistolari. Treaba s-a mai îmbunătățit atunci când s-a auzit despre o chetă pe care ar urma să o facă patroana de bordel pe la clienții cu dare de mână, sub amenințarea trecerii la onanism a nefericiților, cât și la aluziile mai mult decât transparente ale lui Costa la sume mari de bani aflate în seiful organizației.

S-a trecut apoi la lucruri serioase, chiar foarte serioase,  atunci când Costa a făcut o proiecție a așezării.

− Eu cu un avanpost imperial nu mă pun. Nu ar mai fi gaură de șobolan în care să ne ascundem. Una e un furtișag, chiar o răfuială paramilitară cum a fost a lui Chris și cu totul altceva să omori deliberat soldați ai imperiului trimiși special să-i apere pe nenorociții ăștia de la Compania Minieră Ortiz.

Se așternu liniștea. Chiar și Señora  Florecita tăcu și se frecă gânditoare la posteriorul generos.

− Trebuie să gândim o diversiune. Să-i facem să plece cumva de acolo. Trebuie bani, nave, muniție și mai ales oameni, tâmpiți disperați… așa ca voi!

 

 

Ușa se trânti cu zgomot surd. Bărbatul rămase câteva clipe năucit de soarele de afară, apoi, ceremonios, se așeză în genunchi și sărută de trei ori țărâna.

Vince nu se mai putu abține și pufni în râs. Deși-i separau cel puțin treizeci de metri și erau bine camuflați în spatele unor tufe, bărbatul deveni, brusc, atent. Își aruncă pe un umăr ranița și veni întins către ei:

− Vince, bastard bătrân, am să-ți jupoi pielea aia de bădăran! Opaaa! Dar pe cine văd: Chris Adams în persoană! M-am scos cu banii. La așa o răscumpărare, boieresc doi ani.

Se făcu că strigă spre închisoare: E aici! Cinci sute de spanioli de aur stau aici în tufe lângă un rahat cu ochi pe care-l caută imperialii! Ha! Ha! Ha!

− Dacă și-n pușcărie s-a auzit de noi eu mă duc să mă predau chiar acuș!!! Vince trânti cu năduf pălăria de pământ.

Scurt, îndesat, cu o hălăciugă de păr cânepiu care-i tot cădea peste ochii verzi, de unde-l arunca spre ceafă cu un gest reflex al mâinii, Yan Arden, zis Pfarrer, dădu pe gât primul pahar cu tărie după patru ani de abstinență forțată:

− M-am lăsat, copii. Am patruzeci de ani, din care jumătate prin pușcării. Mi-ajunge. Am dosit destul ca să trăiesc liniștit pe undeva prin Protectoratul Dacic,  aproape de Terra. Să-mi trag o muiere, ăștia au cele mai frumoase femei din galaxie și să umplu o planetă cu copchii. Gata! Am pus punct.

− Nu te forțează nimeni. Noi plecăm cam în două săptămâni, în funcție de cum adunăm echipament și oameni… Ai timp să te gândești. Ești cel mai tare profesionist în științe interzise pe care l-am cunoscut. Te-ai putea retrage eroic. Dacă e cum spun unii… în câțiva ani nu va mai fi de trăit nici în protectoratul ăla.

− În pușcărie am cunoscut unul așa… nebun ca voi. A ieșit înaintea mea. El m-a zăpăcit cu Protectoratul Dacic, că eu nici nu știam că există așa ceva. Asta e adresa la care mi-a zis că-l găsesc când ies… Îl cheamă Basil, Costy Basil. Aveți grijă. Vă bagă cuțitul în beregată înainte de-a ajunge să atingeți măcar pistolul.

 

− Tu treci la planul doi, nu putem să ne lipsim de el. Doar Yan ar putea crea o iluzie atât de perfectă încât să-i scoată pe imperiali din buncărul lor. Eu mă duc să-l văd pe Basil ăsta.

Adresa era un mare depozit de tranzit de unde în fiecare minut aterizau, sau decolau, zeci de portcontainere.

Întrebă în dreapta, în stânga… Un foc de armă îl atrase ca un magnet. O matahală cu pistolul încă fumegând, înconjurat de hamali, țipa de mama focului:

− Scoală nenorocitule! Ți-am zis să încarci cala trei și tu ce faci? Dormi?

− Sunt în pauza de masă. Individul se suci pe-o parte și se culcă la loc pe platforma motostivuitorului.

− Șefu’! Ai grijă. Are mereu cel puțin trei cuțite la el.

− Nu mai pot eu! Am să-i fac câte o gaură în scăfârlie pentru fiecare cuțit. Trase încă două focuri la picioarele lui Basil. Acesta începu să sforăie demonstrativ. Scoală dobitocule, dacă ești mare șuțar, să te văd! Pun la bătaie salariul meu de luna viitoare că am să te găuresc de trei ori înainte de-a atinge un cuțit măcar.

− Șefu’, unul din salahori se băgă în față, hai te rog, încărcăm noi hala trei, hai, lasă-l să-și facă pauza.

− Cine l-a angajat pe lașul ăsta?

Aici Basil își săltă pălăria de pe ochi.

− Ai spus cumva: lașul?

− Da! Lașul băgat nouă, de sindicat, pe gât. Lașul care a făcut pușcărie. Scuipă la picioarele lui Costy Basil, care se întunecă la față. Se ridică agale și Chris putu să vadă că omul avea pe puțin un metru optzeci și o conformație de atlet.

− Tu ai vrut-o. Cine dă semnalul?

− Eu! Chris se apropie: Distanța regulamentară de zece pași. Așa! La semnalul meu… Scoase pistolul, îi mai privi odată pe cei doi, apoi trase în aer.

Înainte ca șeful de tură să apuce să-și scoată pistolul, unul din cuțitele lui Basil i se înfipse în piept. Se prăvăli pe spate, mai gâfâi odată,  apoi încremeni.

Fu înconjurat de salahori, iar Chris îl luă pe cuțitar de umăr:

− Hai de aici. Curând va deveni cam înghesuit. Hai! Am un loc unde să te ascunzi până se liniștesc apele.

 

Taberna italianului era plină ochi.

Chris se strecură cu greu până la un separeu retras strategic lângă ieșirea de serviciu. Aici se jucau cărți.

− Cine este Aj Adan?

Un tânăr măsliniu, cu ochi de cărbune și bărbiță cioc,  ridică agale capul:

− Dacă am cumva să-ți datorez bani, nu sunt eu acela.

− Voiam doar să te provoc la un joc.

− Sunt jocuri și jocuri… Mâinile, neliniștite, frământau cărțile tăindu-le egal și precis, una peste alta.

− Un joc pe care l-ai lăsat neterminat pe Daxia Prime, în Dominionul Englez acu’ trei ani.

Bătutul cărților încetă brusc, iar cea de deasupra pachetului zbură fulgerător către Chris. Cu o ușoară mișcare a capului,  acesta se feri,  iar cartea se înfipse, zbârnâind, în stâlpul din spatele său.

Când privi din nou către masa de joc, văzu doar un scaun gol.

Se ridică, aruncă niște monede pe masă și, trăgându-și pălăria pe ochi,  părăsi localul.

− L-ai umflat?

− Daaa! Se zbate în draci, da’ am mai văzut eu…

− Dăi drumul! Hai băiete! Avem un job pentru tine.

− De ce n-ați zis așa de la început? Aia era cartea mea norocoasă…

− Asta?

 

Chung Li se plictisea. Tăvălită pe divanul imens, mâna îi zvâcnea și câte o muscă se transforma în terci pe tavanul speluncii.

Deodată, scara începu să pârâie amenințător. Señora  Florecita intră gâfâind:

− Imperiali peste tot. A trebuit să ocolesc. Ce face favorita mea?

− Omor muște, zise plictisită fata și o altă zburătoare pieri în vârful biciuștii.

 

Wójcik își privea disperat mâna. Tremuratul devenea din ce în ce mai accentuat pe măsură ce privirea inocentă de copil i se înșuruba în creier. Așa l-a găsit Chris, iar căutătura goală care încă voia să oprească glonțul ucigaș, a lui Wójcik Tramp, cel mai mare pistolar al tuturor timpurilor, făcea cât o mie de cuvinte. Se așeză pe marginea patului și-i luă mâna în a sa. Tremuratul încetă ca prin farmec.

− Viojici, nu-i de tine… Pur și simplu nu te pot lua. Nu vreau să te am pe conștiință.

− În ariergardă, să car și eu ceva. Te rog, Chris! Altfel cred că am să-mi zbor creierii. Știi că sunt un bun tactician, o să ai nevoie de gândirea mea analitică.

− Să vedem, nu promit nimic. Aduci un factor de stres suplimentar. Băieților n-o să le placă. Și nici mie.

 

Yan Arden se năpusti în încăpere și se trezi cu patru pistoale la nas.

− Chris! Chris, ia-mă de aici până nu înnebunesc!

− Nu-nnebuni, că am o mulțime de treabă pentru tine.

De undeva, nevăzută, Chung Li ateriză lângă neamț, iar biciușca se făcu colac și dispăru în faldurile mantiei.

− Da’ cin’ te-a speriat așa tare, frate-miu?

− Chu?!… și tu? De trei zile mă urmăresc niște ciocli îmbrăcați în negru și cu fețe galbene de cadavre ne-ngropate de o lună. Acu’ două ore, că nu mai pot, mă duc la bar, comand un rachiu, cioclii se așează la masa vecină. Vine fata cu comanda, dau să plătesc, asta-mi zice că-i plătit și-mi dă un bilețel. Citesc: Tu ai să vii cu noi. Mi s-a ridicat părul pe schinare și-am venit într-o fugă la voi. Să plecăm, să fugim de aici…

− Te-ai muiat în pușcărie, frate! Li îi dă una peste ceafă. Ce să facem noi cu o cârpă?

− Luați-mă, vă implor! Chris! Ai zis că ai treabă pentru mine.

− De ăștia te-ai speriat, Yan, băiatul lu’ tata?

Pe ușă intrară cei trei ciocli. Brusc, se face loc. Dihăniile arătau într-adevăr grotesc.

Vince făcu o cruce mică:

− Madame? Te-ai întrecut pe sine.

Cioclii începură să chicotească cristalin și, de sub măști și pelerine, își făcură apariția trei fete superbe:

− Ania, Vera și Leila, hăhăi Señora Florecita, de după ușă.

− Vince, bastard ticălos, tu ai pus la cale circul ăsta… Am să te belesc de chielea aia jegoasă!

− Păi… cum scria în bilețel: Tu ai să vii cu noi!

*

Stau aplecați asupra hărții tridimensionale încropită de Yan.

− Trebuie o recunoaștere.

− Ne trebuie codurile și parolele…

− Rații de supraviețuire pentru o săptămână și cinci mii de oameni.

− Pentru cinci mii de suflete avem nevoie cel puțin de un cargobot de douăzeci și patru de mii deadweight. O balenă ca asta se găsește greu și se vede de pe Terra cu ochiul liber.

− Îmi trebuie scanere puternice, proiectoare holografice, sisteme de comunicație codabile aleatoriu…

− Avem nevoie de armament de asalt.

− Mai trebuie bani.

− Să o luăm metodic. Bani. Să atacăm dușmanul sub centură. Florecita are un client, colonel la Marele Stat Major. A asigurat-o că poimâine va plăti datoriile pentru că-i vine salariul, deci?

− Florecita va rămâne cu debite.

− Vince și cu Basil, vă ocupați de Señor Colonel&Compania.

− Plăcerea va fi a noastră.

− Yan și cu Chung Li, ați mai lucrat împreună, sunt trei cinematografe holo, au echipament de rezervă… o să-l împrumutăm un pic.

− Se face Șefu’!

Eu și cu Aj vom face o recunoaștere la depozitul de vechituri și-o să trecem și pe la stânca lui Alfredo, să vedem cum se mai prezintă.

Wójcik, vreau trei scenarii tactice care să fie interschimbabile în orice moment.

Ne găsim aici de azi în trei zile.

Privi roată:

− Executarea!

*

Mica navetă SMURD trecu prin vamă zbierând pe toate frecvențele și cu girofarurile pornite. Legitimația se validă și își continuă zborul în viteză maximă de impuls printre nave care se grăbeau să facă pârtie.

− Tare jucărie!

− M-a costat un teanc de spanioli, dar face și ultimul bănuț! Intrăm în Beta, ține-te de ceva…

 

− O duc bine ăștia…

− Marele Stat Major. Neamuri, pile, corupție, aici se învârt banii, iar trupele mor de foame…

− Zi-mi și mie, că veni vorba, Chris chiar a fost militar cum se vorbește?

− Ai auzit de Ivan cel Groaznic?

− Ce bâigui?

− E o stea care acum aparține Uniunii Ruse. Înainte se numea GJ1062 și era a imperiului.

− Și?

− Rușii și-au revendicat-o în stil propriu: au parașutat tancurile în capitală direct de pe orbită. Chris Adams a fost trimis cu  compania lui de elită. În zece zile a ajuns în buricul târgului și aici i s-a zis să planteze o bombă T și să părăsească teatrul. Cică să fie învățătură de minte pentru ruși…

− Și?

− A refuzat ordinul. Capitala avea două milioane de suflete… Și-a luat cei mai buni și loiali oameni și a dispărut, nu înainte de-a detona bomba T în mijlocul escadrei rusești. Au fost avariate șaptesprezece nave, din care zece au ajuns la fier vechi.

− Și?

− Te-ai blocat pe repeat? Îl caută și imperialii și rușii, mai nou și spaniolii …

− Iese Don’ Colonel!

− După el!

