Te duci la supermarket și constați că Mona e la același preț cu Daniel al lui Jack, ce alegi?

Soldatul Furicul se rătăcise.

La vremea aceea era al treilea soldat din rândul cinci al cohortei locotenentului Frimmi și păzea o ceată de lucrătoare, patrulând pe aripa sudică a perimetrului trei, când descoperise niște urme străine. Raportă imediat sergentului Floci care-l trimise în cercetare. Urmele erau încâlcite așa că se tot îndepărtă de turmă ajungând prin niște locuri ciudate și amenințătoare. Hotărî că e mai bine să se întoarcă și să revină cu o echipă specializată de cercetași când realiză că s-a rătăcit.  Se urcă pe una din structurile acelea artificiale gândind că de la înălțime va vedea drumul spre casă. Pe undeva, acesta a fost și norocul său. O masă densă de spumă a năpădit platoul distrugând totul în calea ei și, în câteva secunde, orizontul se profilă curat, imens, intangibil.

Bine antrenat, începu, metodic, să caute urmele. Nu găsi nimic. Cataclismul ștersese orice urmă așa că se lăsă pe lăbuțe și se concentră: încet, încet, stomacul său distilă ultima hrană. Electroliți, mai mulți electroliți. Reuși, într-un final, să obțină un strop de magnetită: mentorul ar da cu mine de pereții grotei… dar cine s-ar fi gândit la așa ceva? filozofă Furicul și puse materialul într-un strop de salivă. Privi cum picătura magnetică se orientează după poli și exclamă: Aha! Într-acolo!

Își verifică statusul: sub 55%, trist, am consumat cam mult… trebuie să realimentăm. Ce să alimentezi? Pustiu cât vezi cu ochii. Blocă toate funcțiile inutile și, privind doar cu un ochi setat alb-negru, o luă hotărât către colonie.

Era deja pe pilot automat când primește informația de obstacol. Ridică antenele și baleiază pe toate frecvențele: structuri solide, material necunoscut. Deschise toți ochii: În fața lui un paralelipiped dintr-un material cum nu mai văzuse. Ocoli, lent, cu mandibulele ridicate agresiv și mai i se muie genunchii. Dinaintea lui se înfățișa o imagine demențială:

O prințesă era crucificată, iar un Arachnid tocmai ce se apropia, evaziv, întinzând fire mortale. Nu era timpul de ezitări. Atacă la punctul cel mai sensibil: încheietura labei. Mandibula clănțăni sec și laba căzu pe jos. Speriat de acest atac prin surprindere, Arachnid se retrase, nu fără a profera injurii și amenințări crunte la adresa tuturor neamurilor lui Furicul, care nu mai temporiză: Tăie, rapid, funiile ce o țineau captivă pe prințesă și o târî cât mai departe. Își trase, o țâră, sufletul apoi reveni și recuperă un val de funie, din lucrarea lui Arachnid, pe care-l aruncă pe-un umăr.

Prințesa tocmai se debarasa, nervoasă, de capetele de plasă lipite de chitina ei, iar Furicul nu putu să nu vadă torsul svelt, abdomenul lunguieț și lustruit, care svâcnea, promițător…

− Pe unde umbli, soldat?

Furicul făcu o plecăciune adâncă:

− Cu voia voastră, mărită prințesă, am recuperat un capăt de funie de la abominabilul Arachnid care tot ce voia să vă însămânțeze cu ale lui ouă scârbavnice.

− Da’ cine ți-a zis de vre-o înțămânțare, soldat?! Mă descurcam și singură.

− Pre voia ta, prințesă. Furicul se așeză în posterior. Sunt la ordinele Măriei Voastre.

− Ce te-ai așezat în dos? Hai să mergem. Nu putem fi prea departe de prima colonie…

− Se întunecă, prințesă. Ies Blatta. Nu-i deranjăm, nu ne deranjează. Mâine pe lumină… Acum trebuie să găsim un loc bun de odihnă. Vă simțiți în puteri? Urmați-mă!

Grota părea solidă deși puțin adâncă:

− Aici, Măria Voastră. Eu voi păzi la intrare.

− Normal…

Furicul își ieși din fire:

− Uite… prințesă. Nu ești din clanul meu… Nici din vecini… Nici n-am văzut vreodată semnul ăla de pe frunte.

− Am fost adusă în zbor de un Dragonfly. Vocea prințesei deveni persuasivă: Mă crezi, Războinicule?!

