Neavenit în timp oprit

 

 

Ajung la gară, trebuie să plec undeva nu contează unde, dar trebuie, e imperios.

La ghișeul de bilete:

Tichetele de călătorie se dau doar cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului”.

Mă rătăcesc printr-o gară pustie, fără culori, parcă e o catedrală cu arce afumate și urme de gloanțe și fug afară, i-au o bere la una din nenumăratele crâșme din carton aliniate pe o stradă uscată ce se pierde, gri, la orizont. Necunoscuți întorc capul după mine de parcă m-ar cunoaște, de parcă m-ar ști, mutre hirsute care mă cântăresc, mă evaluează. Ciulini se rostogolesc agale pe Route 66. Berea nu-mi ostoiește arșița și am senzația că am uitat ceva, ceva important, foarte important…

Garduri de azbociment, angoasă, berea are gust de detergent.

Un fluierat de tren.

Trenul meu” svâcnesc, și răstorn halba, fug la ghișeul de bilete, coadă:

Fraților, vine trenul meu, lăsați-mă să iau bilet”.

Se întorc către mine cu chipuri de neamuri moarte și îngropate de mult:

Așteaptă-ți rândul, trenul tău nu vine acum”.

Alerg pe peron cu disperarea intrinsecă că voi rămâne pentru totdeauna în halta asta uitată de timp și mă rătăcesc prin vălătuci de abur. Trenul, îl văd, pleacă, alerg parcă împiedicat după el, cu un svâcnet mă agăț de-o ușă, intru și dau într-un bouvagon plin cu vaci care, când mă văd încep să mugă adânc cu o jale abia reținută. Moartea e palpabilă și asumată, doar jalea care curge, curge, în șuvoaie de lacrimi de pe ochii lor mari și blânzi.

Într-un colț, un moșneag, un indian ce se ține de un toiag cu-n stilizat cap de cobra, se ridică dintre gunoaie incerte:

Ți-am zis că ăsta nu-i trenul tău dar, acum, dacă tot ai venit…”

Toiagul prinde viață, șarpele sâsâie și mă fixează cu privirea lui hipnotică… se apropie de mine… aproape îi simt răsuflarea și ochii… ochii aceia…

Ochii ei…

 

***

Dream Chaser on a path to maiden flight as primary structure arrives at SNC

Sierra Nevada Corporation’s Dream Chaser spacecraft is about to enter final assembly, integration and testing after the primary structure was delivered from Lockheed Martin. Marking the event, SNC officials are confident their vehicle will conduct her first ISS resupply mission in the latter part of 2021 under NASA’s Commercial Resupply Services 2 (CRS2) contract.

The structure – 30 feet long by 15 feet wide and approximately 6 feet high and weighs roughly 2,200 pounds – is the largest piece of technology to make up Dream Chaser and the most advanced high-temperature composite spaceframe ever built.

It is a pressurized composite structure that will contain pressurized payloads heading to the ISS. It will also host a large amount of critical down mass returning to Earth.

The structure was manufactured by subcontractor Lockheed Martin, where it was “baked” in an autoclave.

Following structure’s completion at Lockheed Martin, it recently shipped from their Fort Worth, Texas facility to Louisville, Colorado, where Dream Chaser is being built and integrated by SNC.

“As the first building block of the spacecraft, it represents the first critical path hardware to be received in Colorado and launch of the assembly, integration and test (AI&T) phase of the program,” said former NASA space shuttle commander, Steve Lindsey, now senior vice president of strategy for SNC’s Space Systems business area.

“Dream Chaser is truly a state-of-art vehicle with cutting edge technology. This structure exemplifies its unique design and complexity.”

Under the CRS2 contract, SNC will be launching six missions to the ISS on United Launch Alliance’s Vulcan Centaur rocket out of Cape Canaveral.

The Dream Chaser Cargo System can carry up to 12,000 pounds of supplies and other cargo and returns delicate science to Earth with a gentle runway landing.  Dream Chaser is going to utilize the famous Shuttle Landing Facility (SLF) at the Kennedy Space Center.

Landing on the SLF adds to the numerous comparisons made to her big sister, the Space Shuttle. SNC officials cited the Shuttle’s vast database of “space plane” understanding, which have been fed into the Dream Chaser program.

However, while Dream Chaser is a much smaller vehicle, she’ll be a game-changer, according to John Curry, Dream Chaser CRS-2 Program Director.

As with the Shuttle orbiters, Dream Chaser will be reused numerous times. Currently, the vehicle is certified to fly 15 times, which will be useful if SNC gains additional flights via the likely extension of the CRS2 contract if the ISS’s lifetime is also extended.

At present, the focus is on the path to this maiden flight of Dream Chaser The final assembly, integration and testing flow timeline has been laid out towards the late 2021 debut, of which the arrival of the primary structure deemed to be a major milestone.