 

Wójcik dansa cu mâinile pe patru holograme care-l înconjurau, mărunțind din buze. Podelile scrâșniră și matroana Florecita intră cu un coș plin cu de-ale gurii. Simțindu-se complet ignorată, se așeză pe marginea patului cu panerul între picioare. La un moment dat, nu mai răbdă. Puse coșul pe pat, îl împinse, cu o surprinzătoare putere, pe Wójcik și, instalându-se comod pe taburetul rotativ, începu niște pase cabalistice. O hologramă dispăru, iar celelalte trei se resetară automat:

− Aici sincronizarea e la – 03/14. 02. Ai greșit declinația cu o miime, or să treacă unii pe lângă alții fără să se vadă. Uite! Compensezi de aici. Dăm timpul 00.00 înapoi cu 14 miimi și realiniem. Vezi? Parcă mai seamănă a schiță tactică. Hai! De-abia ce-ai început. Acuș vine Căpitanul… Ți-a zis trei, fă trei! Dacă ar fi crezut că ești în stare, ți-ar fi spus să faci patru.

Se ridică greoi și-l bătu părintește pe spate pe umilitul Wójcik:

− Nimeni nu s-a născut învățat!!!

 

Operatorul era complet topit. Chung expunea un picior kilometric prin tăietura lungă a rochiei:

− Ce proastă sunt! Nu înțeleg nici să mă…  Nu înțeleg cum faci de ne putem plimba printre oameni și chiar trece prin ei. Arată-mi, frumosule, eroul meu!

Pfarrer Yan pescui din zbor cheile aruncate de Li și închise ușa, fără zgomot.

 

Depozitul era imens. Se întindea pe mai bine de trei unități astronomice. Administratorul, scund, chelios, îi primi jovial:

− Înnebunesc aici. Nu a mai trecut nimeni de trei zile… și mai am două săptămâni de serviciu. Vai mie… Cu ce vă pot fi de folos?

− Căutăm piese de schimb pentru navetele sanitare.

− Bugetari. Ați ajuns la fundul sacului… Vă trimit după vechituri.

− Asta e.

− Da, da, da. Operează rapid o tastatură. Da, da, da… Navete, navete… sanitare. Da! Careul H25.

− Mă voi duce eu. Asistentul vă va face o scanare gratuită de sănătate.

− Vai, dar nu e nevoie. Arătă brățara de la mâna stângă. Sunt monitorizat. Politica firmei, cică să nu părăsim locul de muncă.

− Cum doriți, dar noi avem un scaner de ultimă generație. Eu am plecat să văd ce găsesc. Îmi dați lectorul de debit?

− Fă-l o carte, ceva… ține-l ocupat. Ia de aici o sută de imperiali.

− Las‘ pe mine.

Administratorul câștiga constant, deși Aj nu făcea nici un efort să piardă:

− Șeful tău seamănă cu cineva, dar nu reușesc nicicum să-mi aduc aminte, deși am o memorie foarte bună. Altfel n-aș fi ajuns administrator aici. Fără falsă modestie, dar avem o sută de mii de repere mari și aproape două milioane de subansamble. Apropo, cam întârzie, i-am indicat precis locul, nu avea cum să se rătăcească…

Brusc, se ridică și se duse la tabloul de comandă. Tastă ce tastă și apoi se întoarse jubilând:

− Știam eu că am mai văzut figura asta! Șeful tău seamănă aproape perfect cu un urmărit general pe capul căruia s-a pus un premiu fabulos, de-asta am și reținut…

Se schimbă la față, realizând ce enormități zicea. Se întoarse spre Aj, care-l privea sec.

− Eu…

Se repezi la tabloul de comandă, dar cartea favorită a cartoforului i se înfipse în ceafă, retezând bulbul rahidian. Căzu secerat. Instantaneu,  brățara se lumină și un semnal acustic prelung se făcu auzit dinspre tabloul de comandă.

Aj se precipită și închise toate monitoarele.

− Am dat de dracu’!

 

Erau la al treilea cinematograf. Operatorul era complet opac. Chung Li încercă toate tertipurile femeiești, dar efectul rămase zero. Dezamăgită, fu condusă către ieșire și nu apucă să vadă când tehnicianul formă un cod de panică pe tastatura biroului.

 

Colonelul se dovedi a fi o nucă tare, total în contradicție cu presupunerile prea optimiste ale lui Miaikidin. Nu numai că se opuse ca un taur încercării de răpire, dar Vince constată că ofițerul avea implanturi care neutralizau orice substanțe interzise, implanturi dotate cu GSM de urmărire, așa că-și abandonară prada și se retraseră în sunet de sirene și cu coada între picioare.

*

Cu mâinile în șolduri, Señora Florecita îi privește, criminal, pe împricinați:

− Căpitanul întârzie… Să recapitulăm: Colonelul Alvaro Diego Cruz  nu e ce pare a fi. Interesant! Se pare că ați deschis o adevărată cutie a Pandorei. Nu vă zic ce-i afară: cel puțin două săptămâni capul la cutie. Farmecele lui Chung Li s-au poticnit într-un eunuc care a transmis înregistrările la Poliția Metropolitană, unde s-a constatat că persoana nu se ezistă și a anunțat Imperiopolul. Presupun că deja s-au găsit lipsurile în gestiune la celelalte teatre. Amatori. O gașcă de amatori. Căpitanul o să vă belească de vii, iar eu am să-l belesc pe el. Dispăreți dinaintea mea.

− Și eu care ziceam că am ieșit din pușcărie…

− Domnia Ta, Domnule Yan Alden, marele expert în științe cu Doctorat la Oxford în Dominionul Englez, să faci bine să ții ciocul închis. Ai putea să-l ajuți pe Wójcik. Altă catastrofă!

*

− Parcă ziceam să nu atragem atenția… Și găsisem și un portcontainer ideal pentru nevoia noastă. Ce s-a întâmplat?

− Te-a recunoscut.

− Și? Mai seamănă oamenii…

− S-a repezit la Panou. Îmi pare rău.

Chris gândea concentrat. La un moment dat,  ridică privirea:

− Poate că așa-i mai bine. Fă să pară un accident. Atenție la detalii. Eu mă duc la navetă. Nu răspunzi la nimeni. Nu trece prin dreptul camerelor.

În cinci minute se întoarse. Era echipat din cap până în picioare, iar pe umărul combinezonului verde strălucea holograma de Medic Specialist UPU. În mâini avea două genți speciale de intervenție și pe umăr un alt combinezon.

− Trage-te la țol dă fest.  Puse gențile jos și privi de jur împrejur:

Administratorul stătea acum înfipt cu ceafa în capacul unui chepeng deschis în podeaua sălii. Împrejurul lui, scule împrăștiate și o urmă evidentă de alunecare.

− S-a împiedicat și a căzut… vocea lui Aj era cinică.

− Am răspuns noi la apel. Am confirmat că ajungem în treizeci de minute. Suportară cu stoicism apelurile și lamentările cuiva,  timp în care Chris butonă cu febrilitate la un panou conex, apoi Aj în costum de Asistent-tehnician UPU se înființă în fața monitorului.

− Ce s-a întâmplat? De cealaltă parte îl privea o față neliniștită.

− Asistent-tehnician de gradul unu Georgis Anastailopulus. Am răspuns la un apel prioritar cu indiciu de periclitare a funcțiilor vitale. Am andocat de trei minute.

− S-a întâmplat ceva cu Lucius? Și aici a sunat alarma, ce… La sprâncenele ridicate ale lui Aj, individul se reculege: Mă scuzați, sunt bulversat… Dispecer Moammar Assante, coleg cu Lucius, de la sediul REMAT Castillia. E ceva grav?

− Un accident nefericit. Colegul dumneavoastră s-a apucat să facă niște reparații neautorizate. Din păcate…

− Mort? Un accident, Lucius a avut un accident!

Dispecerul se ridică precipitat, făcând loc superiorului, un șef prestant, rece, eficient.

− Când pot să vorbesc cu domnul doctor?

− Câteva minute…

− Cine-i, întreabă Chris.

− Cineva de la conducere.

− Da! Imediat, o secundă!

Întârzie strategic apoi se instalează în fața monitorului cu mâinile ridicate în postura chirurg. Pe unul din degetele mănușii se văd urme de sânge. Oficialul se înmoaie brusc:

− Vai de mine… E mort? Cccuum s-a întâmplat?

Chris mută camera spre perimetrul delimitat al accidentului. Fiecare obiect era identificat cu markere galbene numerotate și rigle gradate. Lateral se vedeau gențile cu o multitudine de aparate medicale desfășurate.

− La prima vedere, un accident de muncă.

− Nuuu! Nu are cum să fie accident de muncă. Nu l-a pus nimeni…

− Mă rog! Noi doar ne facem meseria. Cum spuneam, a alunecat pe una din sculele aruncate neglijent și a căzut pe spate. Din păcate, impactul cu chepengul a fost deosebit de violent, provocând fracturi cervicale și secționarea bulbului rahidian chiar sub puntea lui Varolio. Moartea a survenit instantaneu. Regretele noastre. Nu s-a mai putut face nimic.

− Măcar nu a suferit. Un bărbat în putere, un angajat de nădejde… Iată că am primit confirmarea. Ați venit foarte repede. Respect!

− Ne întorceam de la o descarcerare. În asemenea cazuri, clare, după terminarea analizei de caz, putem prelua noi cadavrul și să-l depunem la morga centrală. Studiul de caz vă va parveni electronic pentru întocmirea documentelor necesare. Dacă vă aranjează… Sau putem trimite un echipaj specializat care să sosească împreună cu cei de la judiciar… cum vă aranjează mai bine.

− Ce să vadă judiciarul? E clar. Se vede cu ochiul liber. Un nefericit accident, cum se mai întâmplă. Vom trimite imediat un înlocuitor, un coleg a fost detașat de pe o unitate mobilă, ar trebui să ajungă în trei ore. Trei ore și ceva. Cât mai durează până la închiderea cazului?

− Toate scanările, documentele, preluarea cadavrului… circa două ore.

− Atunci… Eu, personal, vă mulțumesc pentru promptitudine și profesionalism și aștept în două ore documentația. Veți primi semnăturile electronice imediat. Nu vă mai rețin. Vă salut cu respect!

− Cu regret că nu s-a putut face mai mult, vă salut și eu!

Chris închise monitorul.

− Avem trei ore la dispoziție. Aj! Tu ne-ai băgat în rahat, tu să ne scoți! În careul V14, chiar la marginea depozitului e un portcontainer cu descărcare orbitală. Trei purceluși îi zice. Nu mă interesează: îl iei în cârcă, înhami omni la el, în două ore să fie la un sfert de parsec de aici. 23/74.12 cu  57/14.05.

− Se face șefu’! Trebuie să aibă ăștia un remorcher de manevră, pe aici, pe undeva.

− Corect. Butonă la pupitru: Careul A03, împingătorul  Lumina neagră. Bun!

În timpul ăsta eu să văd cum le fac pe amândouă dispărute din toate evidențele contabile. Ne găsim la punctul de întâlnire. Executarea!

 

− Un domnișor vă caută. Privirea fetei era foarte lubrică, iar lui Li i se ridică tensiunea:

− Eu nu am domnișori.

− Totuși, v-a descris perfect. Nu puteți fi decât dumneavoastră, Domnișoara Maria.

Jo avu o strângere de inimă: „Puștiul de la Cinema, Andrei, dar cum? Are dreptate Florecita. Ar cam trebui să ne găsim alte ocupații!”

− Du-l într-o rezervă, vin și eu.

Fata se retrase cu un zâmbet profesional pe buze.

Jo se descoperi căutând o oglindă: dragoni mii! Își aranja ținuta, împinse bărbia înainte și intră în separeu.

Se studiară reciproc:

− Cum m-ai găsit?

− Cu dragoste. Stai! Stai, crede-mă! Tu poate nu știi,  dar mă iubești. O privea avid și Chung simți că pur și simplu leșină:

− Nu pot, nu pot…

− Mă iubeai dintotdeauna, te caut de când m-am născut, insiduoasă, vocea lui se strecura blocând sinapse, răsucind axoni.

Se dezmetici, mai apoi, în divanul uriaș. Lângă ea, un trup, transpirat, de bărbat. Părea că doarme. Îl privi și vintrele i se strânseră. Încercă să se ridice, dar  fire nevăzute o răstigneau cu fața în sus. Din ceață apărură amintiri, oh, împreună cu senzații care se năpustiră asupra ei violent. Se apucă cu amândouă mâinile de pântec și avu un orgasm aproape dureros. Zbaterea mușchilor nu voia să se stingă, cambrând-o, strivind nervi… creierul ei era în flăcări.

Rămase întinsă în pat, epuizată, gâfâind.

 

Chris mai aruncă o privire. Nici un fir de ADN al lui sau al lui Aj nu mai era prezent:

− Elvis părăsește clădirea, gândi cu glas tare și trânti chepengul.

 

Colonelul Alvaro Diego Cruz, se foia nervos în birou. Incidentul căruia îi căzuse victimă îi amenința poziția, dar și ceva mai mult. Decise, cu un efort,  să pună capăt lamentațiilor interne și să se concentreze pe ceea ce avea de făcut.

Șeful de la contraspionaj intră în felul lui dezinvolt și, lăsând ușa larg deschisă, răcni:

− Ura, Diego! ¿Qué estás haciendo?! (Ce faci?! ) Te-ai lăsat de pizdă și-ai trecut la homălăi?

− Ce vrei?

− Ce vreau? Vreau o identificare. Vreau să știu de ce tu? Vreau să știu de ce acum?

 

Yan privi simularea făcută de Wójcik.

− Te bazezi pe datele din anuarul de astronomie?

− Da.

− E varză toate! O să ne trimiți în Honolulu… Fii atent aici. Intrăm pe Imperial Military Map. Vezi? Ai la miime.

