Nu vă mai caca pe voi…
Close Encounters of the Third Kind
Voința mea se transformase într-un terci inform asemeni mâlului de unde dihania scosese capul, apropiindu-se.
Semăna oarecum cu un pește, cu botul alungit pe care începea a se deschide o gură imensă, fără dinți, dintr-o parte până în cealaltă a capului, ca la somn, cu vâscozitatea pielii de un alb gălbui și murdar. Asemănarea se oprea aici căci eram fixat de trei ochi, doi mari și expresivi ca ai unui om, ce mă priveau oarecum batjocoritor și un al treilea deasupra, închizând un triunghi echilateral. Acesta, mai mic și cu o nuanță roșetică, mă fixa diavolesc în nemișcarea lui, cu o răutate intrinsecă.
Chestia asta vrea să mă înghită, se strecoară o umbră de conștiință dintr-un fund de creier amorțit.
Parcă spre aprobare cei doi ochi omenești clipiră cu două rânduri de pleoape și mișcarea în mâl se accentuă. Restul corpului se ridica, era uriaș, de peste doi metri, mă domina, iar sfârșitul se anunța aproape.
Este uimitor de ce acțiuni banale, absolut întâmplătoare, poate să atârne viața unui om.
Telefonul mobil începe să sune. Cineva, fără să știe, fără să bănuiască că era salvatorul meu providențial, un prieten insomniac dorea să mă întrebe o chestie banală și care nu mai răbda până dimineață. O lipsă de bun simț care mi-a salvat viața.
În fapt neliniștea ochiului roșietic începuse înainte ca telefonul efectiv să sune, cam pe când eram apelat și se purta negocierea de deschidere.
Puterea ochiului asupra mea slăbește, încep să mă simt, groaza și oroarea talamică își fac loc și scot un răcnet inuman, cel mai înfiorător sunet pe care l-am produs vreodată.
Oribilitatea parcă se strânge în ea, cei doi ochi imenși mă privesc cu o spaimă nesfârșită și întorcându-se pe jumătate dihania plonjează în mâl dispărând.
Dinspre corturi două lanterne răscolesc tufișurile și-i aud pe Costică și don’ Profesor, amicii de pescuit, strigându-mă:
– Aici! Sunt aici, hârâi din corzile vocale întoarse pe dos .
– Ce dracu’ cauți în smârcuri la trei dimineața?
– Am avut întâlnire cu scaraoski.
– Aha… ăla a urlat de s-a încrețit carnea pe mine.
– De fapt, el a fost mai discret… Eu am fost cu gălăgia.
***
Regina Maria a României
Photo source: @notadeculoare, remastered and colored by M.T.
La ultima bătaie a peștelui
căci de-amu’ animalu’ o să vrea murături.
Ca să iasă gustoși nu trebuie să aveți frică, coceți-i bine, până se ard pe toată suprafața și se înmoaie. De curățat, se curăță relativ ușor ținându-i în podul palmei, sub un jet subțire de apă, cu un cuțit de curățat cartofi.
Am mai făcut și-o porție de vinete, tot așa, de adio,
iar o toamnă trecută fix, nu se poa’ fără o pastramă de capră la grătar,
și-un pahar cu tulburel.
S-aveți poftă!
PPC
poate pică ceva
Doar un strănut
Intru val-vârtej în magazin:
– Fatââ! Dă-mi, la urgență, o aia… de să suflă mucii… aaaa.
– Batiste?
– Da, la naiba. Rup fără a mai căuta sigiliul și-o fac pe Louis Amstrong. Draci!
Mă rotesc și-atunci o văd pe ea. Are în mână stângă un repertoar, iar în dreapta un banal pix. Presupun că a venit să interogheze fetele pentru completarea de mărfuri.
Ne privim „rece”. Are o mică ezitare pe piciorul stâng, pe care am surprins-o, dar se redresează. Ochii ei sclipesc și-apoi se întoarce către vânzătoarea de la raionul alăturat.
– 35 de bani., mă atacă vânzătoarea. Mai doriți ceva, Domnu’?
Mă întorc pe vârfuri. În spatele meu se adunase ceva popor…
– Mda! Un pachet de Wincester lung și… capuri, gheare… ce aveți? Adică… nu dumneata, adică pentru motani…
Nu se citește:
– Avem spinări, fără aripi… doriți?
– Daaa, ce să fac… fără aripi. Asta-i viața.
Îmi cântărește:
– Altceva, Domnu’?
– Mulțumesc. Atât.
Plătesc și, pe la jumătatea drumului către ușă, mă izbește un acces de strănutat. Strănut violent de zbârnâie geamurile și tot scot batiste din pachet.
O văd cu colțul ochilor. Se înmoaie cu fiecare strănutat al meu și o fulgerare de grijă îi trece prin priviri.
– Fără aripi, de!
I se încrețește fruntea. Dă să facă un pas spre mine, dar se-nfige în tocuri, ridică nasul sus, face o piruetă, și intră în birou clănțănind din flecuri:
„Țac- pac! Țac- pac! Țac!
În urma ei mai strănut odată, violent, și mă șterg la ochii înlăcrimați, de la răceală…
„Fără de aripi, curmat e sborul”
***
Fantoma de la miezul nopții
E un moment de liniște, când toate parcă s-au oprit doar pentru el… sau poate mi se pare, dar… când vine gonește celelalte sunete, își face loc și parcă mai întâi îl simt în suflet.
Nici câinii nu mai latră, cocoșul și-a băgat capul sub aripă și întunericul pogoară a tot stăpânitor.
Contururi, ce erau odată, nu se mai văd, se pierd și ele-n fum.
Aștept.
Și vine.
Răscolește liniștea și îl simt cum trece prin mine.
Șuierând prelung.
.
Gândul ăsta l-am scris acum vreo șase-șapte ani. Locomotiva de la trenul ăsta de trei noaptea, care nici acum nu știu de unde venea și unde se ducea, avea o bătaie specifică, un defect la motor, sau un reglaj incorect, ceea ce o făcea inconfundabilă, prin distonață, în liniștea perfectă din miez de noapte. Fabulos e că, de câteva zile o aud din nou.
Mihail stories 