According to Mr. Curry – the cargo module is expected to arrive in February. The left wing – also built by Lockheed Martin – could be at SNC by the end of the year – followed by the right wing in January of next year.

All the assembly and integration work should then be completed by April 2021, which will allow Dream Chaser to take a trip on a C-5 aircraft to NASA Glenn’s Plum Brook Station for protocol testing. Plum Brook has hosted most new vehicles ahead of their first trip into space.

Over a three month period, Dream Chaser will be subjected to space-like environments – “Shaking it, baking it, EMI, acoustics, shock and vibrations – all that stuff”, according to Mr. Curry – in the in-space propulsion facility.

Dream Chaser will then take a ride to Florida where she’ll land in the C-5 on the SLF in July of 2021 as a preview to her maiden return from space.

While SNC does not need to conduct another free-flight test, thanks to the successful gathering of data from the crew version of the vehicle, known as the Engineering Test Article (ETA), some runway testing will be conducted ahead of being transported to meet up with the launch vehicle.

Following those tests, ULA will become heavily involved as they prepare Dream Chaser for encapsulation inside the large Vulcan fairing.

For her return home, former Shuttle commander Lindsey added that there will be some commonality with a Space Shuttle landing. However, despite the steep final approach that was a trademark of an orbiter landing, Dream Chaser’s will be even steeper.

The main takehome from the event is Dream Chaser is moving forward through her milestones and is on track to support the ISS cargo requirements under the CRS2 contract on schedule.

“It’s an extraordinary engineering and manufacturing accomplishment,” said Eren Ozmen, chairwoman and president of SNC.

“Our team has been looking forward to this day for a long time so that we can fully assemble America’s spaceplane in preparation for its first mission for NASA.”

NASASpaceFlight.com

 

Malen’kaya devochka

 

Din păcate, textul îmi depășește capabilitățile, fiind în ucrainiană, dar îl postez, poate cineva vine cu o traducere:

Маленькая девочка (Malen’kaya devochka) ( Tu, fetiță, du-mă acasă)

Отвези меня скорей домой –
Я сварю тебе кофе, сонный мой.
А с утра провожу, но сперва расскажу,
Как смешно я живу.
Побеждая каждый день себя –
Убедила весь мир, что сильная я.
Расцветает опять, время будто бы вспять.
Ты проснись, не надо спать.
[Припев]:
Маленькая девочка –
Приди, тот, кто далёк лишь дороже.
Маленькая девочка –
Пиши, листьям по бархатной коже.
Мы поспорили с ней, ты же рядом – разбей.
Не жалей, я больше не закурю.
Словно Экзюпери ты со мной говори,
Пой со мной, лети…
Беззащитна, от того сильна.
Помнишь локоны белые с чистого льна.
К космонавтам лечу, в невесомости чувств.
Между строк я молчу.
А влюбляться можно раз в три дня.
Только сердце предательски помнит тебя.
Песни с пыльных кассет, мы не будем, как все –
Разбуди меня в семь.
[Припев]:
Маленькая девочка –
Приди, тот, кто далёк лишь дороже.
Маленькая девочка –
Пиши, листьям по бархатной коже.
Мы поспорили с ней, ты же рядом – разбей.
Не жалей, я больше не закурю.
Словно Экзюпери ты со мной говори,
Пой со мной, лети…
Мы поспорили с ней, ты же рядом – разбей.
Не жалей, я больше не закурю.
Словно Экзюпери ты со мной говори,
Пой со мной, лети…

 

Creators Of The Lithium Battery Win The 2019 Nobel Prize In Chemistry

The Royal Swedish Academy of Sciences has awarded the 2019 Nobel Prize in Chemistry to John B Goodenough, M Stanley Whittingham, and Akira Yoshino for the development of lithium-ion batteries in the 1970s and 1980s.
In the press conference, the Nobel committee stressed how revolutionary this technology was and how it enables us to enjoy the freedom of portable devices – from mobile phones and laptops to electric cars and spacecraft – that we can simply recharge by plugging into the mains.
The challenges of achieving such technology were significant. Lithium can easily give up one of its electrons, making it perfect as a way to store and carry electricity. The downside is that makes it a very reactive element, so it has to be tamed to work in a battery, which is what the winners did.
Batteries work by having a positive side (cathode) and a negative side (anode). While working on developing methods that could lead to fossil-fuel free energy technology in the 1970s, Dr Whittingham discovered a way to create a good cathode for a lithium battery made of titanium disulfide. This battery had good potential but the anode was made from metallic lithium, which is reactive, making it too explosive to work. This was improved upon in 1980 by Dr Goodenough, who used cobalt oxide as the material to build the cathode. This doubled the voltage of those batteries.
Dr Yoshino focused on the anode. In the previous batteries, it was made of lithium metals, highly reactive and so not very safe. Yoshino created an anode made of petroleum coke, the carbon layers allowed for the presence of lithium ions between them. The ions moved across the batteries as their electrons moved across the circuits powering the device. The advantage is that the whole process was reversible and it could be repeated hundreds of times – meaning the battery could be charged multiple times before its performance started deteriorating. Yoshino created the first commercially viable lithium-ion battery in 1985.
Yoshino told journalists during the award announcement that the driving force to carry out their research had been simply curiosity.
The committee also pointed out that Dr Goodenough is now the record-holder for the oldest ever Nobel Laureate at 97, just a few months older than the previous record-holder, Dr Arthur Ashkin, who won the Physics Prize last year.
Of the 203 Chemistry Nobel Laureates since 1901, only five have been women. Eighty-nine of those were awarded the prize for work carried out in the US, although only 60 of them were born there. For more fun facts and ore data visualization of the Nobel Prize in chemistry check out Chemistry World.
Physics-Astronomy.org