 

Basil stătea trântit pe spate și arunca cuțitul la punct fix. Un puști i-l tot aducea:

− De ce nu m-ai lăsat să-i iau gâtul? Îl îngropam undeva… nu știa nimeni.

− Tu te auzi ce spui? Tipul era special. Și știu ce zic. Era, este, un individ pregătit pentru Close Encounters of the Third Kind. Deci știu… se pregătesc. Și noi ca musca. Direct în cur la cal!

− Mi se fâlfâie. Trebuia să-i iau gâtul. Mi-ești dator.

− Pe ce?

Basil se uită împrejur:

− Puștiu’?! Vezi cele două tablete?

− Care? Alea cu inscripții chinezești? O să se supere Patroana…

− Dă-o-n mă-sa! Pune-le vârf în vârf. Așa. Dă-te la o parte. Eu arunc în stânga, tu tragi în dreapta. Pe partea cui pică a câștigat.

Vince se săltă în picioare, se scutură un pic, tropăi pe ciocatele cu blacheuri de argint…

− Eee. Te-ai acomodat?

− Da’ nu te salți din pat?

− Stau bine unde stau. Puștiu’… Zi până la trei palme. Hai!

− Unu, doi, poc!

Vince privi țeava pistolului și răsuflă. Cuțitul lui Basil se înfipsese exact în marginea tăbliței și o lipise de perete. Parcă cu încetinitorul, cealaltă scriere se prăbuși cu un pocnet sec.

− Vezi? Nu viteza absolută este importantă, ci diferența dintre cele două viteze.

− Cu un laser n-ai mai zice la fel. Nu te pui cu viteza luminii…

− E o provocare?

− Da.

− Dar o să te coste.

− Ce?

− De exemplu, vreau să-mi faci o cinste cu o bere pe o terasă de pe Terra. Planeta îngerilor. Am auzit că-i poleită cu aur și tot ce atingi e din cristal.

− Căpitanul a fost pe Terra, eu… De ce nu? Vom merge amândoi și-a dracului să fim de n-om bea acolo o bere!

Instală trepiedul și pe el puse sfera furată de Yan.

− Atenție! Armez. Cine face primul o mișcare, celălalt să riposteze.

Basil era ca o rocă. Drăcia baleia roată. O dată, de două ori. La a treia cursă, Basil se rostogoli instantaneu,  iar dosul unui cuțit aruncă sfera cât colo, pe jos.

− Zi mersi că-i a lui Yan și ne trebuie…

Vince examină arsura de pe canapea:

− Iar o să ne certe Madam. După ce că ne ține aici cu mâncare și băutură, îi mai poluăm și arealul.

 

Necrologul a fost scurt:

− Cei prea curioși mor repede.

Luară amândoi poziția de drepți și Chris apăsă butonul. Cu un șuierat, cel care fusese Louis, Administrator REMAT la Depozitul Integrat de Echipamente Spațiale, plecă în cea mai lungă călătorie a lui.

− Nu se va întreba nimeni unde-i?

− Tu știi ce-i la morga centrală? Nu se pierd poșete de damă pe cursele low cost câte cadavre încurcă ăia. Să-l caute sănătoși. Oricum… Hai! Ai transferat beriliul? Bun! Bagă cărbuni! Până ajungi tu , eu dau o roată la stâncă.

 

Când deschise ochii, Andrei o privi surâzând:

− Am știut din prima că ești o ninja. Chiar mă miram… Școala lui Xua, bun meseriaș.

− Ce vrei?

− Eu? Nimic. Chiar nimic. Deja am obținut tot ce voiam. Te-am însămânțat. Ce-și poate dori mai mult un bărbat decât pe cineva care să-i ducă sămânța mai departe? Și nu oricum, ci îmbogățită cu a tatălui socru, iar tu, noi, acum, am procreat un vlăstar de care să fie mândre ambele familii.

− Xioa. Tu!

− Eu! Am crescut, cum vezi… și am sămânță tare.

− Dezlegă-mă!

− Vei fi cuminte?

− Dezleagă-mă, Xi! Nici nu știi în ce te-ai băgat!

− Cum să nu știu? Habar n-ai câte știu eu!

Xioa o atinse, parcă în treacăt, la baza gâtului, chiar sub limfatic și Chang simți că se poate mișca. Se privi. Era perfect îmbrăcată, de parcă acum ieșise din camera ei.

− Cum?

Chinezoiul se așeză în lotus după un balans pe brațul stâng.

− Mai știm și noi științe interzise, soțioară.

− Am să-ți smulg cu mâna mea membrul cel scârbavnic cu care m-ai siluit și am să te oblig să-l mănânci.

− Încet, nevastă, ia uite-aici! N-ai semnat, că ești incultă, dar ai pus degetul. E oficial. Ești nevasta mea!

− S-o crezi tu! Și se aruncă asupra lui.

Camera părea lovită de un taifun:

− Nevastă? eschivă Xi în ultimul moment, ai nevoie de bani… mulți bani. Tu și cu neamțul…

− Ce-ți pasă ție? O lovitură secretă se irosi în peretele din spate care se prăbuși. Doi amorezi o luară la goană în curul gol, dar acoperiți de moloz.

− Pentru că eu am bani. Mulți bani. Iar, ca soție, ai dreptul la o dotă substanțială.

Li încremeni agățată cu degetele de la picioare de o grindă și cu capul în jos.

− Ce spui?

− Zic de cinci mii de nefericiți, pe când noi, tata, clanul Xin, avem planuri mai mari. Mult mai mari. Imaginează-ți cum va fi, să fim primii care leagă o rută comercială cu Imperiul Omnilor? Îî? Ronțăie  asta!

 

Stânca lui Alfredo e o bucată țeapănă de antracit, cam cât un sfert de Lună, înțepenită la punct fix precum o gânganie prinsă cu un bold în insectar. Mulți imprudenți și-au stricat sculele în ea pentru că absoarbe avidă toate tipurile de radiații, fiind greu de depistat de scanerele de navigație. S-au perindat tot felul de mari savanți, s-au emis tot atâtea ipoteze, iar apoi au plecat pe la casele lor ca să continue cearta din culcuș cald. Subcomisia de navigație a dat un decret, băieții de la drumuri au marcat-o cu reflectoare pasive și apoi a fost dată uitării.

Chris se apropie într-o volută largă, iar când ajunse la un ancablu aruncă tropăitorul.

Fosta navetă sanitară arăta acum fix ca o patrulă a Imperiopolului, încă una din facilitățile pentru care Chris ridica osanale geniului mecanic Ayal Efram. Tropăitorul făcea gălăgie cât zece distrugătoare imperiale gata să asolarizeze.

Pe scanerul neutrinic, Chris vede o steluță luându-și tălpășița:

− Ayal Efram, jidan puturos, predă-te, sau te transform în pulbere stelară!

Steluța are o ezitare apoi, într-un looping scurt, se îndreaptă către navetă:

− Chris Adams… și, cum religia nu-i permitea să înjure în ebraică, trânti una complicată, alambicată, în turcă: Eğer sen Sodomized , en büyük boğa, akrabalarınız bir bahis yapmak, care spunea ceva despre pariuri, făcute de neamuri, despre cine, pe cine, va sodomiza: taurul comunal pe Chris, sau viceversa.

− Mi-a sărit inima din piept, se lamentă Ayal când ajunseră în grota care-i era casă și atelier. De ce-mi faci de-astea?

− Doar știi că n-ai fi răspuns la apelurile mele. Te căutam prin scorburile astea două luni…

− Cum să răspund? De ce să răspund? Aduci numai belele. Uite! Aici am ajuns să trăiesc, ca un sihastru. Nu mai e planetă, pitică albă, gigantă roșie unde să nu fiu umflat de polițai…

− Și-ntre două ședințe de rugăciuni mai faci o vizită pe la Señorita Florecita să-ți îmbogățești abilitățile fizio-cognitive, eee?

Ayal roși ca un flăcăiandru prins masturbându-se:

− Om sunt și eu, nu?!

− Hai! Să lăsăm… Avem treabă!

− Oh! Nuuuu!

 

− Unde-o fi Li?

− S-a scuzat cu niște treburi personale. A zis să nu ne facem griji…

− Da. Señora Florecita ?

− A plecat cu o urgență.

− Nu se știe unde… nu-i așa?

− Așa-i!

− Patronul?

− Întârzie.

− De Basil nu mai întreb…

− Basil e cu o fată. O învață să arunce cuțite.

− Wójcik s-a îmbătat și plânge.  Am să înnebunesc și eu. Și ce planuri îmi făceam când am ieșit din pușcărie… Doamne! Acu’ trebuia să fiu la Nisipurile de Aur pe coasta bulgărească de la Katia1, răscrăcărat și cu un cocktail în mâna dreaptă…

− Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, emise Miaikidin o filozofie populară.

− Mie-mi spui, oftă Yan, măcar… mai bagă o tărie.

− Ai să te îmbeți.

− Și? Nu pricep și pace… Bagă! Așa!

− Ce nu pricepi?

− Señora Florecita…

− Ce-i cu ea?

− Ce nu e cu ea?! De când a plecat patronul, a preluat comanda cu dezinvoltură și nu s-a opus nimeni…

− Normal. Doar suntem găzduiți în hacienda ei.

− Nu-mi jigni intelectul… te rog. Roboțelul ăsta de neamț, las’ că știu eu cum mă alintați, mai are și câțiva neuroni… Își mai toarnă votcă:

− Nu sunt prostul nimănui. M-a pus să-l ajut pe Wójcik la planurile tactice. L-am întrebat pe nefericit cine a făcut modificările. Mi-a zis că l-a dat la o parte și-n 5 minute a sincronizat trei tablouri… în patru D, știi? Nu știi! Asta-i semnătură imperială și nu cred că sunt mai mult de o sută de oameni care să facă așa ceva. A trădat-o modus operandi. Ăștia-s Berkeley University, divizia CIA, Terra. Madamme e o spioană. Și nu orice spioană… Clasă, Miaikidin. Clasă!

Acesta rămase tăcut. Îl cântărește pe neamț cu privirea. O privire grea… Yan mai rase un pahar de votcă și se făcu mic. Privirea aceea avea moarte în ea.

Apoi, aburul acela, greu, din privirea lui Vince, se ridică. Își puse și el un deget de votcă:

− Ești bun. I-am zis lui Chris că ești bun și nu trebuie să te ratăm. Mai bine de partea noastră decât umflat de alții.

− Ce tot bâigui?

− D-na Profesor Doctor Docent Alicia Regan, alias Señora Florecita, este Șefa Serviciului Imperial de Spionaj de pe Castillia.

− Tu râzi de mine? Privi spre Miaikidin… Nu, nu glumește. Mai bău un pahar.

− Ha! Ha! Ha! Adică noi ne ascundem în Sediul Imperialspy? Tu? Urmărit și cu premiu pe capul tău? Șefu’, Chris, fugărit de toate polițiile și tribunalele militare din cvadrant?  Fabulos!!! Absolut fabulos! Prea tare… cred că visez. M-am îmbătat. daaaa… Se înclină pe-o parte și adormi.

Miaikidin îl întinse-n pat și-l descălță:

− Da, copil. Încurcate sunt căile Domnului!

 

Spelunca era atât de ordinară,  încât generalul Chavez duse o batistă la nas. Se strecură printre mesele îmbâcsite.

− Señorita, mis respetos!

− Ia mai lasă-mă! Acuș fac șaizeci de ani. Șeful Contraspionajului Spaniol tuși amabil:

− Gotic decorul… Cunoști capitala mai bine ca mine. Nu-mi imaginam că există un asemenea loc…

− Lasă vrăjeala! Cine-i acest Colonel Alvaro Diego Cruz?

− Habar n-am. Îl știu din vedere și din diferite informări ca un trepăduș pe la Marele Stat Major. Băiat cuminte… familie, doi copii, nevastă profesoară. Băieții tăi au răscolit rahatul în adâncime și să nu-mi zici că nu tu i-ai pus…

− Pentru liniștea ta interioară, nu eu i-am pus, deși eu i-am trimis. Aceleași referințe: șoarece de birou, familist, trece pe la mine de două ori pe lună, vrea numai fete scumpe… acum era dator, a trădat ziua de salar.

− Și-ai trimis papagalii ăia doi.

− Miaikidin nu-i papagalul nimănui. A respectat un ordin și atât. Ți-am zis că trebuie să-i separăm total de căile oficiale. Ei sunt vârful de lance. Las’ să alerge toți după ei. Poate trădătorul se va demasca. E în joc soarta întregii noastre civilizații… Restul… Doar o coincidență absolut senzațională. Ce-ai făcut?

− Ce puteam să fac? L-am trimis pe Jalme, cu care se cunoaște, să-l tapeze strâns și apoi să-l slobozească, poate se panichează și ne duce la stăpâni. Ce-avea în el?

− Iată lista lui Miaikidin. Numai implanturi interzise. Pregătit de contact.

− Marfă rusească?

− N-au avut timp…

− Ce se poate bea aici?

Señiorita Florecita făcu un semn:

− Nici nu-ți imaginezi! Trei fete aduseră diverse clondire și farfuriuțe, iar doi flăcăi împinseră cu mare grijă un dispozitiv artizanal impresionant:

− Ăsta ce-o mai fi? se minună Generalul.

− O narghilea.

− Și la ce folosește?

− Vei afla! Șoșoti la urechea unei fete, apoi continuă: Acomodează-te. Acesta este caviar, icrele unui pește extrem de rar. Iei un vârf de linguriță și-l pui în scoica asta din aluat dospit de Persia. Îl așezi pe  limbă și-l apeși de cerul gurii. Lași aromele să-ți impresioneze papilele gustative și înghiți dintr-o dată, să nu-mi vomiți, că-i zic Împăratului să te demită… Apoi clătești cu această țuică de prună trasă de trei ori ,o băutură unicat, din Protectoratul Dacic, ai grijă, este foarte tare, cam la șaptezeci de grade și stingi arsura cu o linguriță de șerbet tibetan de trandafiri. Hai!

