Undeva, cândva spre sfârșitul anilor ’80.
Robert se avântă în biroul editorului său cu curajul unui motan care se aventurează într-o cușcă cu lei.
− John?
− Intră, intră! Ia loc.
− Am primit mesajul. Care sunt veștile proaste?
− De ce presupui c-ar fi vreo veste proastă? întrebă John.
− Am oarece experiență la chestii d’astea, rânji Robert așezându-se pe un colț de scaun. Un editor nu convocă un scriitor pentru o întâlnire urgentă, la mai puțin de o săptămână după ce a predat un nou manuscris, doar pentru a spune cât de mult i-a plăcut. Deci, ce este, John? Pentru supraviețuirea turmei de oi albe va fi sacrificat mielul născut negru? Sau sunt câinele care mănâncă găini și voi fi dat la hingheri?
− Relaxează-te, spuse John. Nici măcar, deși ai fost foarte plastic în exprimare. Am citit cartea și conține în mare parte lucruri bune. Am vrut doar să discutăm despre câteva schimbări minore care ar face ca povestea să fie ceva mai realistă.
Robert s-a așezat mai adânc în scaun.
− Realistă? E un sefe de aventură, cu nave spațiale mai rapide decât lumina și pistoale cu laser…
− Am înțeles asta, a spus John. După cum știi, Robert, fantezia spațială este mai în vogă ca niciodată. Este vorba despre chestii mici, câteva detalii din acest univers fictiv care ar putea fi cu adevărat definitivate. Cititorii de astăzi sunt mai sofisticați. Ei vor ca totul să aibă un sens logic.
− OK! Capisco! Ce fel de detalii?
− Să luăm, pentru început, aceste, hmmm! manatee spațiale carnivore…
− Ce-i cu ele?
− Ce nu le-ai zis și tu foci, știa lumea despre ce-i vorba.
− Psihologic nu pot aplica termenul de carnivor peste cel de focă. Toate lumea le știe că sunt grăsuțe, drăguțe, și au mustăți. Nu merge. Ș-apoi, manatee sună așa… mai exotic.
− Și-atunci, ai dat-o-n bară. Manateele nu sunt carnivore, mănâncă plante acvatice, vreo cincizeci de kile pe zi, de-aia le și zice vaci de mare…
Robert a procesat asta câteva secunde.
− Dar ale mele sunt manatee spațiale, declară el.
− Atunci ar trebui să mănânce alge spațiale. Căci nu există destule puicuțe fierbinți în costume spațiale sexi, disponibile în ecosistem, pentru ca manateele astea spațiale ale tale să evolueze în prădători.
− Mda! Rătăci cu privirea pe tavan, apoi scoțându-și pixul și carnețelul mâzgăli cu furie câteva secunde. Văd, spuse într-un sfârșit Robert. Am o soluție ușoară. Le pot schimba într-un rechin spațial. Care a evoluat hrănindu-se cu manateele spațiale, dar nu va renunța la o gustare ocazională de, cum le ziceai: „Puicuțe fierbinți în costume spațiale sexi”?
− Bine, spuse John. Dar acest lucru mă aduce în următorul meu punct…
− Rechinii spațiali?
− Nu. Costumele spațiale Skimpy. Cine în toată lumea asta ar proiecta un costum spațial pentru modă în loc de utilitate?
− Hei, dar asta nu mai e vina mea, a răspuns Robert. De ani de zile tot puneți poze cu femei sexi în costume spațiale sumare pe coperțile cărților mele. Încerc doar să rămân consecvent.
− Touch! Nu pot să te contrazic: sexul se vinde! Nici pe tine, nici chiar pe șeful departamentului de artă. Să trecem… scrută cu privirea printre notele de pe birou: Așaa, ar mai fi planeta-junglă care orbitează Epsilon Indi.
− Cea cu baza piraților, da. Ce e în neregulă cu ea?
− În afară de faptul că nici o planetă locuibilă nu poate avea un singur climat? Epsilon Indi este o stea de tip K, mai rece decât soarele nostru. Și, din moment ce planeta acoperită cu junglă este descrisă ca fiind, John își consultă notițele: a șaptea de la soare, ar trebui să fie, oricum ai lua-o, mult prea rece pentru a susține vegetație, de orice fel.
− Îhâ! Văd. Robert își răsuci gâtul pentru a arunca o privire la notele editorului său. Mai ai multe de-astea?
John avea vreo douăsprezece pagini scrise meticulos cu pixul.
− De ce să nu iau acea listă acasă și să lucrez la unele retușări, spuse Robert. Sunt sigur că pot rezolva lucrurile până la sfârșitul săptămânii.
− Perfect, a răspuns John și i-a înmânat ciornele.
− Știi, a spus Robert în timp ce se ridica, tot ceea ce ne putem imagina este real. Poate, chiar acum, niște pirați spațiali vânează manatee carnivore prin nebuloasa Lirei, le duc pe Epsilon Indi pentru a le vinde apoi prin contrabandă chiar aici, pe Pământ.
John chicoti.
− Păcat că nu poate fi adevărat. Oricum sună mult mai interesant decât viața reală.
− Tocmai de aceea, oamenii cumpără spaceopera, a răspuns întristat Robert. Apoi și-a luat la revedere și a ieșit.
Robert luă liftul până la ultimul etaj. Atent, pentru a nu fi zărit de vreo careva, urcă cele câteva trepte spre acoperiș și atinse ușa care se deschise scârțâind ușor.
− E din ce în ce mai greu cu oamenii ăștia, mormăi în barbă uitându-se la ceas: era aproape cinci. Își verifică bila de cristal. Aceasta prezise furtuni magnetice intense în norul lui Oort și o atenționare: dragonii din nebuloasa Crabului ieșeau din hibernare. Refăcu traseul de zbor, apoi luă mătura sprijinită de hornul central, o încălecă și decolă într-o jerbă de lumină.
În urma lui, vântul mai aduse o șoaptă:
Cred c-am să mă mut cu serviciul pe Zeta Reticuli!
***
Mihail stories 