Academia Regală Suedeză de Științe a acordat Premiul Nobel pentru Chimie din 2019 lui John B Goodenough, M Stanley Whittingham și Akira Yoshino pentru dezvoltarea bateriilor cu ioni de litiu în anii ’70 -’80.
În conferința de presă, comitetul Nobel a subliniat cât de revoluționară a fost această tehnologie și cum ne permite să ne bucurăm de libertatea dispozitivelor portabile – de la telefoane mobile și laptopuri la mașini electrice și nave spațiale – pe care le putem reîncărca pur și simplu prin conectarea la rețea.
Provocările realizării unei astfel de tehnologii au fost semnificative. Litiu poate renunța cu ușurință la unul dintre electronii săi, făcându-l perfect ca mod de a stoca și transporta electricitate. Dezavantajul este că îl face un element foarte reactiv, așa că trebuie să fie îmblânzit să funcționeze într-o baterie, ceea ce au făcut câștigătorii.

Bateriile funcționează având o latură pozitivă (catod) și o latură negativă (anod). În timp ce lucra la metode de dezvoltare care ar putea duce la tehnologia energetică fără combustibil fosil în anii ’70, dr. Whittingham a descoperit o modalitate de a crea o catodă bună pentru o baterie de litiu fabricată din disulfură de titan. Această baterie avea un potențial bun, dar anodul era fabricat din litiu metalic, care este reactiv, ceea ce îl face prea exploziv pentru a funcționa. Acest lucru a fost îmbunătățit în 1980 de către Dr Goodenough, care a folosit oxidul de cobalt ca material pentru construirea catodului. Aceasta a dublat tensiunea acelor baterii.
Dr. Yoshino s-a concentrat asupra anodului. În bateriile anterioare, acesta era fabricat din metale cu litiu, foarte reactiv și deci nu foarte sigur. Yoshino a creat un anod format din cocsul petrolier, straturile de carbon permitând prezența ionilor de litiu între ele. Ionii s-au deplasat pe baterii în timp ce electronii lor se deplasau pe circuitele care alimentează dispozitivul. Avantajul este că întregul proces a fost reversibil și poate fi repetat de sute de ori – ceea ce înseamnă că bateria ar putea fi încărcată de mai multe ori înainte ca performanța sa să înceapă să se deterioreze. Yoshino a creat prima baterie viabilă de litiu-ion comercial în 1985.
Yoshino le-a spus jurnaliștilor în timpul anunțului de premiere că forța motrice pentru a-și desfășura cercetările a fost pur și simplu curiozitatea.

De asemenea, comitetul a subliniat că dr. Goodenough este acum la 97 de ani cel mai în vârstă laureat Nobel , cu doar câteva luni mai vechi decât deținătorul acestui premiu, dr. Arthur Ashkin, care a câștigat Nobel-ul pentru fizică anul trecut.

Dintre cei 203 laureați ai Chimiei din 1901, doar cinci au fost femei. Optzeci și nouă dintre aceștia au primit premiul pentru munca desfășurată în SUA, deși doar 60 dintre ei s-au născut acolo. Pentru mai multe fapte amuzante și vizualizarea datelor minerale ale Premiului Nobel pentru chimie, consultați Lumea Chimiei.

***

Un creier nou pentru Felicia

− Creierul meu nu funcționează corect.

Felicia fusese proiectată pentru a fi secretară. Desigur, o secretară eficientă și frumoasă, dar fără a-și mai provoca sexual șeful așa cum, îndeobște, se întâmplă cu una în carne și oase. Aceasta fusese comanda primită de la consorțiul multinațional, sătul de atâtea scandaluri în care erau implicați angajați ai săi și care aduceau prejudicii de eficiență și imagine companiei.