− În viața mea nu m-am simțit mai bine…

− Gotic, nu?

− Sí, señorita! Cred că m-am îngrășat cu trei kile. Generalul ședea răscrăcănat după ce înfulecase, la rând, raci la cuptor cu formaggio grana, sărmăluțe cu mămăligă, pulpă de iepure înăbușită la cuptor și topise o sticlă de Fetească albă la aperitive și un Cabernet noir la friptură.

Observă că unul din tinerii care aduseseră narghileaua o încărcau cu un săculeț cu ierburi căruia îi dădură foc cu un bețișor lung. Mirosuri amețitoare se distilară în separeu. Două fete aduseră ceșcuțe cu o licoare neagră, aburindă și se retraseră trăgând draperiile.

− Marijuana. Un drog ușor. Aici este cafea arabică dreasă cu carmamon, o mirodenie extrem de rară… Trage din muștiuc și apoi soarbe, atent, din ceașcă.

− După ce m-ai îndesat ca pe un porc acu’ vrei să mă și droghezi, nu-i frumos…

− Nu te prosti! E doar un euforizant. Suge și taci!

 

Chung Li privi încă odată harta tactică:

− S-ar putea să meargă. Trebuie s-o sincronizăm cu cele trei ale lui Wójcik.

− Sper că înțelegi că asta nu este trădare. Doar un contract comercial…

− Daaa! Desigur! Asta să i-o zici lui mutu. Și acest individ fără nume cu care trebuie să fac joncțiunea, acest misterios om al vostru care e în legătură cu Omnii, va fi acolo?

− Dacă va fi, bine. Îi vei da codurile cu punctele de contact, iar treaba ta s-a terminat. Dacă nu, distrugi tot și treaba ta s-a terminat din nou. Vom încerca din nou pe o altă oportunitate. Te bagi?

− Mă bag. Plata înainte: o mie de spanioli. Iar faza cu Xi, alias Andrei, va rămâne o glumă.

− Dar te iubește, fata mea. Asupra sentimentelor eu nu pot să poruncesc. Nici din postură de șef de clan și nici chiar din postura de tată. O să vă descurcați voi… doar sunteți majori și vaccinați. Râde chițăit, arătând niște dinți galbeni, ca de vidră.

 

Aj turba. Viața lui era între oameni, în gălăgie, în agitație și stres. Era o sugativă de senzații. Din ele se hrănea, iar stresul celorlalți era fabrica lui de bani. Acum, în pustietatea lugubră a cargobotului, se simțea mic, neputincios, pierdut undeva printre stele. Privi diagrama de zbor și o amintire îl strivi.

Aceeași imagine:

Tatăl lui învățându-l să proiecteze un salt, tatăl lui jucându-se, ca un copil, cu el în camera de 0G,  tatăl lui mișcându-i cu blândețe degetul pe compasul parametric, tatăl lui… tatăl lui luându-l în brațe și alergând la o capsulă de salvare, pereții capitonați, greutatea imensă, leșinul… camera albă și privirea străină:

− Și-a revenit! Măcar el a supraviețuit.

Un bip repetat îl smulse din amorțeală. Se replie, căutând sursa semnalului. Cu dosul combinezonului șterse ecranul prăfuit al unui monitor:

La timp Chris… La marginea timpului!!!

Căpitanul îl scrută cu o privire cercetătoare:

− Ești claustrofob?

− Nu tocmai… dar nici departe.

− Trebuia să-mi spui.

− Fac față. Strâng din buci și țip tare!!!

− E bine atunci! Chris îl bătu prietenește pe spate. Ai făcut treabă bună.

− Mi-am spălat o parte din păcate…

− Bine zis. Mai ai. Hai să ducem vechitura la doctor.

 

Colonelul Alvaro Diego Cruz se afla într-o navetă ultrarapidă, Peștele zburător, care nu-i  pentru oricine, pentru că la o deviație de doar o milionime de grad, în unghiul beta de atac, nu mai rămâne din ea decât o pată. Saltul îl duse în trei secunde la zece unități astronomice de Petesburg. Aici îl aștepta un crucișător imens. Păși cu dezinvoltură în sala de comandă,  care părea suspendată în vid.

Generalul Suhorov îl îmbrățișă și se pupară de trei ori pe obraji.

− Deci ai fost demascat…

− Nu pricep nimic. Nu înțeleg ce-au avut papagalii ăia cu mine. Voiau bani. Solda mea. Găinari… Absolut incredibil! O misiune atât de atent pregătită să se prăbușească hazarduos! Sunt bulversat, dezamăgit, nervos. Grijani ceas!

− Stai liniștit, băiatule. Tinerețe, tinerețe! Ehee! Toți orbecăiesc în ceață. Știi cine era unul din cei care te-au atacat?

− N-am recunoscut pe niciunul…

− Dar numele Miaikidin îți spune ceva?

− Escrocul? Stai că se leagă ceva… o revoltă, sau o răfuială între două clanuri mafiote… Nu știu amănunte.

− Eee… El e unul din atacatori. I-am identificat ADN-ul de pe hainele tale.

− Dar Chris Adama, alias Adams?

− Dezertorul… Escadra, acum 17 ani, pe Ivan… Nu văd legătura…

− De-asta eu sunt General cu cinci stele, se bate parșiv pe epoleți, iar tu, tot un pârlit de colonel. Râde clocotit: Hai la o votcă. Nu mai sta așa crispat! Faci armata de rușine…

 

Chung Li trânti sacul din piele pe masă:

− O mie de spanioli! Mi-am spălat rușinea. Folosiți-i cu chibzuință. Se îndepărtă și se lipi cu spatele de un perete stând cu un picior în cumpănă. Tremura încet.

Miaikidin se apropie, prudent:

− Ce ai făcut fată? Copil mic. De unde sunt banii ăștia, ce-a fost în separeul ăla, cine era puștiul ăla?

Li sprijini piciorul, care tremura, de perete:

− M-am măritat! E bine? Asta-i zestrea de nuntă. E a voastră. Faceți ce voiți… Ajunge de cinci mii de rații complete pentru două săptămâni, toalete ecologice și un tanc cu oxigen. Luați-i până nu mă răzgândesc!

 

Afară se lumina. Señiorita Florecita se strecură greoi de sub așternut. Privi către general. Horcăia cu gura larg deschisă.

− Nu mai horcăi, că gâjâi fals!

Generalul  deschise un ochi:

− Nik nu-ți scapă privirea ageră… Hai! Înc-o tură de plecare, îî?

− Adormi la loc. Am treabă!

− Și-ncă ce treabă…

− Ce vrei să zici?

− Vreau să zic că chinezoaica aia mică, aia cu biciușca, favorita ta la recuperări, s-a combinat cu Xiou, băiatul lui…

− Băiatul lui Xin… Mafiotul… Și-acum îmi zici?

− Cum puteam să stric o asemenea seară perfectă!

 

− Să știi că l-am cunoscut pe tatăl tău. Mi-a fost pilot de desant acum treizeci de ani în luptele de la Alemaine. Eram amândoi tineri și am văzut moartea de mai multe ori. E o tristețe că, scăpând din acel infern, a sfârșit în acel nenorocit de accident. Tu trebuie să știi că mulți dintre noi îi duc, încă, în conștiință, în gând,  imaginea de om neînfricat. Trebuie să fii mândru că el ți-a fost tată și să-i onorezi numele.

O lacrimă se scurse pe obrazul lui Aj:

− Am făcut tot ce am putut. E greu să pleci dintr-un orfelinat și să devii erou intergalactic.

− Nu-ți face nimeni nici un proces de conștiință. Sunt unii din noi destinați pentru asta. Pur și simplu, genetic, suntem făcuți soldați, așa cum furnicile au soldații lor, și asta nu se uită. E în sângele nostru și căutăm lupta și… până la urmă o găsim. Întotdeauna! Mult mai important este cauza pentru care lupți. Pentru tine, pentru străbunii tăi și pentru urmașii tăi și urmașii urmașilor tăi, ea va face diferența dintre un ticălos și un erou. Filozofăm? E bine să ne mai răcorim sufletele… Mai ții minte să intri în patinaj? Hai să ducem hoașca asta mare la reparat!

 

Señora Florecita se precipită în încăpere, făcând să duduie dușumelele.

Rămase interzisă privindu-i pe protejații ei care, cu țigări în colțul gurilor și pahare pline cu diverse licori, jucau poker, fiecare având dinainte câte o stivă de spanioli lucind parșiv a aur roșcat.

− Pe de trei, plusă dezinvolt Miaikidin și aruncă, în scârbă, un pumn de monezi în centrul mesei.

− Merg, se pronunță calm Yan și aruncă și el un pumn de aur.

− Și eu, Basil se conformă la rândul lui.

Wójcik se uită la cărți, se mai uită odată…

− Pas, nu fac nik cu cărțile astea măsluite.

Señora Florecita se priponește cu mâinile în șolduri.

Vince făcu un semn:

− Trage-ți un scaun! Wójcik nu-i în formă azi…

 

− Nu cred că mai știu. Eram prea mic. Să calez un remorcher și să-i pornesc motoarele de impuls, mai merge, dar ca să intru în Beta… Mi-e cam frică. De fapt… niciodată n-am înțeles cum e chestia asta cu Beta.

− Hai să-i dăm drumul! Vezi tu? Gândește-te că ești un pește în apă, nu-i cea mai tare comparație, dar… ești un pește și oricât ai da din înotătoare, niciodată nu vei reuși să depășești o anumită viteză pentru că te-ai turti. Cu cât mergi mai repede apa se va opune din ce în ce mai mult până când va deveni la fel de dură ca betonul. La fel și noi. Cu cât creștem viteza, aici în spațiul nostru, cu atât ne crește masa, astfel încât la viteza luminii vom avea masă infinită, ceea ce este imposibil. Uite algoritmul de calcul. Îl găsești în secțiunea vectori a oricărei nave cu transport Beta. Te apropii +/- 1% de viteza recomandată de Klaus, o bagi în computer care-ți calculează unghiul , tastezi și destinația și te trece pe automat. Ține-te de ceva… Ăsta nu-i calculator pentru nave de croazieră, să te plimbe lin… Gata! Suntem în Beta. Așaaaa. Deci! Și-acum, așa, din greșeală, te scapi afară din apă și brusc devii iute ca săgeata. Ai străbătut în același timp o distanță de zeci de ori mai mare…

− Și apoi dai cu burta de apă, se hlizește Aj.

− Așa a fost la început, în perioada eroică. În timp, teoria a bătut practica și s-au stabilit unghiuri exacte de străpungere, prin care să putem face mai multe salturi inerțiale, de unde vine și sintagma piatra pe apă, până când velocitatea scade suficient pentru ca revenirea în spațiul-timp propriu să fie cât mai lină.

− Au rămas captivi dincolo?

− Nu am cunoștință. Până la primul salt al lui Klaus s-au făcut numeroase teste cu aparatură automatizată.

− De unde naiba știi toate astea?

− Eeee… Să zicem că niște profesori și-au bătut capul cu mine. Hai, e timpul de desprindere. Treci la aparat. It’s your time!

 

− Raportează!

− Am stabilit contactul.

− Au vreo suspiciune? Fii atentă,  fată! Nu-i de joacă. Ai sesizat vreo ezitare, vreo sclipire, ceva care nu se pune cap la cap? E viața ta în joc. Ăștia mi te trimit într-un geamantan la cea mai mică suspiciune.

− N-am mirosit nimic… Vocea lui Chung tremură puțin.

− Să nu-mi spui că ai căzut pe bec. Puștiul ăla… e un criminal sadic. Trezește-te, sau te omor rapid și te trimit direct în Dominionul Englez. Să filezi homălăi! ¿Lo entiendes?

− Sí, señorita!

− Așa te vreau. Măcar a fost bun la pat?

− Pfff! Și degetul meu mijlociu îi mai jucăuș…

Chicotiră amândouă.

− Nu mai miști nimic. Te duci, pe ne-ve, că tot joacă ăștia pocker cu banii tăi, și sincronizezi statusul tactic. Nu te strădui prea tare,  că bate la ochi. Bagă niște ezitări, la plezneală, c-ai văzut ce-am pățit cu neamțu’…

− ?

− Și eu fac greșeli, fata mea. Drăcușorul m-a citit, mi-a citit semnătura. Noroc că l-a îmbătat Miaikidin așa de tare, că i-a șters toți ramii… Da’ o să-și amintească. Ca să nu te plictisești, îți dau o filare scurtă. Rușii aruncă ceva nou pe piață. E bună rău! Va veni mâine și va face joncțiunea în Spațioportul 3.  O va aborda Miaikidin. Tu ne vei scăpa de contact. Ai aici, îi dădu ceva ce arăta ca un banal inhalator, un drog aerosol foarte puternic. Exhibă dorințele secrete. Să sperăm că nu-i un sadic criminal. Totul i se va părea logic și nu va ține minte tranziția. Il pulverizezi în nări. Acționezi cu discreție. Da?

− Si, señorita!

− Bueno! Și-acum să mă duc la paraziții ăia…

 

Stânca lui Klaus se profilă sumbră, colțoasă, angoasantă, pe scanerele de distanță.

− Ce căutăm noi aici, Chris? Ăsta-i loc blestemat…

− Și, hop și noi! Căpitanul zâmbi fin.

Trei flash-uri semnalizară prezența unei nave:

− Ia-i urma. Acu’ vreau să văd cum le ai cu cârma.

