Steagul sovietic pe Reichstag si începuturile Photoshopului

În prima fotografie publicată, cu soldatul rus care înalță steagul sovietic pe clădirea Reichstag-ului nazist, s-a putut observa că cel care-l sprijină are câte un ceas la fiecare mână. Cum rușii erau renumiți pt „davai ceas”, au editat fotografia cu un ac și au întărit contrastul, pentru mai mult dramatism.

The EVNautilus team of researchers spotted this elegant Cirroteuthid octopus dancing at a depth of around 1,600 meters. It measured an estimated 20 centimeters across and entertained the team for more than five minutes.

https://youtu.be/Z0yb6s6NXRc

etc 😀

Dacă vreți s-o faceți, aveți aici sound track-ul:

😉

Taken by photographer George W. Bretz, the photo features a Native American lady named O-o-dee of the Kiowa people. She is captured standing by a draped pedestal and wearing a fringed buckskin dress with an elk-tooth decoration. Indeed, the photo is an ode to O-o-dee’s indigenous roots and the remarkable craftsmanship of the Kiowa tribe. But there’s one more thing that people found strikingly captivating about her portrait—the way she charmingly smiled at the camera.

.

Remastered and colored after the original at the National Anthropological Archives, Smithsonian Institution, by M.T.

Dicționarul ne spune despre poezie că este modalitate artistică, exprimând prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă, a esențelor lumii reale, dar eu îmi zic că poezia este limbajul care cântă, limbaj încărcat de speranțe, de dragoste și empatie, chiar când e deznădăjduit, pentru că e aducător, întotdeauna, de înțelegere adâncă, de rațiune întemeiată pe instinct, pe sensibilitate, pe nevoia de a trăi, pe dragostea de viață, pe adevăr.

Astfel, sensibilitatea, înțelegerea poetului îi permit să fie ca o balanță ca să judece tot ce oferă viața altor oameni, viața la modul universal. Circumstanțele cele mai obscure se luminează sub pana poetului, căci ele se reflectă într-o lumină care le clarifică, și sunt înapoiate vizibile tuturor.

Despre circumstanță se spune că este locul comun cuprinzând ceea ce are legătură cu persoana, cu lucrul, cu locul, cu mijloacele, cu motivele, cu maniera și cu timpul. Critica oamenilor și a faptelor lor trebuie deci să ia în cercetare toate condițiile cu privire la persoana, lucrul, locul,mijloacele, motivele, maniera și timpul. În felul acesta el va judeca în ce măsură un om a fost mișcat de împrejurări și în ce măsură acestea l-au ridicat sau coborât. Un om normal se identifică nu numai cu ființele care îi sunt aproape ci și cu acelea pe care nu le cunoaște, cu evenimentele care acționează asupra lor și cu evenimentele care le provoacă.

Un poet arde să reproducă viața.

Lumea – spunea Goethe – este atât de mare, atât de bogată, și viața oferă un spectacol atât de variat încât subiectele de poezie nu vor lipsi niciodată.

Să nu se spună că realitatea e lipsită de interes poetic; un poet se verifică tocmai atunci când spiritul său știe să descopere într-un subiect banal o anumită latură interesantă.

Realitatea trebuie să procure motivul, punctul de plecare, nucleul propriu-zis, dar e rostul poetului să formeze un tot care să fie frumos, însuflețit.

Orice poem este circumstanțial, dar el nu-și va atinge scopul, nu va exista, decât dacă evită mediocritatea. Ești gata să ierți unui poet cu har contradicțiile, injuriile, excesele, în timp ce cu greu absolvi pe unul mediocru , cu toate bunele sale simțăminte. Și aceste pentru că în general, pe de o parte cântărești motivele, împrejurările care au adus pe autenticul poet să contrazică binele, și că, pe de cealaltă parte – limbajul mediocrului – limbajul gratuit, este nefolositor. Înainte de toate cititorul ideal nu vrea să fie înșelat. El este neîncrezător, știe că conștiința în rău este uneori mai puțin periculoasă decât inconștiența în bine. Se păzește de ipocrizie. El știe până la ce punct de degradare îl pot conduce facilitatea, lașitatea pe un incapabil.

Poezia adevărată trebuie să exprime lumea reală, dar și lumea noastră interioară și lumea aceasta transformată pe care am visat-o, acel adevăr care este în noi dacă ochii noștri sunt cu adevărat deschiși. Dacă lumea reală n-a îmbibat capul poetului, acesta nu va putea niciodată să înapoieze lumii decât abstracție și confuzie, vise fără formă și credințe absurde. Realitatea sa poetică personală nu va rezista în fața realității poetice a lumii. El nu va aparține lumii căci nu va fi adus trăirea universală în propria lui trăire, greutatea omului în lume și a lumii în om. Munca de reflecție nu se va fi săvârșit în el. Va vorbi ca o fantomă. E ușor să fii fantomă, pentru tine și pentru alții. E atât de ușor să asculți de oboseala ta, de mâhnirea ta, de inactivitatea ta, mult mai ușor să rupi pe cât se poate de lumea concretă decât cu vechile neguri ale lenei, ale mizeriei și ale morții; e mai ușor să te sinucizi decât să trăiești.

Ca să capeți totalul celor ce sunt în lume, trebuie să ai curajul să aduni fapte și simțăminte, iubire și ură, culori și forme, epoci și climate și acele mii de feluri care-l fac, de exemplu, pe Wiliam Blake să spună că oamenii sunt egali prin deosebirile lor.

Poetul va alia sensibilitatea sa, judecata sa, imaginația sa acestei lumi reale peste care trebuie să treacă și, pe cât posibil, să o transforme.

Dacă o va face cu pasiune și, dacă se aruncă în ea cu totul, va ieși învingător din luptele inevitabile dintre bine și rău, dintre tinerețe și decadență, dintre ură și iubirea care se naște din nou.

                                              ***

                                                               Mihail Toma

                                                               Bârlad 2017

😉 😀

Biserica Scoției își cere scuze pentru arderea vrăjitoarelor! Se pare că a contribuit la încălzirea globală!