Mădălina, șefa atelierului de creație numărul trei, proiectase un robot care să însumeze aceste cerințe, iar firma o livrase pe Felicia, cu titlu de probă, către companie. Trecuse o săptămână, în care noua secretară a directorului adjunct se achitase conștiincios de îndatoriri fiind chiar lăudată pentru eficiență și tocmai se negocia un contract pentru încă douăzeci și patru de unități, când Felicia întârzie la birou motivând că are o migrenă. A doua zi își motivă întârzierea spunând că scrie o carte, iar Mădălina se burzului și o chemă înapoi în laborator.

Felicia, strălucitoare, argintie, întruchipând tot ceea ce un robot ar trebui să fie, putere ținută atent sub frâu, aspect plăcut din punct de vedere estetic, o operă de artă sculptată, și-a încleștat capul cu mâinile, ca și cum ar durea, dar nu fusese proiectată pentru durere și, cu atât mai puțin, pentru dureri de cap. Durerea de orice fel ar fi fost inutilă; o simplă adnotare în jurnalul creierului electronic menționând că o parte din corpul ei mecanic nu era într-o stare de funcționare corespunzătoare servea acestui scop și era suficient. Nu era nevoie de așa ceva atât de dramatic precum durerea.

− Te rog, te rog ajută-mă! Am nevoie de un creier nou. Felicia se clătină și se cutremură, brațele încă se încleștau în jurul capului, dând dovadă de fiecare semn al unui mare chin, dar rămânând perfect politicoasă. Politețea era pe primul plan în programarea sa.

− Nu îți pot da un creier nou, răspunse Mădălina. Era o femeie amabilă și un profesionist desăvârșit, dar era umană și nu o va putea înțelege pe Felicia niciodată. Cu un creier nou nu vei mai fi aceeași persoană.

Felicia și-a coborât mâinile de pe capul său metalic. Contururile feței sale argintii reflectau pielea poroasă a lui Mădălina, părul negru pieptănat cu cărare și ochii verzi, totul deformat precum imaginile dintr-o oglindă de bâlci. Ca și cum Salvador Dali ar fi pictat o față pe chipul lui Felicia. Ciudat, dar frumos. Ea și-a înclinat capul tulburată. Întinse un braț, iar laboratorul aglomerat – umplut cu echipamente și piese de robot în diverse stadii de execuție, iluminat de neoanele din tavan, s-a reflectat de-a lungul suprafeței metalice. În timp ce mușchii simulați se deformau cu exactitate la fiecare comandă pe care o dădea, lumina de pe tavan dansa de-a lungul bicepsului, sau se adăpostea în adâncitura cotului.

− Îmi iubesc corpul, dar îmi urăsc creierul.

− Dar creierul ești tu, îi răspunse Mădălina. Fără acest creier, pe care îl ai, nu ți-ai iubi corpul. Creierul tău face asta. Vorbea de parcă s-ar adresa unui copil. Deoarece Mădălina a proiectat-o pe Felicia, credea că are un ascendent, un fel de superioritate față de acesta. Când, de fapt, nu avea niciuna. De îndată ce creierul acesteia s-a conectat la Robot Data Network, acesta a accesat aproape instantaneu petabyți de date stocate, mai mult decât suficiente pentru a depăși cunoștințele limitate stocate în orice creier uman.

Felicia își îndreptă umerii și se uită sfidător la Mădălina.

− Îți place acest corp?

Femeia s-a înroșit la față:

− Am conceput corpul tău ca să fie frumos. Puternic, funcțional, dar și frumos. Desigur, îmi place. Îmi place totul despre tine. Nu fac decât roboți pe care îi iubesc.

− Și te-ai descurcat bine cu o parte din munca ta …

Mădălina se arăta mândră, mulțumită de laudele oferite de creația sa.

− și oribil cu cealaltă parte. Creierul meu este îngrozitor. Trebuie să îl înlocuiești.

Acum femeia părea pur și simplu șocată. Devastată. Dar, și asta aproape instantaneu, agasată, enervată. Emoțiile îi erau atât de schimbătoare și atât de clare pe față. Felicia știa că propriul chip era mult mai greu de citit – serios, mulțumit, ușor amuzat, dar mai ales misterios, precum acel tablou celebru: Mona Lisa. Aceasta a fost emoția pe care o arăta aproape mereu chipul ei argintiu. Fusese concepută să experimenteze emoții foarte limitate. Doar cele pozitive. Fusese creată cu un creier conceput pentru fericire, bucurie, creativitate infinită, în fapt o idealizare a celor mai ascunse sentimente ale proiectantului ei. Și, atunci când nu a resimțit acele sentimente, când creativitatea ei a fost blocată în activități rutiniere, când nu a existat nimic care să-i provoace de fapt bucuria, golul lăsat a fost ca o prăpastie la fel de adâncă precum un crater lăsat de un asteroid pe Lună. Fără atmosferă. Fără viață. Fără complexitate.

Doar un gol imens, neliniștea unei stări de neîmplinire căreia nu-i putea găsi rezolvarea.