− Eu?

− Tu. Treci, că intrăm în dihanie…

− Ohohoooo! Stai la tata. Aj se scurse în scaunul pilotului și, brusc, se făcu una cu el. Pârâind din toate încheieturile, bătrânul cargobot urma semnalul de control al navetei din fața lui.

Chris privi către Aj și zâmbi subțire.

 

− Hai! Vacanța s-a terminat! O mie au fost, o mie să văd. Acum! Li m-a declarat depozitar. Vince, frumosule, mai ții minte cum se sucește o muiere?

− Eu? Miaikidin părea jignit.

− Tu! Astea-s abilități care se pierd…

− Niciodată! Unde-i?

− Va veni în Gara trei cu o cursă de Eridani. Trebuie să facă joncțiunea cu legătura de aici. Tu vei fi legătura. Ai aici legenda.

− Da’ de ce, Vince? Eu ce cusur am? Părintele, alias Pfarrer, alias Yan Arden, bâzâia pe scaun.

− Ți s-a făcut urât cu viața. Vince, și tu… Nu-i așa de bună ca Li, dar îți rupe gâtu-ntr-o joacă. O să te aștepte un specialist. O jumătate de oră și n-ai să te mai recunoști nici tu..

− Sper că…

− E un profesionist. El te montează, el te demontează. Hai! Arbeit!

− Da, șefa! Miaikidin se ridică agale, numără 50 de spanioli și pleacă arătând degetul mijlociu către Yan.

− Basil! Ia restul de bani și mergi la adresa asta. Antamați provizii pentru două săptămâni și cinci mii de oameni. Ia stick-ul ăsta. Citește atent. Nu ne dezamăgi.  Wójcik ! Tu îi ești umbră. Vreau să moară cel puțin cinci. Căutați motiv de ceartă. Măcel! Băgați frica în ei, dar încheiați un contract pe bune. Țeapăn! Uite aici coordonatele. Citește! … Încă o dată. Așa.  Wójcik te ține?

− Da, șefa!

− Marș!

Cei doi se ridicară. După ce au numărat conștiincios monezile și le-au pus în patru săculețe de piele, au ieșit, nu înainte de a-i da câte o palmă peste ceafă lui Yan.

− Și eu?

− Tu ai să te îndrăgostești. Urât.  În limbă! Uite-o! Nemțoaică ca tine. Operator Șef la Secția de Coduri. Îi dădu o brățară. Asta pune implanturile în stand-by pentru patru minute. Mai mult bate la ochi. O droghezi și-mi aduci toate codurile spaniolilor pentru săptămâna viitoare. Mă interesează, expres, algoritmul frecvenței în pas aleatoriu al armatei. Comprendre?

− Ja! Ja voll!

Florecita se lăsă greu pe un scaun:

− Doamne, Dumnezeul Meu! Începe! Iartă-mă, dacă poți!

 

Basil intră, agale, în crâșmă.

Totul părea gândit perfect pentru o ambuscadă. Rânji pe dinăuntru:

− Ce te râzi?

Un sombrero imens se ridică de la o masă, descoperind doi ochi de tăciune.

− Pe tine te-a trimis vaca aia de codoașă?

− Nu-i civilizat să jignești lumea, dar, cum vaca mi-e necunoscută, am să trec cu vederea. În mizeria asta se poate bea o tequilla adevărată, sau doar pișat de fătălăi?

Câțiva se ridicară, dar sombreroul se mișcă așa că se așezară la loc.

− Carmensita, por favor, o tequilla tu gringo!  Ș-așa… lucrați în stil mare? Rații pentru două sute de oameni pentru doi ani. Pot să știu și eu unde?

− Nu.

− Mda! Un asteroid? Bariu, nu? Contrabandă, mineri?

− Nu știu. Ai marfa? Sau îmi văd de treabă…

− Marfă este, loz nu văd.

− Nici n-ai să vezi până nu am confirmarea de orbită. Basil puse, tendențios, tableta pe tejghea.

− Joacă tare… V-am zis că joacă tare scârba aia de codoașă. Intră singur și vrea să-i confirm transportul, că eu sunt prostul lui…

− Presupun că mai ai un adjunct care să confirme în caz că…

− Cum? Sombreroul scoase un pistol. Gringo, să văd lozul.

− Uită-te sus.

− Ce?

− Vezi chestia aia mică și neagră? E o dronă. Cu banii tăi. Te duci încet, încet, urci pe trepte, o deschizi, vezi lozul și-mi confirmi transportul.

Mărunțind din buze, scuipând: Ma halla muher, putana,  sombreroul urcă, trage drona pe palier, și-o deschide. Rămâne un pic încremenit și apoi țipă:

− Spanioli, un teanc de spanioli! Omorâți-l!

Se uită apoi în jos: Trei din prietenii lui aveau câte un cuțit în frunte, iar alți patru nu păreau să o ducă mai bine.

Wójcik puse silențios pistolul în teacă:

− Amatori. Coana mare își râde de noi. Hai, scrii codul, sau îți iau boașele pe rând?

Basil tocmai scotea ultimul cuțit din țeasta unui magrebian, că separeurile se dădură de pământ și peste două zeci de tuciurii se aruncară asupra lui.

− Paștele mă-tii de bou, se auzi, și unul din cuțite, trecând prin palma sombreroului, se înfipse în grinda de lângă tastatură, apoi… Basil dispăru.

Wójcik, cu pistolul în mână,  nu reușea să fixeze o țintă și realiză că-i mai bine să urce la mexican.

− Tastezi? Indică cu pistolul către mica stație de comenzi.

− Da!!! Cu mâna stângă mexicanul băgă codul și ecranul se făcu verde.

− A băgat!

Jos se făcu brusc liniște.

− Sigur?

− Da!

− Atunci… ce mai căutăm pe-aici? Cât naibii e ceasul? Am întârziat!

*

   „De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută. Țineți aproape,  căci avem știri fierbinți, cel puțin la fel de fierbinți ca o cafea Mocca făcută la o cafetieră Moka pe care o puteți primi, absolut gratuit, dacă vă abonați pe timp de un an la Buletinul de Știri Video al postului nostru.

   Azi avem din nou știri explozive:

   O reglare de contururi a avut loc într-o speluncă din cartierul magrebienilor în nord-vestul orașului. Impresionante forțe de ordine s-au adunat la locul faptei. Pe surse se vorbește de cel puțin 5 morți și 20 de răniți. Poliția a securizat zona și purtătorul de cuvânt a evitat, diplomatic, un răspuns clar…”

*

Miaikidin se simțea ca după o extracție dentară. Toată fața i se părea puhavă și umflată. Se opri în fața unei vitrine,  examinându-se adânc.

− Virgil… ce surpriză. Se întoarse brusc. Dar nu foarte, doar atât cât să nu bată la ochi…

 

Yan Arden studia concentrat trei fișiere. Alunecă elegant și  luă în brațe o domnișoară blondă, cu ochi verzi și cam grăsuță:

− Mii de scuze, algoritmii ăștia m-au năucit, eu, știți…

− Vai! Eu îmi cer scuze, eram neatentă, dar… Fata privea concentrat o hârtie pe care a cules-o de pe jos:

− Mă scuzați! Mi-a fost imposibil să nu observ. Priviți aici, la această integrală, ați greșit intervalul de definiție…

− Da? Aici? Nu cred. Ia priviți… scoase un mic calculator științific.

− Da. Ați adaptat ipoteze lui Angile la teorema lui Apostol, dar intervalul nu se va închide decât dacă… Brățara de la mână se coloră în pulsuri grăbite. Oh, nuuuu! N-am timp acum. Îmi pare rău… Vorbim?

− Vorbim!

În cantină, Yan avu un deja vu. Totul îi era cunoscut, globalizarea adusese până și această cantină la aceleași standarde ca la peste o sută de parseci, în Dominionul Englez.

Se controlă. Domnișoara operator intră pe ușă. o conduse cu privirea:

Nu-i grasă… e, așa, dolofănică… și ochii, albaștri-verzi, scanere… Oops! Vine, vine la mineeee!

− Da! Sigur că da! Te rog!

Dolofănica era la masa lui. Yan simțea ceva de care credea că uitase, dar care, al dracului de parșiv, se înșuruba periculos în el.

Își dădu, virtual, două palme:

… dar ce păcat. Ce păcat!

 

Adams dăduse o raită la Nova Prime. Scanerul, dat de evreu, i-a indicat doar un geostaționar deasupra coloniei. Oamenii erau pe cai mari. Capăt de univers, cin’ să-i frece? Fac ce vor. Care pune botu’ și semnează, se trezește, ori în mină și moare în trei ani, ori la câmp să împingă la plug, umăr la umăr cu Omnii, ori prostituată într-o speluncă ordinară. Vorba lui Costa: până și Omnii o duceau mai bine…

A mai făcut o trecere și, în sfârșit, a prins semnalul lui Costa. Apoi a accelerat și a intrat în Beta.

 

− Nu mă cheamă Virgil…

− Nu mă interesează cum te cheamă. Ești cel mai sexy bărbat din toată mizeria asta Mi-e sete, mi-e foame, te vreau și le vreau la pachet!

− Oops!? Cum poate-o femeie așa frumoasă să rămână fără angajament?

− Eeee… Să zicem că sunt pretențioasă!

− Și eu!

− Mă cheamă Tania.

− Virgil.

− Parcă ziceai că nu te cheamă Virgil.

− Brusc, am descoperit că e un prenume care mă definește.

− Ha! Prin ochii Taniei trecu o săgeată albastră. Ai auzit de Kamasutra?

− A lui Vātsyāyana ?

− Nu. A lui Mallanāga.

− Urmează-mă la zece pași.

 

Chris rămase siderat. Cărămida ruginită pe care o adusese se lăfăia într-un gri adânc, numai bun de camuflaj.

Ayal Efram stătea cu mâinile adânc înfipte în buzunarele combinezonului și privea și el:

− Fetița mea! V-am zis? Modelul Klaasss11 a fost cel mai bun. Uitați ce minunăție!!! Sunt mândru!

− Și ai dreptate să fii mândru, dar o să-mi ducă cinci mii de oameni?

− Poa’ să-ți ducă și șapte mii. Vezi chesoanele? Am scos tot scheletul original și am făcut doar șase coaste. Pentru trei chesoane, fiecare cu o capacitate de două mii de persoane, dar nu mai mult de două săptămâni.

− Cum îi încărcăm?

− Jos, musai balizele astea laser. Apoi lansezi chesonul I. Da? Se desfășoară coarda de bor până la șase mii de metri, acolo deschizi parașutele. Aterizează fin. Poporul intră, organizat, dacă se produce haos… fiecare în scăunel, centura, trapa se închide, sus rulăm bor-ul. Ajung sus, chesonăm stânga, deblocăm, mutăm bor-ul pe a doua. Coboară al doilea cheson… simplu!

− Am priceput, ai niște simulări?

− Da! Am obosit la ele. Păi cum credeai…

− Mersi! Ești cel mai tare. Adevărul e că nu credeam…

− Ce nu credeai?

− Nu credeam că vei reuși. Cred că îmbătrânesc și devin pesimist.

Ceva îl ținea de picior. O chestie mică se cramponase cu unul din piciorușe de gamba Căpitanului și cu una de o margine a coridorului.

− Ia-ți jucăriile de pe mine Ayal.

− Căpitane!  Nu te da rotund. Ce-am făcut eu, numa’ eu știu… Hai! Știi că altfel nu se poate. Mereu m-ai adus întreg, aici, în cotineața mea.

− Mersi, Ayal! Vezi că-ți bag și două baterii de rachete.

− Luptă!!! Beton! Atunci eram la butoane..

− Și acu’ tot la butoane. Alea-s doar pentru situații disperate. Chestia asta trebuie să arate a crucișător.

− Pardon?! Nici imperialii nu se citesc până mai aproape de zece unități. Pardon!

 

− Frumos cuibușor. E al tău? Tania își scoase eșarfa de la gât și rămase în așteptare.

− A unei prietene… Poate ai auzit de Señorita Florecita.

Fătuca își roti brusc ochii, iar privirea îi deveni rece, criminală:

− Perhot’ podzalupnaya, scrâșni, iar eșarfa se năpusti, ca o sabie, asupra lui Miaikidin care se feri, cu eleganță.

Ceva i se răsuci împrejurul mâinilor și o imobiliză. Sări, dându-se peste cap, dar un al doilea bolas i se strânse în jurul picioarelor și căzu cu un bufnet înfundat pe dușumea.

Li privea zvârcolirile de moarte ale spioanei:

− Te agiți degeaba. Făcu un salt, o încălecă și  apucând-o de păr îi băgă, cu greu, un stilet între dinții încleștați. Așa! Ca să nu-ți vină idei!

Se auziră pași apăsați urcând scările. Señora Florecita deschise ușa și, privind către spioană, pronunță greu:

− Noi două o să avem o discuție…

*

− Te-ai sincronizat?

− Da!

− De-mi ieși din conul de umbră te strâng de gât cu mâna mea.

− Wójcik, ne desprindem la 5,4,3,2,1,0, now! Ține curba. Dacă ne citește rahatul ăla de satelit, am belit-o!

Aterizară în mijlocul unei vegetații luxuriante. Se echipară și, după ce Yan calibră GSM-ul pe situația tactică, plecară în coloană cu Miaikidin în frunte. Din ariergardă, Chris strigă:

− Wójcik! Ochii-n pai’șpe și stai permanent pe recepție!

− Yap! Good luck !

 

Se găsiră cu Costa exact la punctul stabilit.

− Cum e?

− Starea e tensionată. Dar, curios, nu mai e nici un intrus între Omni.