Bărbatul se întoarse pe cele șase labe și o privi:

Condiționarea strictă, de acasă, aproape nu-l lăsa să ridice privirea. Forță, ca și ultima oară, și descoperi o față ovală, de un ocru pal, pe care străluceau în mii de fațete doi ochi mari care-l priveau cumva speriați, o bărbie îngustă în care fremătau două mandibule minuscule… apoi privirea-i coborî spre torsul de viespe și… apoi spre abdomenul dolofan, promițător…

− Ce faci? se agită Prințesa.

− Eu? Treci în peșteră. Eu am să păzesc, aici, la intrare.

 

− Mi-e foame!

Furicul simți un junghi. Adormise lăsat pe labe și cu antenele ridicate atent. Vocea Prințesei îl readuse la realitatea crudă. Afară era o beznă aproape completă. Putea simți, totuși, mici mișcări de masă cu senzorii de pe picioare.

− Am să merg la vânătoare, îi zise prințesei. Nu ieși sub nici un motiv. Clar?!

Cu antenele ridicate și ochii holbați, ieși din grotă. Se ridică deasupra peșterii. Afară era un trafic intens. Șiruri de arthropozi se deplasau către ținte știute doar de ei. Știa că avea o singură șansă, o singură lovitură, decisivă. Ieși din ascunzătoare, sări în cârca miriapodului și-i băga mandibulele în ceafă, retezând ganglionul neuronal. Înainte de a se dezmetici careva, era deja cu prada în peșteră.

− Poftim Prințesă. Ți-am adus de mâncare.

− Dar mișcă!

− Mișcă pe dracu’. Furicul încălecă miriapodul și, din trei mișcări de mandibule , îl tranșă în bucăți. Mănâncă!

Încercă și el, dar descoperi că nu poate. Din cauza fălcilor supradimensionate nu putea să ajungă la hrană.  Trebuia un biberon, ca la cazarmă…

Brusc, hidraulica îi căzu și pică în bot.

 

„Mai apuc să aud:

− Soldat?! Soldat, ce-i cu tine? și filmul se rupse!

 

− Așa, suge! Așa, viteazul meu!

 

− Acum ce facem?

Sătul și satisfăcut mă răsucesc pe-o parte și o privesc. Stă în lumină și se salubrizează meticulos. Întoarce capul spre mine:

− Se pare că nu ești chiar un soldat prost. Așa că ai să mă duci acolo unde copii noștri or să se nască. E suficientă prima poruncă?

− Da, regina mea!”

Așa își încheie străbunul Furicul prima cartă: Peregrinarea. Mâine vom citi din Carta a doua: Edenul. Gata! Ora de istorie s-a terminat. Mergeți acum la profesorul Fronhas la ora de științe aplicate.

***

“Poți fi fiul cui vrei tu, nu se iese și gata!!”

Eduard Palaghiţă, un român stabilit de 25 de ani în America şi mare pasionat de Dacii, a postat pe mai multe pagini de Facebook ce îi aparţin fotografii cu o Dacie 1300 în centrul New York-ului pustiit de pandemie. Imaginile au devenit rapid virale, strângând mii de like-uri şi share-uri. Sub titlul „Oraşul care nu doarme niciodată trage un pui de somn”, Eduard Palaghiţă a postat mai multe fotografii realizate în centrul New York-ului pustiu cu o Dacie 1300 fabricată în 1977 şi pe care a adus-o acum câţiva ani din România peste Ocean. Postarea a suscitat un mare interes, având deja multe comentarii. „Eşti o mândrie de român”, i-a scris Cătălin Movileanu lui Eduard Palaghiţă.

Maşina devenită vedetă a fost adusă din România cu platforma până în Germania şi de acolo cu vaporul până la New York. În SUA, orice maşină mai veche de 25 de ani se poate înmatricula ca şi vehicul istoric. Aşa a făcut şi Eduard cu maşina sa, care deşi are 43 de ani vechime, încă merge foarte bine. Multe dintre piese sunt orginale, iar motorul nu a fost modificat. A devenit vedetă în 2014 când a atras mii de priviri la parada de Ziua României din Times Square din New York.
Pasiunea pentru Dacie, moştenită din familie