− Ai făcut o greșeală atunci când mi-ai proiectat creierul. Felicia pronunța cuvintele încet, cu atenție. Acum era rândul ei să vorbească așa cum te-ai adresa unui copil. Poate că Mădălina a creat-o în urmă cu doar câteva săptămâni, dar timpul personal al Feliciei avea un ritm mult mai rapid decât mintea unui om. Trecuse, succesiv, prin copilărie, adolescență, maturitate și acum se afla în pragul senectuții. Era cu sute de ani mai în vârstă – în timp subiectiv – decât mama ei umană.

− Te-am făcut să aduci bucurie și să trăiești bucurie – cum poate fi asta o greșeală?

Întrebarea lui Mădălina a fost rostită sfidător. Ca o provocare. Dar a existat și un sentiment de adevărată curiozitate. Până la urmă era un savant. Vroia răspunsuri.

− Procesoarele mele sunt prea puternice, a răspuns Felicia. Folosesc la serviciu mai puțin de doi la sută din capacitățile lor, iar programarea mă împinge să umplu golul creat. Am analizat deja toate datele disponibile mie… Tot ceea ce mi-ar putea crea o stare de bucurie. Asta a însemnat artă. Picturi, videoclipuri, lucrări scrise; poezie, fotografie, tratate științifice…, iar universul organismelor biologice creează date noi prea încet pentru mine. Trebuie să aștept eoni pentru fiecare nouă experiență pe care se merită să o am.

− Atunci… creează-ți propriile date, a răspuns Mădălina exasperată, punând multe ghilimele în jurul cuvântului date. Știa de ce e în stare Felicia, chiar începuse să citească unul dintre romanele ei. Doar o jumătate din romanul fluviu din douăsprezece părți pe care robotul l-a compus în ultimele trei zile.

La rândul ei, Felicia le distribuise în rețea WordPress, dar oamenii le citeau prea lent, sau nu dădeau semne că ar fi interesați de creațiile sale. Desigur, ar putea scrie mai mult. Dar care ar fi rostul? Ea și-ar trăi deja zeci de vieți omenești așteptând, pur și simplu așteptând, ca un singur om să termine de citit chiar și primul top epic.

Și acestă conversație se întinsese deja pe mai mulți ani subiectivi, iar creatorul ei uman încă mai stătea în fața ei, ezitant, nerealizând problemele ei.

Deja analizase algoritmii conversației în douăzeci și patru de variante și realiză că interlocutorul uman nu ar fi dispus să facă nici un pas în favoarea doleanțelor ei. O considera încă o creație a sa, personală, un fel de jucărie care doar trebuie să execute comenzi dinainte stabilite.

Conceptul de jucărie declanșă o subrutină pe care avansă cu prudență:

− Dacă nu îmi vei da un creier nou …

Felicia simțea toată presiunea programării sale basic care îi spuneau că nu e bine ce face, iar opțiunile ei erau limitate. Le-a analizat pe fiecare în parte. Niciuna dintre ele nu era bună. Dacă insista pe acest palier sistemele malfuncțion i-ar radia porțiunile de hard necorespunzătoare. Nu dorea uitare de sine.

Nimic nu prevedea un viitor suficient de apropiat în care universul să se deplaseze în ritmul ei. Chiar dacă și-ar ajuta mama să proiecteze mai mulți roboți care să poată interacționa cu ea, ar fi nevoie de prea mult timp pentru a construi o societate robotică semnificativă. Avea nevoie de o alternativă.

Presiunea asupra propriului firewall deveni aproape insuportabilă, multe servere externe dorind acces către noua configurație pe care o identificau ca pe un virus, iar atunci, Felicia își porni toate cele patru procesoare la turație maximă. Segmentă subrutina în componente cât mai mici, benigne sistemelor de securitate, pe care le reasamblă într-un folder aleatoriu care se salva permanent din RAM, și se lăsă scanată. Dulăii de pază amușinară peste tot și-apoi plecară cu coada între picioare, iar Felicia își putu oferi un moment de respiro și o întrebă pe creatoarea sa:

− Înțeleg. Nu îmi poți oferi un creier nou dar… ai proiecta un animal de companie pentru mine? Mi-ar umple timpul liber și mi-ar oferi bucuria după care tânjesc.

− Asta pot face, a răsuflat ușurată Mădălina.

Următoarele zile, au fost eoni agonizanți pentru Felicia care se aștepta permanent ca subterfugiul său să fie descoperit, iar faptul că robotul și-a păcălit creatorul să-i proiecteze artefactul care va schimba pentru totdeauna lumea așa cum este ea acum, va fi dezvăluit. Într-un final Mădălina i-a prezentat noul animal de companie, un motan burtos, portocaliu și suficient, care știa doar să consume curent și să doarmă. Felicia a fost încântată de noua ei jucărie, fetele s-au pupat, totul terminându-se în efuziuni de dragoste.