− Înseamnă că se pregătesc de lovitura finală. Bine, Costa! Transmite instrucțiunile astea șefilor de compartimente. Crezi că vor putea să-și țină oamenii în frâu? Nu vreau busculade la îmbarcare.

− Toți sunt conștienți că trebuie să fie calmi și să asculte ordinele. Fiecare familie și-a făcut un bagaj minimal, doar lucrurile valoroase și sentimentale, sub cincizeci de kilograme greutate. Sunt într-o așteptare înfrigurată.

− Trădători?

− Am identificat șapte. Îngrașă pământul.

− Curând o să li se simtă lipsa…

− Doctorul i-a scutit de la muncă pe motiv de friguri de gândac…

− Ha! Bună asta. Până atunci, vreau un comportament normal ca pentru o zi obișnuită de lucru.

 

− Iaca, ce-avem noi aici?! Cu două bolas-uri bine răsucite în jurul picioarelor, un Omni venea împiedicat în urma lui Chung Li.

Îl priponi de un copac și-l privi cum încerca să taie cu mandibulele funia de bor.

− N-ai nici o șansă, n-o tai nici cu cuțitul. Basil se făcu că-l înjunghie cu pumnalul, iar Omniul se trânti pe spate cu picioarele lipite de burta franjurată, capul strâns în torace și antenele lipite de țeastă.

− Face pe mortul, zise Costa. Pot sta așa și o zi…

− Faptul că s-a expus cu pântecele moale, vulnerabil, este un îndemn la îndurare.

Vocea răsună în viroaga în care se făcuse tabăra.

− Ambuscadă!  Am picat într-o ambuscadă. Vocea lui Chris era amuzată. Eeee, hai să vă vedem.

De după stânci apărură patru Omni. Amenințau cu ceva ce păreau arme.

− Vă urmărim de mult. Cel din frunte părea că are un translator. Aruncați armele!

− Și noi pe voi! Și-a naibii să fiu de nu vă găuresc hoaștele de crabi dacă mișcați.

Vince și Ian se ridicară, la rândul lor, din tufișurile din spatele alienilor.

− Hai! Jos tot de pe voi! Să vă văd la curu’ gol, unde-o fi ăla…!

Omniul care o făcea  pe mortul încercă un salt spre Chris, dar cele două bolas-uri se strânseră și mai tare, așa că pică cu botul în praf.

− Dezechiparea! Puneți totul la vedere aici. Chris se întoarse către Costa: Cum faceți voi ca să-i imobilizați?

− Avem un jug special, dar cred că pot încropi ceva din funiile de alpinism.

− Așaaaaa, deci… cu cine avem onoarea? Hmmm! Poate nu merge prea bine translatorul ăla: Cine sunteți și ce căutați prin coclaurii ăștia?!

− Suntem ostași ai Imperiului Omnilor și suntem aici pentru a ne salva cetățenii. V-am monitorizat încă de la aterizare. Erați șapte și cu băștinașul opt. Partonogeneză? Clone?

Chris făcu un semn, iar Yan atinse un buton de pe brățară. Imaginile holografice tremurară și se stinseră:

− Doar științe interzise…

Omniul clătină din capul său mic. Antenele din frunte baleiau disperat atmosfera:

− Am înțeles, cumva, că ați venit cu o misiune similară, deși nu pricepem. Sunteți mai multe rase care se luptă între ele? Și voi și cei care ne-au făcut sclavi cetățenii păreți a fi aceeași specie. Nu înțeleg…

− E mai complicat. Poate… Acum vreau să lămurim câteva aspecte: Câți sunteți și care este planul vostru de atac?

Chris se aștepta să fie scuipat în ochi și să i se recite numele și seria de pe plăcuța de identificare, așa că rămase cu gura căscată la răspunsul sincer al Omniului:

− Suntem șapte într-o misiune de supraveghere. Noi cinci și doi care au rămas la navetă. Eu sunt: un scrâșnet și două tigăi căzând pe podea, se auzi din translator, locotenent în divizia de recunoaștere a maestrului, alte zgomote de farfurii și tacâmuri căzând pe jos, căpitan de rangul doi din divizia a doua condusă de…

Chris, făcu un semn cu mâna. Încă o avalanșă de zgomote și putea să vizualizeze o bucătărie devastată.

− Te rog!  I get the picture. Și de ce nu faceți voi ce v-a trimis căpitanul vostru să faceți? Recunoaștere și supraveghere. O poză, două, acolo și în navetuță… home, sweet home?!

Omniul tăcu și plecă capul mic, lipind antenele de țeastă. Chris avu o bănuială:

− Mă, voi sunteți recruți… Câți ani ai, locotenent?

La tonul aspru al lui Chris, Două tigăi trântite se smuci pe cele patru labe, dar căzu înapoi în praf:

− Șapte ani!

− Și de când ești în armată?

− De două luni!

− Halal! Dezleagă-i!

− Pot fi periculoși. Ați văzut în arenă…

− Eu nu mă bat cu copii! Costa, Vince, dezlegați-i! Luați-vă rațiile! Armele și ce mai e pe aici, rămân la noi. Inclusiv translatorul. O să ne folosească în tabără. Hai! Marș la navetă și spuneți căpitanului vostru să trimită soldați, nu copii pe care să-i aibă pe conștiință. Marș, ce mai așteptați? Să nu vă mai văd, că va fi vai și-amar de spinările voastre de bărzăuni care-au luat steroizi!

 

Chung Li șopti ceva la urechea lui Yan. Acesta moșmondi un pic la consola de pe brațul drept și Li se dedublă. Cea reală îl sărută în fugă pe obraz și dispăru în junglă.

− A plecat.

− Mda! Yan, și noi! Basil, ai comanda. Ne aștepți o jumătate de oră. Dacă nu apărem, vii după noi.

− Priceput, Șefu’!

Cei doi pistolari dispărură pe urmele lui Li, lăsând în urmă două sosii holografice care începură să se certe:

− Am luat-o greșit. Trebuie să o luăm la dreapta…

− Ba la stânga!

Desișul era atât de compact, încât Chris și cu Vince trebuiau să meargă exact pe urmele lui Chung. În față se profilă o poiană. Cei doi pistolari se priviră o secundă și apoi făcură o învăluire pe flancuri.

Chung Li se așezase într-un capăt al poienii și butona la un transmițător militar.

Undeva, în față , se simți mișcare. Li păru că nu observă, dar lăsă jos jucăria. În poiană intră un Omni masiv cu o carapace de un violaceu negricios care arunca curcubeie de lumină sub razele piezișe ale soarelui la apus. Pe diagonala pieptului avea un fel de centură pe care se evidențiau tot felul de mici dispozitive. Se apropie, balansând agale pe cele patru picioare ca niște telescoape de buldozer, și o amușiră roată pe Li cu antenele-i supradimensionate.

Aceasta nici nu clipi.

Aparent mulțumit, se așeză într-o poziție complicată, în care picioarele din spate se transformară într-un fel de scăunel. Scoase ceva de la centură și ducând gingaș, cu cele două lăbuțe din față, chestia la gură, începu să o ronțăie meticulos.

Li părea fascinată de dansul complex al mandibulelor. Deodată Omniul săltă pe picioare, ascunse obiectul într-un buzunăraș al centurii și începu să se balanseze agresiv cu antenele rotindu-se în toate direcțiile.

Un costum spațial suplu, dintr-un material negru și cu cască fumurie păși în poiană. Avea cam un metru optzeci, umeri largi, conformație atletică și o mare siguranță în mișcări:

− Ai adus? Inexpresivă, vocea răsună în poiană.

− Da. Se mărgini a spune Li.

− Și ce mai aștepți?

− Aștept confirmarea de cod.

− Ce confirmare? Calmul era excelent.

− Sub acea cască se poate ascunde oricine, iar faptul că ai venit cu Omniul ăsta supraponderal nu înseamnă nimic pentru mine.

− Nu așa a fost înțelegerea. Vocea era încă liniștită. Dă-mi coordonatele!

− Fără parolă… Nici gând!

− Femeie! Nu pot sta aici o veșnicie, vocea părea să-și piardă calmul. Coordonatele, sau…

− Sau ce? Se simțea o impertinență provocatoare în vocea lui Li.

− Sau le iau singur.

− Poftește.

Costumul de neopren ezită , apoi se apropie agale:

− Îți zic încă o dată. Coordonatele!

− Coordonatele unde este staționată flota imperială? Ne crezi proști?

Chung nu mai era demult acolo unde o rafală de gloanțe sfârtecară pământul. Omniul își roti disperat antenele, căci săgeata care-i pătrunsese printre elitre îl paralizase complet. Costumul aruncă o perdea de fum și, cu un salt,  dispăru în tufișuri… direct în brațele lui Miaikidin.

− Eeee? Unde pleci fără să dai bună ziua? Încasă o lovitură cumplită în boașe și se prăbuși horcăind, dar apucă să vadă cum plasa din feritcarbon îl înconjoară pe trădător și-l strânge într-un cocon indestructibil.

− De ce v-ați băgat, ca musca-n lapte? Doar i-am zis seniorei Florecita că vreau să fie al meu, bastard, năpârcă…  Chung dădu cu piciorul în ghemul de plasă.

− Nu puteam risca să ne scape, fată dragă. Chris o bătu părintește pe spinare. Ai făcut o treabă excelentă.

− Da, horcăi, Miaikidin. Excelentă…

*

„Aici Postul Independent Omicron.

Michael Din vă salută. Ați avut o zi bună? În mod sigur va fi și mai bună dacă veți încerca noile Snickers. Două batoane care vă vor aduce energie pentru întreaga zi. Am înfulecat unul și, iată, sunt în plină formă pentru a vă prezenta ultimele știri și ultimele can-can-uri pe 100,7 frecvența voastră favorită.

Dimineață, la prima oră, imperialii au descins în forță pe domeniul lui Xi, cunoscut ca mare antreprenor, dar pentru avizați și ca șeful din umbră al organizației criminale Xing&brothers. Se pare că însuși Generalul Chavez a condus această operațiune și, pe surse, se pare că s-au administrat grave acuzații de trădare, până la cel mai înalt nivel.

În altă ordine de idei, se pare că reprezentantul plenipotențiar al Uniunii Ruse a cerut audiență la Secretarul General, Domnul Juanito, având o întrevedere de taină. Din nou, pe surse, se zvonește despre un schimb de spioni, după ce săptămâna trecută un membru al Marelui Stat Major a fugit în Uniunea Rusă cu o navetă de impuls, unde a cerut azil.

Viața este palpitantă, este de datoria mea să v-o fac așa, indiferent unde și ce ați face, căci cu sistemul holografic de înaltă definiție de la Philips puteți, printr-o simplă apăsare de buton, să vizitați Marele Canion de pe Terra, Peșterile de mărgean de pe Roberta, sau să vă scufundați în mările de cristal de pe Burebista.

Și acum transmitem rutele:  Castillia-Terra, Salt Beta la 11/27 cu 13, unghi optim de atac…”

 *

− Ce fac alienii? Adams gâfâia după ce târâse corpul inert al Omniului în tabără și-l legase pe trădător în cârca acestuia.

− Stau în expectativă la cam la cincizeci de metri de noi.

− S-a întors vreunul?

− Nu.

− Bine. Yan! Poți să faci ceva? Ceva ciudat.

− S-aud!

− Vreau să mi-i ștergi pe ăștia doi, arătă către Omni și trădător.

− Complicat. N-am echipamentul necesar. Nu mi-ai zis…

− Improvizează, Yan.

− Pot să ți-i fac așa… o fantomă, dar de-aproape… ochiul îi dracu’, se adaptează, o să sesizeze micile nepotriviri.

− Bun și-atât. Purcede!

Pfaren moșmondi în rucsac și atașă pe carapacea Omniului patru cutiuțe. Cât el se străduia să facă setările de la consola de pe braț, Chung le mai făcu câte o injecție:

− Vor fi cuminți cam zece ore…

− Suficient! Chris ochi un copac mai vânjos și, aruncând o coardă peste o cracă la vreo patru metri, se opinti împreună cu Basil și-i ridică în plasa de feritcarbon până în frunziș. Se minunară cum, la o apăsare de buton, pachetul deveni mai întâi translucid, pentru ca mai apoi să se confunde cu frunzele din jur.

− Brava! Îi lăsăm aici, că ne încurcă. Miaikidin? Ce-ți fac alea? Vince mormăi în barbă și se pipăi precaut.

− Parcă nu s-au spart…

− Atunci, ia translatorul și strigă după locotenentul Două tigăi să vină-ncoace.

Acesta apăru cu Miaikidin la doi pași în urma lui, de unde-l țintuia atent cu pistolul. După cum i se roteau antenele pe frunte se vedea că ori e panicat, ori surprins.

− Locotenente. Tot respectul meu. Cunosc semeni de-ai mei care ar fi luat-o la fugă, dar tu nu ți-ai abandonat țelul. Felicitări!

Omniul se lăsă din picioarele din față și făcu o plecăciune complicată:

− Respect pe vrăjmașul meu care mi-a cruțat viața.

− Uite cum facem… Dacă tot ai de gând să te ții după noi, eu zic să planificăm atacul împreună. Eu cu-ai mei, tu cu ai tăi. Te duci în țarcul… hmmm, tabăra conaționalilor tăi și mi-i ții cuminți până termin eu treaba, iar după aia îți dau echipamentul ca să comunici cu nava ta. E bine?

− Nu am experiență în acest domeniu…

− Voi sunteți foarte specializați, nu-i așa? Ei! Întotdeauna poate apărea o schimbare. Și e bine să te adaptezi la ea. Acum este momentul tău. Crezi că poți să faci față ?