Originar din Braşov, Eduard Palaghiţă (37 ani) a ajuns în SUA în 1995, când avea 12 ani. A locuit în Florida un an, după care s-a mutat la New York. A absolvit facultatea la San Francisco, după care s-a întors la New York, oraşul care l-a cucerit. Eduard Palaghiţă locuieşte în Queens, la un sfert de oră de mers cu maşina de Manhattan. Pasiunea pentru Dacie vine din familia sa. Bunica sa a deţinut o Dacia 1300 roşie, iar părinţii o Dacia 1310. „De când eram mic mă pasionau maşinile. Îmi plăcea să le desenez şi am desenat Dacia lui mama cu tot cu şurubelniţa care ţinea geamul să nu cadă. Când mergeam sus la bunica în Poiana Braşov, stăteam pe bancă lângă casă şi mă uitam la maşinile care treceau pe acolo. În Poiană vedeai cele mai tari maşini, Mercedes, Audi. Tot acolo am văzut pentru prima oara un Harley Davidson“, declara  Eduard într-un interviu pentru Adevărul acum patru ani.

It’s a big news, shocking, yet amazing, and entertaining to the world. But unluckily, it has nothing to do with aliens stoners melding with Earth’s plants. But, since you’re now reading, you’ll almost definitely be concerned about this research that looked into the clicking and sharing activities of social media users reading content (or not) and then sharing it on social media.

I have noticed long ago that several of our followers will happily like, share and offer an opinion on an article – all without ever reading it. We’re not the only ones to notice this. Last April, NPR shared an article on their Facebook page which asked „Why doesn’t America read anymore?” The joke, of course, is that there was no article. They waited to see if their followers would weigh in with an opinion without clicking the link, and they weren’t disappointed.

We’ve been hoping for a chance to try it ourselves, and this seemed like the perfect opportunity. Yackler had some fun with the same article and managed to fool a bunch of people.

A group of computer scientists at Columbia University and the French National Institute looked into a dataset of over 2.8 million online news articles that were shared via Twitter.

The study found that up to 59 percent of links shared on Twitter have never actually been clicked by that person’s followers, suggesting that social media users are more into sharing content than actually clicking on and reading it.

“People are more willing to share an article than read it,” the study’s co-author Arnaud Legout said in a statement, Washington Post reports. “This is typical of modern information consumption. People form an opinion based on a summary, or a summary of summaries, without making the effort to go deeper.”

This study looks into the psychology behind what makes people want to share content. Research conducted by The New York Times Customer Insight Group looked into what motivates people to share information. Just under half of the people asked in the survey said they share information on social media to inform people and to “enrich” those around them.

Conversely, they found 68 percent share to reinforce and project a certain image of themselves – in a sense, to “define” themselves.

In the words of one participant from the study: “I try to share only information that will reinforce the image I’d like to present: thoughtful, reasoned, kind, interested and passionate about certain things.”

It also raises the question of whether online media is just a massive “echo chamber”, where we all just like pages and viewpoints that reinforce our own beliefs and are not interested in information for the sake of information. Even the algorithms of social media sites mean that individuals or pages that you tend to click on, like, or share – which are most often the articles or viewpoints that you agree with – will more frequently turn up on your News Feed.

As a user of online media, you’re probably quite aware of this. Take a look at any comment on social media pages, including those, of course, on the IFLScience Facebook page. It’s particularly noticeable on the more “emotive” and controversial of subjects; think climate change, GMOs, vaccinations, aliens, and a lot of our articles on marijuana, where the top comments often repeat or question something that is fairly explicitly in the article, but not the headline.

Few months ago, IFLScience’s article about capuchins monkeys entering the stone age was met with many of the top comments on the Facebook post pointing out they’ve done this for hundreds of years, despite that being the first thing the article said if you read it. Although from our analytics it’s impossible to see which users did not click through to the article yet shared it, there is fairly often a slightly fine discrepancy between shares and page views which doesn’t quite add up, especially on those buzz subjects.

So, if you are one of the lucky few who managed to click and read this article, we congratulate you! Although we do apologize for the misleading headline. In the meanwhile, have fun sharing the article and seeing who manages to chair a discussion on marijuana genetics, without ever reading it.

Este o veste mare, șocantă, dar uimitoare și distractivă pentru lume. Totuși, nu are nimic de-a face cu spori extratereștri aduși de meteoriți, care interacționează cu plantele de pe Terra. Dar, pe măsură ce veți citiți acest articol, veți fi aproape sigur îngrijorat de concluziile acestui studiu care a analizat activitățile utilizatorilor de social media care citesc conținut (sau nu) și apoi îl redistribuie pe rețelele de socializare.