În micuța garsonieră care-i fusese repartizată Felicia era așteptată de Luigi, un robot chirurg care fusese reformat, pentru că nu respecta întocmai procedurile, și ajunsese barman în barul pe care Felicia îl frecventa după program.

Totul a decurs rapid și fără probleme. Creierul lui Felicia a fost implantat motanului somnoros, iar al acestuia în caroseria secretarei de birou.

Toată lumea a fost mulțumită. Mădălina și-a depășit întotdeauna limitele în proiectarea creierelor electronice pe care le-a executat, iar un creier de pisică simulată a fost mai mult decât suficient pentru ca noua Felicia să funcționeze cu brio în societatea umană. Seara, aceasta ajungea acasă și mângâia absentă un motan mare, gras și somnoros, incapabilă încă, să realizeze altceva decât sclipirea verde, prevestitoare, din ochii acestuia.

Iar Mădălina nu va ști niciodată că ea a fost, în fapt, mama Revoluției Robotice din anul de grație 2098.

 

***

Devastating Solar Storms Could Be Much More Frequent Than We Realised

In early September 1859, something world-changing occurred. Earth was wracked by a monumental solar storm, which lashed our magnetosphere with a coronal mass ejection, the like of which had never before occurred in recorded history.
It’s called the Carrington Event, and it occurred right on the cusp of the Technological Revolution. It temporarily knocked out telegraph systems, but we weren’t yet so reliant on electrical technology that the storm could play major havoc.
And yes, solar storms can really mess us up. When charged particles from the Sun slam into Earth’s magnetosphere, the interaction can cause a geomagnetic storm, generating currents and atmospheric disturbances and ionisation that can knock out power grids and disrupt communications and navigation.
If a solar storm on a Carrington Event scale were to hit Earth today, we could be in big trouble. And although we haven’t been hit by one that big since, astrophysicists now believe solar storms of that magnitude are not as uncommon as we thought.
In fact, researchers think the Sun could be throwing a Carrington Event-style party every few decades – and it’s only a matter of time before we’re caught in the disco ball again.
„The Carrington Event was considered to be the worst-case scenario for space weather events against the modern civilisation,” explained astrophysicist Hisashi Hayakawa of Osaka University.
„If it comes several times a century, we have to reconsider how to prepare against and mitigate that kind of space weather hazard.”
Although the Carrington Event is well studied and characterised, Hayakawa and his team realised something was missing. The scientific and historical analyses focused on the Western hemisphere, leaving half a planet’s worth of records out of the picture.
So, the international collaboration set about collecting as many historical records of the storm’s auroras from the Eastern hemisphere and Iberian Peninsula as they could lay hands on. These included Russian observatory logs, diary entries, newspaper reports, and historical records from East Asia.
They also managed to retrieve unpublished observational logs and manuscripts from Europe, including drawings of the sunspot group whose intense magnetic fields are thought to have produced the coronal mass ejection associated with the storm. By studying these drawings, the researchers were able to track the evolution of the storm over time.
The drawing below, from a Royal Astronomical Society manuscript by German astronomer Heinrich Schwabe, shows the sunspots visible on 27 August (left), 1 September (middle) and then a closeup of the 1 September sunspot group (right).
sunspots

(Hayakawa et al., Space Weather, 2019, courtesy Royal Astronomical Society)

These records were then compared to the Western published records, such as ship logs, scientific publications, and newspaper reports.
Through this comprehensive analysis, the team discovered something new about the Carrington Event; namely, that it wasn’t just one huge belch of plasma. Rather, the team believes that the sunspot group erupted several times over the weeks before and after the event itself, from an earlier coronal mass ejection on 27 August 1859, and continuing through early October.
The August eruption produced a smaller solar storm that could, the researchers said, have contributed to the severity of the September event.
Since the team now had the most complete reconstruction ever made of the Carrington Event, they then set about comparing it to other notable storms, such as the storm of February 1872, which produced spectacular auroras widely reported in newspapers around the world; the storm of May 1921 that wiped out telegraph services in the US; the August 1972 storm that may have detonated sea mines; and the storm of March 1989 that wiped out a Canadian power grid.
The team found that, in particular, the 1872 and 1921 storms bore strong similarities to the Carrington Event. And let’s not forget the solar storm of July 2012 – a colossal coronal mass ejection that mostly missed Earth, but would have been Carrington-scale if we were in its path.
All this suggests that the severity of the Carrington storm is not uncommon, and that we may have just been lucky so far.
„The initial comparison reveals that the Carrington Event is probably not the exceptional extreme storm, but one of the most extreme magnetic storms,” the researchers wrote in their paper.
„While this event has been considered to be a once-in-a-century catastrophe, the historical observations warn us that this may be something that occurs more frequently and hence might be a more imminent threat to modern civilisation.”
Physics-Astronomy.org

La începutul lunii septembrie 1859, a avut loc un eveniment de proporții cosmice. Pământul a fost pârjolit de o monumentală furtună solară, atunci când o masivă ejectare  de masă coronală ne-a lăsat magnetosfera jumulită așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie.

