(Povestirea asta am scris-o acum mai bine de zece ani. Din nefericire, se pare că rămâne la fel de actuală.)

M-au călcat  neamurile.

Pe lângă cadourile de complezență, dar din dar se face rai: un bibelou, un prosop, acolo ( e bun la casa omului ), ăl bătârn mă cheamă la el:

– Ia să vezi ce minunăție ți-am adus: scoate, cu mișcări lente, o geacă dintr-un material incert în niște griuri de pământ compromis pentru agricultură combinate cu nuanțe de furtună iminentă.

Hai, probeaz-o, să văd dacă-ți stă bine.

Strâng din dinți: mizeria era perfectă în oribilitatea ei. Mă conformez, calul de dar nu se caută la dinți. Nu puteam să-mi jignesc musafirii. Cu gândul la mielul din frigider, mă fâțâi prin fața oglinzii, minunându-mă ce moacă de tâmpit am căpătat dintr-o dată. Gândul ăsta aduce și zâmbetul  corespunzător pe mutra mea.

Satisfăcut de reacție, cu o pasă de prestidigitator extrage dintr-o geantă burduhănoasă și o șapcă  „a la Ceaușescu” pe care mi-o îndeasă pe cap. Metamorfoza imaginii din oglindă este totală : un conspirator, sau poate un turnător la secu’, se bâțâie din toate încheieturile sfârșind prin a pufni, înecat, în râs.

O cută, nouă, pe fruntea bădiei anunță neuroni repuși, brusc, în funcțiune. Salvez in extremis:

– Hai să-mi spui dacă am tăiat bine via…

*

Neamurile au plecat.

Stivuiesc maldărul de farfurii în spălător mai strâng una alta, oricum… am de treabă. Ajung la geacă. O întorc pe toate părțile. Un miros fin de dezinfectant ajunge până la mine. În fundul magaziei e un dulap vechi cu boarfe de care nevastă-mea nu se poate despărți : nu mai calcă picior de molie, gândesc.

Ar trebui să mă simt ușurat, am scăpat de calamitate, dar un vierme insiduos îmi ronțăie tihna:

„La dracu cu toate, au trecut atâția ani”.

*

Mă revăd la 18 ani în aceiași geacă ponosită, în culori terne ca să nu se vadă jegul de pe mâneci, ca să fie suferitoare, din material solid, să țină mult, bântuind prin fabrici în aceiași nuanță, parcă mereu gata să-ți cadă în cap, cu geamuri sparte și neînlocuite ca să intre lumina, mai facem economie la neoane, ce dacă-i curent, nu răcesc, îs tineri, dă-i în mă-sa.

Mă văd prin gări ponosite cu un bec chior la casa de bilete îmbrăcat cu aceiași geacă, de camuflaj, ca să nu ies în evidență că se ia patrula de miliție de tine, cu o bască soioasă în cap, șapca era interzisă formal, de… Înghesuit pe culoarul unui tren antediluvian, pregătind un pol pentru naș, îmbrăcat și el într-o uniformă jegoasă, cu ochii sclipind de lăcomie amestecată cu teamă. Mă văd pe treptele căminului studențesc la fel de anodin, de insignifiant, ca să scap de administrator, sau ca să înșel vigilența cerberului și să ajung la nu mai știu ce colegă, „să ne facem temele împreună”…

Îl mai văd pe colegul care în anul întâi nu lega două propoziții, venind în anul trei cu mașina la cursuri și cu șapcă „a la Ceașcă”, semn că și-a dat obolul.

Simt o sfâșiere.

*

„Ce-mi făcuși, bădie?! Uitasem, bre ! Uitasem, le dădusem la spate, le călcasem în picioare !”

Vine fii-meu pe la mine și-mi spune că prin trenuri lumea vorbește numai de cât de bine era pe vremea lui ceașcă. Credeam că exagerează.

Măi fraților, a trecut un deceniu, mă… mama ei de treabă, treziți-vă, dați cu apă pe ochi, uitați-vă în oglindă…

Se pare că este o boală incurabilă !

***