Locotenentul rămase gânditor

− Hei! Acu’ se întunecă. Ce-ai de gând? Sau vă leg pe toți de câte-un copac, da’ să nu mă-njuri dacă am să trag în tot ce mișcă.

Două tigăi săltă privirea ochilor fațetați:

− Se face, omule. Poate voi fi numit trădător, dar martori îmi sunteți că o fac pentru poporul meu.

− Bine! Ia-o înainte.

 

− Informațiile nu au fost tocmai corecte. Yan luă binoclul de la ochi,  îl conectă cu un firișor la calculatorul tactic și începu să butoneze:

− Miaikidin, vei ataca prin viroaga aia, îți dau acum sincronizările… Chris, tu vei urca pe colțul ăsta stâncos, vei coborî în cătun ferit de priviri de peretele minei și vei ataca prin dreapta. Eu și cu Li ne ocupăm de imperiali.

Adams luă binoclul de la Yan și baleie întreaga vale. Văzu intrarea în mină cu liniile de mocăniță, mai departe barăcile oamenilor, iar în spate, înconjurat de sârmă ghimpată, țarcul de corturi al omnilor. În dreapta se vedeau două clădiri din panouri de plastoțel ale Companiei Miniere Ortiz, câteva magazii și depozitul central. Pe o culme artificială, din bucăți de gresie, fusese ridicată cazemata imperialilor tot din plastoțel, care domina toată valea. Chris întinse mâna spre Yan.

− Dă-mi interfonul. Vreau să vorbesc cu Wójcik.

− E riscant, Șefu’, suntem cam aproape de imperiali…

− Am să risc. Wójcik?

− Da!

− Cum e starea?

− Perfectă, Chris. Zi!?

− Vreau să faci ceva ce n-ai făcut niciodată…

− Plăcerea mea. Zi!

− La cinci kilometri de tine, ora 14, se află o navetă a Omnilor. Are la bord doar doi oame… dă-știa… Probabil pilotul și navigatorul. Crezi că te poți înființa cu ea aici la Zulu plus 3/40?

− Sper să pot. Dar cine va conduce dihania?

− Ai să fii convingător. Vezi că au niște translatoare. Pricep ce le zici…

− Atunci… floare la ureche. Ne vedem la poziție.

− Wójcik. Fără eroisme! Da?

− Priceput șefu’!

− Aj! Ești cel mai tânăr și cel mai iute. Lași tot aici, iei doar un pistol, și-mi faci un marș forțat înapoi la navetă.

− Da’ Chris… Vreau și eu când o să atacăm baza…

− Aj. Un soldat adevărat nu caută glorie. Execută ordinul. Câteodată o misiune aparent lipsită de orice importanță în viziunea soldatului, poate schimba soarta unui întreg război. Ai priceput? Te duci să preiei comanda navetei și fii umbra lui Wójcik. Să nu te simtă, ai priceput? Dar dacă vezi că-i tremură mâna dreaptă să nu eziți. Folosește-ți cartea norocoasă. Da?!

− Da. Am priceput. Acu’ plec.

− Stai continuu pe recepție. Hai, fugi!

 

− Sincronizarea! Atenție! 04, 03, 02, 01, Yan!

Ca din senin, o armată de Omni, înarmată până-n dinți, atacă fortăreața imperialilor. Aflat la mai puțin de douăzeci de metri, Chris Adams se minună de acuratețea hologramei concepută de Yan Alden. Dinspre cazemată se auziră înjurături crâncene și o mitralieră de asalt începu să toace sacadat.

Chris se cruci. Pe unde gloanțele loveau în pământ, sau în stâncă, Omnii explodau, dar alții și alții năvăleau din spate. Iluzia era atât de perfectă că i se făcu pielea de găină. Cele patru drone începură să scuipe plumbi înspre cazemată plescăitul și ricoșeul lor pe tablele de plastoțel ajungând până la el.

− Ricoșee, la asta nu ne-am gândit. Yan! Dronele alea or să ne omoare înaintea imperialilor. Fă-le să tragă în pământ, la dracu’ cu ele!!!

− Acuș, Șefu’! Oops!!! Un glonte mi-a aranjat cărarea. Scuze, Șefu’!

Chung se strecura nevăzută, sau mai degrabă nebăgată în seamă, pe aripa vestică, până ajunse la ușa buncărului. Ventuza se lipi de geamul din gorilla 14 și, cu o singură mișcare circulară, brațul laser decupă un cerc cam de zece centimetri. Scoase atent sticla groasă și auzi glasul disperat al transmisionistului:

− Baza! Baza! Suntem atacați de formații compacte de Omni înarmați. Nu vom putea rezista mult, muniția este pe terminate. Am cerut sprijin la Companie. Mayday, mayday! Baza!…

Li șopti în laringofon:

− Miaikidin? Îți vin plocon pe la ora 11, i-ai văzut? Și aruncă cele trei încărcături paralizante în buncăr.

Prin gălăgia infernală a mitralierelor și duhoarea acră de cortidă, fumul paralizant-somnifer nici nu se simți,  iar mitralierele își încetară tragerea una câte una. Se lăsă o tăcere absurdă, de-ți țiuiau urechile.

Yan apăsă un buton pe mâneca dreaptă și cohorta de Omni nervoși se topi instantaneu.

Miaikidin și cu Basil erau cu armele la ochi. Gealații Companiei cădeau ca popicele:

− Da’ câți naiba sunt?

− E mulți, se pronunță Basil.

Chris baleie cu binoclul: În tabăra Omnilor era liniște. Trimise un fascicul concentrat și, aproape imediat, primi o confirmare: Două tigăi e pe felie. Cinste lui! În tabăra oamenilor se vedea o agitație ordonată: Costa își face treaba. Bun!

Dirijă o dronă deasupra clădirilor Companiei:

− Sunteți înconjurați! Gărzile de securitate sunt doborâte. Rezistența este inutilă. Predați-vă și veți fi cruțați. Ieșiți câte unul cu mâinile la ceafă. Fără eroisme!

De undeva de peste culme se auzea un zgomot dubios. Ridică privirea și nu-i veni să creadă. O chestie ovoidală cam de cincizeci de metri diametru se apropia balansând din dreapta-n stânga, ridicându-se și coborând într-o rână, ceva de speriat:

− Am venit!!! Vocea lui Wójcik le răsună în căști. Unde să aterizez?

− Da’ ce-ai făcut? I-ai îmbătat pe Omni?

− N-au fost cooperanți, așa că a trebuit să pilotez eu drăcia asta. Păzea că nu știu exact care sunt protocoalele de aterizare…

Naveta făcu, brusc, un looping, rașchetă un colț de stâncă și apoi trecu vuind pe deasupra cazematei imperialilor. Mai încercă odată, de data asta cu mai mult succes și, cu un bufnet înfundat, se înfipse în tufele din fața buncărului. Un chepeng se ridică și Wójcik, cam năuc, dar zâmbitor, își făcu apariția:

− Cum ne-a fost vorba, Chris. Am întârziat?

 

Basil îi adună în mijlocul platoului:

− Codul de la seif. Vocea era atât de seacă, de impersonală și plină de promisiuni sumbre, încât un personaj grăsuț căruia patimi grele îi brăzdaseră necruțător chipul, se săltă brusc în picioare.

− Îți plac băieții tineri, javră, îîî? Hai încoace! Ai să-l deschizi personal. Dacă e vreo șmecherie, vreau să văd cu ochii mei cum îți zboară sula aia scârbavnică.

− Eu… Eu…

− Marș înainte! Pe unde să regulează un Omni? Că pari în temă. Marș!

 

De sus coborî, în trei parașute și strunit de două cabluri groase de bor, primul container. Îmbarcarea începu ordonat. Miaikidin, deja expert, se agita de colo colo dând ordine pe care nu i le lua nimeni în seamă. Tot el trecu și verifică centurile câtorva copii, apoi chepengurile se închiseră. Din interior se auzi pufăitul echilibrării de presiune și Chris șopti în interfon:

− Ayal?! Salt-o sus!

Corzile de bor se tensionară și, cu o smucitură, uriașul container se ridică de la sol. Îl privi cum se înalță, din ce în ce mai repede, ajutat de retrofuzeele din cele patru colțuri și se întoarse către Li, care stătea cuminte în spatele lui, așteptând să se termine prima îmbarcare.

− Eee?

− Doar cinci soldați, un ofițer, și-un transmisionist. I-am încărcat în naveta omnilor. Chiar crezi că Ayal Efram se va descurca?

− Am toată încrederea. Mă tem mai mult de cum o să facă Wójcik joncțiunea.

 

− O avere, Chris! În urma lui Basil veneau câțiva coloniști cărând patru cufere ce păreau foarte grele.

Basil săltă capacele. Primul era plin cu monezi de aur, următoarele cu pachete, atent ambalate, conținând pietre de culoare alb-argintie, cu aspect metalic.

− Bariu. Atenție cu el. E de-a dreptul periculos.

− Nu în formă metalică, stabilă, dar se poate aprinde la un șoc mai intens. Sunt, la o estimare, în jur de douăzeci de mii de spanioli, iar bariul valorează înzecit.

− Bun. Noi luăm câte o mie de cap, două mii la Ayal Efram, restul se va tezauriza în folosul refugiaților. Bariul să fie băgat în suspensie de uraniu și-l vom folosi la motoarele Beta.

− Păi, avem aici destul ca să înconjurăm galaxia numa’n salturi de delfin!

− Și, ce-ți strică? Cine știe pe unde ne-o arunca soarta. Executarea!

 

Miaikidin apăru. Părea înfrigurat. Târa după el un individ cam la un metru nouăzeci, care se ținea demn.

− Chris. Mă jur! Ăsta-i individul de-am antamat afacerea cu Omnii.

Chris avu un recul. Se apropie de individ și-l străpunse cu privirea:

− E adevărat?

− Nu știu despre ce vorbiți. Sunt secretarul I al Companiei Miniere Ortiz. Dispun de imunitate diplomatică recunoscută în toate dominioanele și refuz să fac orice comentariu.

− Yan, cum merge îmbarcarea?

− Așteptăm să vină ultimul container… De ce?

− Ia cârpa asta și arunc-o în mijlocul refugiaților…

Individul se cutremură, dar se păstră tare:

− Nu știți cu cine vă puneți. Moartea mea va declanșa cea mai mare misiune de pedeapsă. Veți fi vânați fără milă, oriunde veți încerca să fugiți…

− Ce zici de cvadrantul Gama? Îî? Rânji Miaikidin.

− Ia-l! Și apoi șopti în laringofon: Miaikidin, fă-i o anestezie generală, bagă-l în naveta Omnilor, leagă-l bine de Locotenentul Imperial și apoi vină să ne consultăm. Li, hai încoace!

− Dacă ăsta e cel pe care-l credeam Trădătorul, atunci ăla legat de omni și spânzurat în copac cine mai e?

− Se pare că trădarea are mai multe fețe. Miaichidin scuipă vârtos în pământ.

− Aj?!

− Da!  răspunse prompt puștiul.

− Saltă naveta și hai încoace. Iute!

− Acuș, Chris!

 

Ultimul container se ridica agale.  Naveta Omnilor, chinuită de Wójcik, făcu o joncțiune cu cargobotul.

− Chris Adama! se făcu auzită vocea evreului. Bogdaproste! M-ai scos din sărăcie!

− Vezi?! Nu-i cheltui pe toți pe la Madame…

− Am să mă străduiesc. Görüşmek üzere!

− Măăă, tu ai uitat idiș de tot. Să fii sănătos și dămi-l pe Wójcik.

− Aici, Șefu’!

− La coordonatele astea vei găsi naveta lui Miaikidin. Mai înainte, vreau să-mi trimiți naveta Omnilor direct în Cartierul Aliat de Sud. Vezi ca toate alarmele soldaților imperiali să fie activate pe maxim, nu de alta, da’ să nu se panicheze vreun fătălău și să o spulbere cu o rachetă. Și-apoi ne vedem la punctul de întâlnire. Îl mai ții minte, că n-am de gând să-l repet ca să-l audă toată galaxia?

− Da, Chris! Ne găsim acolo!

− Chris! Chris! Nu vrei să vezi ce văd eu pe scanerul de rază lungă. Eu o tai cu toate motoarele la maxim, ceea ce-ți recomand și ție. Vin! Vin Omnii! Te-am pupat pe portofel!

− Unde-i Aj? Vin ăia! Trebuie să ridicăm ancora.

− Cu ăștia de la companie ce facem? Basil părea cumva nerăbdător…

− Alungă-i în junglă. Cum le-o fi norocul. Știau în ce se bagă. Să zică mersi!

 

Chris Adama se apropie de tabăra omnilor. Gardurile de sârmă ghimpată fuseseră îndepărtate, corturile strânse, iar aceștia erau aliniați pe plutoane și batalioane, totul într-o ordine perfectă.

Basil și cu Miaikidin descărcară efectele soldaților locotenentului Două tigăi și se retraseră cu armele în cumpănă.

Locotenentul tropăi până în fața lui Chris și făcu plecăciunea complicată:

− M-am depășit pe mine. A ieșit bine?

− A ieșit perfect! Ai stofă de conducător. Sunt aici toate efectele tale, inclusiv armamentul. Ia legătură cu escadra care se apropie și spune-le că ești stăpân pe situație. Naveta ți-am rechiziționat-o. E mult prea importantă. Specialiștii noștri o vor studia. Treaba trebuie echilibrată cumva, altfel va fi măcel de ambele părți. Pricepi, că ești băiat deștept…

− Noi nu putem minți, dar voi transmite exact ce mi-ai spus.

− Atunci spune-le că am capturat și trădătorii umani care voiau să vă dea coordonatele flotei de sud pentru un atac prin surprindere, asupra pozițiilor noastre.

− Nu am știut.