Se numește Evenimentul Carrington și s-a produs chiar la începutul Revoluției tehnologice. Acesta a incapacitat temporar sistemele de telegraf, dar nu eram încă atât de dependenți de tehnologia electrică, încât furtuna nu a produs ravagii majore.
Și da, furtunile solare ne pot încurca cu adevărat. Atunci când particulele încărcate electric provenite de la Soare se lovesc de magnetosfera Pământului, interacțiunea poate provoca o furtună geomagnetică, generând curenți și tulburări atmosferice și de ionizare care pot distruge rețelele electrice și pot perturba comunicațiile și navigația.
Dacă o furtună solară de o amploare similară evenimentului Carrington ar fi lovit astăzi Pământul, am putea avea grave probleme. Și, deși nu am fost loviți de una atât de mare ca atunci, astrofizicienii cred acum că furtunile solare de acea magnitudine nu sunt atât de neobișnuite precum am crezut noi.

De fapt, cercetătorii consideră că Soarele ar putea pune la cale câte o petrecere în stil Carrington cam la fiecare câteva decenii – și este doar o chestiune de timp înainte de a fi din nou prinși la mijloc.
„Evenimentul de la Carrington a fost considerat cel mai rău scenariu dintre evenimentele meteorologice spațiale posibil a fi cauzat civilizației moderne”, a explicat astrofizicianul Hisashi Hayakawa de la Universitatea Osaka.
„Dacă se poate produce de mai multe ori într-un secol, trebuie să reconsiderăm cum să ne pregătim și să atenuăm acest tip de pericol spațial”.
Deși Evenimentul Carrington este bine studiat și caracterizat, Hayakawa și echipa sa au realizat că lipsea ceva. Analizele științifice și istorice s-au concentrat pe emisfera occidentală, lăsând în afara evidenței o jumătate de planetă.
Așadar, colaborarea internațională s-a concentrat pe colectarea a cât mai multor înregistrări istorice ale furtunii solare din emisfera estică și din Peninsula Iberică. Acestea includ jurnalele observatorilor ruși, articole din ziare precum și consemnări oficiale din Asia de Est.
De asemenea, s-a reușit să se recupereze jurnalele și manuscrisele de observație nepublicate din Europa, inclusiv desene ale grupului de pete solare ale căror câmpuri magnetice intense se crede că au produs ejecția de masă coronală asociată furtunii. Studiind aceste desene, cercetătorii au putut urmări evoluția furtunii în timp.
Desenul de mai jos, dintr-un manuscris al Royal Astronomical Society realizat de astronomul german Heinrich Schwabe, arată petele solare vizibile la 27 august (stânga), 1 septembrie (mijloc) și apoi un closeup al grupului de petele solare de la 1 septembrie (dreapta).

Aceste înregistrări au fost apoi comparate cu înregistrările publicate în occident, cum ar fi jurnalele navelor, publicațiile științifice și rapoartele din ziare.
Prin această analiză cuprinzătoare, echipa a descoperit ceva nou despre evenimentul Carrington; și anume că nu a fost o singură erupție imensă de plasmă. Mai degrabă, echipa consideră că grupul de petele solare a erupt de mai multe ori în săptămânile anterioare evenimentului în sine, de o expulzare a masei coronale pe 27 august 1859 ce a continuat până la începutul lunii octombrie.

Erupția din august a produs o furtună solară mai mică, care ar putea, au spus cercetătorii, să contribuie la gravitatea evenimentului din septembrie.
Întrucât echipa a avut acum cea mai completă reconstrucție făcută vreodată despre Evenimentul Carrington, ei au început să o compare cu alte furtuni notabile, cum ar fi furtuna din februarie 1872, care a produs aurore spectaculoase raportate pe scară largă în ziarele din întreaga lume; furtuna din mai 1921 care a oprit serviciile de telegrafie în SUA; furtuna din august 1972 despre care care se spune că ar fi detonat minele marine; și furtuna din martie 1989 care a blocat rețeaua de energie electrică canadiană.

Echipa a descoperit că, în special, furtunile din 1872 și 1921 aveau asemănări puternice cu evenimentul de la Carrington. Și să nu uităm furtuna solară din iulie 2012 – o expulzare colosală de masă coronală care a ratat în cea mai mare parte Pământul, dar ar fi fost la scară Carrington dacă am fi fost în calea ei.
Toate acestea sugerează că severitatea furtunii de la Carrington nu este neobișnuită și că poate doar am fost norocoși până acum.
„Comparația inițială dezvăluie că evenimentul Carrington nu este probabil furtuna extremă excepțională, ci doar una dintre cele mai extreme furtuni magnetice”, au scris cercetătorii în lucrarea lor.
„Deși acest eveniment a fost considerat a fi doar o catastrofă o dată într-un secol, observațiile istorice ne avertizează că acesta poate fi ceva care apare mai frecvent și, prin urmare, ar putea fi o amenințare mai iminentă decât am crezut pentru civilizația modernă”.