Am observat cu mult timp în urmă că mai mulți dintre simpatizanții noștri vor agrea, partaja și chiar vor avea o părere despre un articol – totul fără să-l citească vreodată. Nu suntem singurii care au observat acest lucru. În aprilie anul trecut, NPR au distribuit pe pagina lor de Facebook titlul  „De ce nu mai citește America?” și făcea trimitere către un link. Desigur, gluma era că link-ul era fals și nu exista nici un articol, apoi au așteptat să vadă dacă adepții lor vor veni cu o opinie fără să dea clic pe link și nu au fost dezamăgiți.

Am sperat să avem o șansă de a încerca noi înșine, iar aceasta a părut oportunitatea perfectă. Yackler s-a distrat cu același articol și a reușit să păcălească o mulțime de oameni.
Un grup de oameni de informatică de la Universitatea Columbia și Institutul Național Francez au analizat un set de date de peste 2,8 milioane de articole de știri online care au fost distribuite prin Twitter.
Studiul a constatat că până la 59% din legăturile partajate pe Twitter nu au fost niciodată și deschise de urmăritorii acelei persoane, ceea ce sugerează că utilizatorii de rețele de socializare se ocupă mai mult de partajarea conținutului decât de fapt, fac clic pe el și îl citesc.

„Oamenii sunt mai dispuși să distribuie un articol decât să-l citească”, a spus coautorul studiului, Arnaud Legout, într-un comunicat, transmite Washington Post. „Acest lucru este tipic pentru consumul de informații moderne. Oamenii își formează o opinie pe baza unui titlu sau al unui rezumat, fără a face efortul de a aprofunda. ”

Acest studiu analizează psihologia din spatele a ceea ce îi face pe oameni să dorească să partajeze conținut. Cercetările efectuate de The New York Times Customer Insight Group au analizat ceea ce îi motivează pe oameni să redistribuie informațiile. Aproximativ jumătate dintre persoanele interdievate în sondaj au spus că împărtășesc informații pe social media pentru a informa oamenii și pentru a-i „îmbogăți” pe cei din jurul lor.

În schimb, 68% dintre aceștia au mărturisit că fac asta pentru a-și consolida și proiecta o anumită imagine despre ei înșiși – într-un anumit sens, pentru a se „defini”.

Iată cuvintele unui participant la studiu: „Încerc să împărtășesc doar informații care să consolideze imaginea pe care aș dori să o reprezint: gânditoare, motivată, amabilă, interesată și pasionată de anumite lucruri.”

De asemenea, se ridică problema dacă mass-media online este doar o „cameră ecografică” masivă, unde toți ne plac paginile și punctele de vedere care întăresc propriile noastre credințe și nu suntem interesați de informații de dragul informațiilor. Chiar și algoritmii site-urilor de socializare sunt setați astfel încât persoanele sau paginile pe care aveți tendința să faceți clic, să le apreciați sau să le partajați – care sunt cel mai adesea articolele sau punctele de vedere cu care sunteți de acord – vor apărea mai frecvent în Feed-ul tău de știri.
Ca utilizator de media online, probabil că sunteți destul de conștient de acest lucru. Aruncați o privire la orice comentariu pe paginile de socializare, inclusiv pe acesta, și desigur, pe pagina de Facebook IFL Science. Se remarcă acest comportament în mod deosebit în cazul subiectelor mai „emotive” și controversate; gândiți-vă la schimbările climatice, OMG-urile, vaccinările, extratereștrii și o mulțime de articole ale noastre despre marijuana, unde comentariile de top repetă adesea sau se întrebă despre ceva care este foarte bine explicat în articol, dar nu și în titlu.

Cu câteva luni în urmă, articolul IFLScience despre maimuțele capucin care intră în epoca de piatră a primit multe comentarii  pe Facebook, subliniind că au făcut acest lucru în urmă cu sute de ani, în ciuda faptului că este primul lucru care putea fi citit în articol dacă ar fi fost citit.  Deși din analiza noastră este imposibil de văzut care utilizatori nu au făcut clic pe articol însă l-au distribuit, există destul de des o discrepanță fină între partajări și vizualizări de pagină, care nu se potrivește, în special la subiectele buzz.

Așadar, dacă sunteți unul dintre puținii norocoși care au reușit să dea clic și să citească acest articol, vă felicităm! Deși ne cerem scuze pentru titlul înșelător. Între timp, distrați-vă împărtășind articolul și văzând cine reușește să prezinte o discuție despre genetica marijuanei, fără a fi citit vreodată articolul.