− Normal. Dacă la nivelul tău nu se minte, că așa-i frumos, când vei urca în ierarhie ai să descoperi excepții de la regulă.

Omniul făcu din nou plecăciunea aceea complicată:

− Întâlnirea cu tine, Omule, a fost un prilej de adânci reflecții. Îți mulțumesc!

− Noi salutăm așa. Căpitanul își cuprinse palma stângă în cea dreaptă și apoi întinse mâna înainte.

Două tigăi se ridică pe picioarele din spate întinzând și el lăbuța dreaptă.

Chris o simți moale și caldă, o atingere catifelată. Ridică privirea:

− Poate într-o zi…

− Într-o zi… Omniul făcu plecăciunea lui complicată și se retrase.

Chris mai privi o secundă spinarea gri care tropăia caraghios pe cele patru picioare, apoi se întoarse către coechipieri:

− Eeee? Totu-i gata? Atunci ce dracu’ mai căutăm pe aici? Pe cai!

*

− Ia liniște, acolo! E reporterul ăla drăcos… Cred c-o să zică și de noi:

„… nenumărate informații primite pe surse de maximă credibilitate tind să facă lumină în controversatele evenimente din ultima săptămână.

Vă reamintim că, acum patru zile, un cargobot fantomă a intrat pe orbita Madridului. La bord se aflau nu mai puțin de cinci mii cinci sute de persoane, bărbați, femei și copii care au cerut azil. Ei au mărturisit inspectorilor imperiali că au fost salvați, in extremis, de un comando de șapte oameni condus de celebrul și mult căutatul pirat Adama, după unii Chris Adams, fost căpitan în forțele speciale imperiale.”

− Iaca și-am ajuns pirat…

„Ceilalți șase ar fi Vince Miaikidin, fost sergent al trupelor Spetsnaz devenit escroc de talie galactică, căutat de forțele imperiale pentru o altă operațiune misterioasă, despre care am făcut vorbire la timpul ei, când Alfa Prime a fost găsită devastată de un război intern și aproximativ zece mii de Omni au dispărut fără urmă. De asemenea, Yan Arden, expert în științe interzise, abia eliberat de la fortul Anjelica; Basil Costy, transfug periculos, expert în mânuirea armelor albe; Aj Adan, cartofor, căutat pentru înșelăciune în cinci sisteme solare; numita Chung Li, despre care nu am putut obține decât o informație vagă cum că ar fi o ninja expert, din banda lui Xua Pen și, nu în ultimul rând, fostul mare duelist și pilot de excepție, Wójcik Tramp.”

− Informat puștiul… cine-i ăsta, Chris? Ăla cu care-ai vorbit de diversiune?

− Ssss, ascult, ce naiba! Ai să întrebi după aia.

„Azilanții spun că o navă uriașă a Omnilor ar fi debarcat trupe pe Nova Prime și ar fi ucis fără milă pe angajații Companiei Miniere Ortiz, apoi și-ar fi recuperat cei peste două zeci de mii de omni care lucrau în mine, sau în agricultură, iar comandoul condus de Adama i-ar fi salvat chiar de sub nasul atacatorilor furibunzi.

Declarațiile lor sunt greu de crezut, totuși amintim că acum un an, în Norul lui Alfredo, se spune că ar fi fost găsită întâmplător o navă de mici dimensiuni în interiorul căreia era un Omni muribund.

De asemenea, deși Armata imperială neagă cu vehemență, se pare că Plutonul Înaintat trimis să păzească bunurile Companiei Ortiz ar fi fost îmbarcat în mod misterios pe o navă aparținând Omnilor împreună cu artefacte de mare valoare, armament și chiar un translator automat în și din limba alienilor și expediat pe pilot automat către Cartierul Aliat de Sud.

Cei șapte, pentru unii eroi, pentru alții criminali, au dispărut fără urmă în ciuda unei desfășurări masive de forțe atât din partea imperială cât și din cea spaniolă.

Unele voci spun că s-ar fi îmbarcat clandestin pe  Arca Explorator 2, care va ajunge peste șaptezeci de ani în cvadrantul Gamma, scăpând astfel de furia organelor legii.

Timpul va confirma, sau va infirma, aceasta ipoteză.

Vom reveni cu noi știri cât de curând. De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută! Țineți aproape!”

În micuța navetă sanitară se făcuse liniște.

Chris lovi cu palma tăblia mesei:

− Bun! Puștiul a meritat fiecare bănuț. Să ne caute prin Gamma. Între timp… Unde ziceai că-i Protectoratul ăla plin de femei frumoase?

− Protectoratul Dacic. La marginea Universului, Căpitane. Ultimile stele din coada galaxiei. Mai încolo-i numai vid intergalactic, o sută de mii de parseci de pustiu. Juma’ de an se văd numai galaxiile îndepărtate precum niște nori luminoși, dar în cealaltă jumătate se vede Calea Lactee în toată splendoarea ei!

− Acolo-i de noi. Adică… care vrea. Nu oblig pe nimeni.

− Mergem, Căpitane! Documentele-s în regulă, bănuți avem… fetițelor, venim!

− Sunt și bărbați pe-acolo? Chung Li părea gânditoare.

− Da’ noi ce suntem?

− De cârpe de-astea m-am săturat… Ziceam, bărbați!

− Sunt de toate, pentru toți, și mai ales este pace. Dac-o luăm pieziș în șase zile standard am ajuns.

− Atunci… merităm și noi o vacanță, așa, mai lungă.

− Eu tot nu pricep. Aj se scărpină în creștetul capului.

− Ce nu pricepi?

− De ce l-am lăsat pe individul ăla bot în bot cu alienul și spânzurat în copac?

− De-aia, copil. De fapt,  treaba a stat invers. Nu noi trebuia să comunicăm poziția flotei imperiale… Vasil, din Protectoratul Dacic, infiltrat între omni de cinci ani, ne-a transmis date importante despre localizarea și puterea de foc a armiei extratereștrilor. Doar nu voiai să-i stricăm acoperirea… Señorita s-ar fi supărat foarte tare.

Li se înecă cu batonul de ciocolată, iar Miaikidin sughiță violent.

Chris râse dând capul pe spate:

− Voijici, tată…

                                  Engage!

                                     

                                     ***

ROMAN

 

1. CRISTI ARDELEAN, FEMEI DIN KEVLAR, Editura Casei Cărții de Știință, Cluj-Napoca
2. ANA MARIA BORLAN, MARȘUL FANTOMELOR, Seria R.S.A., Editura Pavcon, București
3. RODICA BRETIN, ELYSIUM. VOL. 3, Seria PROTECTORII, Editura Tritonic, București
4. AUREL CĂRĂȘEL, CREAȚIE DE TRANZITARE, Editura Pavcon, București
5. FLORIN GIURCĂ, GLYKON, Editura Pavcon, București
6. ALEXANDRA GOLD, ORA 12 (roman grafic), Editura Pavcon, București
7. ALEXANDRU LAMBA, STELE ȘI GHEAȚĂ. CARTEA I: CĂRĂRI PE GHEAȚĂ, Editura Herg Benet, București
8. BOGDAN MARCU, PROIECTUL MORPHEM, Editura Pavcon, București
9. CRISTINA NEMEROVSCHI, CRONICILE FETEI LUP. VOL. I: CEAȚA, Editura Herg Benet, București
10. LAURA NURELDIN, REGII TIMPULUI: EROARE, Editura Herg Benet, București
11. PETRONELA ROTAR, AJUTĂ-MĂ SĂ NU DISPAR, Editura Herg Benet, București
12. VALENTIN SCERBANU, ORAȘUL PROMIS, Editura Tracus Arte, București
13. ARA SEPTILICI, ARAZIA, Editura Vremea, București
14. SERGIU SOMEȘAN, RĂZBOIUL CALESTINEI, Editura Pavcon, București
15. DANIEL TIMARIU, TENEBRE. MIERCURI, Editura Tritonic, București

 

NUVELĂ

 

1. LUCIAN-DRAGOȘ BOGDAN, AFACERILE SUNT AFACERI, în vol. 36, Editura Tritonic, București
2. TEODORA MATEI și LUCIAN-DRAGOȘ BOGDAN, LUNA ALBĂ, LUNA STACOJIE, Editura Tritonic, București
3. CRISTIAN M. TEODORESCU, Atelier de reparaţii şi întreţinere, revista Fantastica, numărul 19, 2019
4. MIHAIL TOMA, GOOD JOB… BAD JOBS în volumul VIEȚI IMPORTANTE, Editura Toma & Son, Bârlad
5. Aurel Cărășel, Flaaf, revista CSF, nr. 6, 2019
6. Cristian Cârstoiu, Noopali, revista CSF, nr. 3, 2019

 

VOLUM DE POVESTIRI

 

1. DIANA ALZNER, TROVANTUL, Editura Pavcon, București
2. LUCIAN-DRAGOȘ BOGDAN, TEODORA MATEI, 3.6, Editura Tritonic, București
3. FLORIN GIURCĂ, FANTAZIO BLUES, Editura Pavcon, București
4. ANA VERONICA MIRCEA, ÎNTOARCEREA VRĂJITORULUI, Editura Pavcon, București
5. POMPILIAN TOFILESCU, LUPI ȘI MERE STRICATE, Editura Pavcon, București
6. MIHAIL TOMA, VIEȚI IMPORTANTE, Editura Toma & Son, Bârlad

 

EMISIUNE RADIO-TV

 

1. GALAXIA IMAGINARULUI, DARIUS LUCA HUPOV, în revista Helion Online (lunar)
2. Dialog intercultural / MAȘINA VISULUI, lucian MERIȘCA, Radio Iași, din 1997 (bilunar, vinerea, de la ora 20:30)
3. LA FRONTIERELE CUNOAȘTERII, MIRCEA NANU MUNTEANU, Intermedia TV, Suceava (lunea, de la ora 16:30)
4. SCIENCE NATION, SORIN BADEA, Radio Guerilla (vinerea, de la ora 12:00)

 

NON-FICTION

 

1. ADINA AILOAIEI, STUDENTA NEVORBITĂ, Editura Cygnus, Suceava
2. BIBLIOTECA NOVA, serie nouă, vol. 15, Special 2019, Editura Eurostampa, Timișoara
3. AUREL CĂRĂȘEL, IMAGINARIUM (eseuri), Editura Pavcon, București
4. ALEXANDRU CIOROGAR, POSTUMANISMUL (coordonator), Editura Tracus Arte, București
5. DODO NIȚĂ, EUROPA BENZILOR DESENATE, de DODO NIȚĂ, Editura Pavcon, București

 

ANTOLOGIE

 

1. Antologia H.G. WELLS – 50, PROZĂ, Editura Universității de Vest, Timișoara
2. Antologia H.G. WELLS – 50, CRITICĂ ȘI ESEU, Editura Universității de Vest, Timișoara
3. Antologia CSF 2018 (povestiri), Editura Pavcon, București
4. EAST OF A KNOWN GALAXY. AN ANTHOLOGY OF ROMANIAN SCI-FI SHORT STORIES, Editura Tritonic, București

 

ASRTIST PLASTIC

 

1. TRAIAN ABRUDA, Timișoara
2. LAURA CEICA, Timișoara
3. CĂTĂLIN NEGREA, Târgu Jiu
4. VIOREL PÎRLIGRAS, Craiova
5. TUDOR POPA, București

 

POVESTIRI

 

1. Diana Alzner, Edia, revista Fantastica, numărul 19, 2019
2. BEATRICE BADEA, LES FLEURS DU GRAVE, revista Junimea Studențească, nr. 13-14, 2019
3. LIVIU BRAICU, LABIRINTUL ÎNCEPE DE JOS, revista Helion, nr. 1-2/2019
4. ALEXANDRA IOANA BUTNARU, CLOVNUL MECANIC, revista Helion, nr. 1-2/2019
5. ȘTEFANA CZELLER, Nebula, revista Gazeta SF, nr. 95, 2019
6. Radu Filip, GHEMUL LEVIATANILOR, revista HELION ONLINE, nr. 97, 2019
7. ADRIANA GRIGORE, POTPURIU DE COARDE, revista Helion, nr. 5-6/2019
8. IONUȚ MANEA, CIUDATUL CAZ AL LUI ROGER MOOD, revista Helion, nr. 1-2/2019
9. LUMINIȚA MANOLE, AGENTUL SECRET ȘI CONTAINERUL ALB, revista Helion, nr. 3-4/2019
10. Constantin D. Pavel, Amāra, revista CSF, nr. 6, 2019
11. SERGIU SOMEȘAN, ÎN AȘTEPTAREA LUI MESIA, revista Helion, nr. 5-6/2019
12. Liviu Surugiu, Stația viselor, revista CSF, nr. 1, 2019
13. Liviu Surugiu, Scrisoare pentru tatăl meu, revista CSF, nr. 6, 2019
14. ADRIAN TĂNASE, ERAU DOI, revista Helion, nr. 1-2/2019
15. DANIEL TIMARIU, ÎN MUNȚI, revista Helion, nr. 1-2/2019
16. Mihail Toma, Arca doi – Mim, revista Gazeta SF, nr. 90, 2019

 

REVISTE

 

1. COLECȚIA SCIENCE-FICTION (CSF)
2. FANTASTICA
3. GAZETA S.F.
4. HELION (varianta print)
5. HELION ONLINE
6. ZIN

 

TRADUCĂTORI

 

1. ADRIAN ȘERBAN DOBRIN
2. SILVIU GENESCU
3. PETRU IAMANDI
4. ALEXANDRU MANIU
5. DIANA MARIN
6. CEZAR PETRILĂ
7. GABRIELA PETRILĂ
8. MIHAI DAN PAVELESCU
9. RUXANDRA TOMA