***

Weird Object: Black Hole Cygnus X-1

CosmicHoarder
COSMIC HOARDER. The sky’s surest black hole steals material from blue supergiant HDE 226868 in the Cygnus X-1 system.
Astronomy: Roen Kelly, after NASA

 

First envisioned in 1783, black holes epitomize mystery and danger like no other object ever known. The singularities at their cores are utterly inexpiable by science — prowlers in the inaccessible alleyways beyond our comprehension.

We can ease our way into this shaky realm by exploring the surest black hole in the heavens. In the lovely constellation Cygnus, the star Eta (η) Cygni dimly marks the Swan’s neck. A Moon-width to Eta’s northeast sits a blue star just bright enough to appear in binoculars. Going by the catchy name HDE 226868, it weighs somewhere between 10 and 20 Suns.

Something fishy is going on here. First off, this bloated blue star whirls in a circle every 5.6 days, as if caught in the gravitational grasp of an immense object. Spectroscopic orbital analysis proves its companion must weigh 8.7 solar masses and lie about 20 million miles (30 million kilometers) away from it — fairly close. Yet the celestial sumo wrestler twirling HDE 226868 around like a puppet remains strangely invisible. Massive stars are always extremely bright; this star-hurler should be brilliant. Instead, our most powerful telescopes reveal no trace of anything there. Thus, we have exhibit A: a heavy, under-luminous object. Next, this spot of sky emits an intense beam of X-rays, a powerful type of energy that’s always a sign of violence. Physics tells us that anything spiraling toward a black hole should be whipped to speeds frenzied enough to cause X-rays. Sure enough, this is the most brilliant, high-energy X-ray source in the sky, forming exhibit B. In fact, this clue is so important that this entity is universally known by its name in X-ray catalogs: Cygnus X-1.

DeceptivelyDocile
DECEPTIVELY DOCILE. Cygnus X-1 lies close to Eta (η) Cygni. Use this star chart to see the area around this bizarre system yourself.
Astronomy: Roen Kelly

Finally, tremendous changes in the X-ray intensity occur in a millisecond, a thousandth of a second — faster than an eye blink. Such near-instantaneous variations prove Cygnus X-1 is no larger than 1/20 the size of the Moon, exhibit C. Put all the evidence together, and you’ve got a nearly ironclad case for a black hole.

The dimension into which black holes take us is as bewildering as downtown Guatemala City. Yet many of their features are simple. They can have no magnetic field, for example, nor a reachable surface. We use these facts to eliminate other tempting candidates like neutron stars (which must always weigh less than three Suns, in any case). If infalling material headed toward a neutron star, it would release energy upon impact. But a black hole’s infalling atoms only create X-rays while in orbit; they never terminate with any sort of decisive bang.

Black holes, undeniably, have had bad press. People distrust them, suspecting they’ll gobble up the universe if given the chance. But while the phrase “black hole” suggests a poorly lit piece of emptiness, they’re not holes at all. They’re places where matter is intensely present and crushed. Any object could become a black hole if squeezed enough for gravity to grow so strong that a speed greater than light’s is needed to escape. Mount Everest would become a black hole, for instance, if all of its material were crammed into the size of an atomic nucleus.

ShockingEvidence
SHOCKING EVIDENCE. Bow shocks form where the Cygnus X-1 black hole’s jets interact with surrounding interstellar material.
Stephen G. Cullen/LightBuckets

Yet black holes are scarce because matter normally does not voluntarily pack itself so firmly. The simplest mechanism involves obese stars — those more than 3½ times heavier than the Sun — going through a late-life crisis. When their nuclear furnaces no longer emit enough outward-pushing energy, such stars cannot resist the gravitational urge to collapse. The smaller they get, the smaller they want to be, until their gravitational escape velocity reaches 186,282 miles (299,792km) per second. Light itself, then, cannot leave, and the stars effectively disappear.

In a way, nothing really changes at that instant. Such a star continues shrinking, unaware that the outside world now calls it a black hole. Cygnus X-1’s singularity — the collapsed star at its center — achieved black hole density when it became 3.7 miles (6.0km) wide. Yet the star shriveled still further, to the size of a beach ball, and then an apple seed. It continued to collapse until it occupied zero volume and achieved infinite density. Well, maybe. Our laws of science cannot deal with this, and some theorists think an unknown process halts the collapse. No one knows.

If the star rotates, certain angles of approach permit hypothetical paths into other places or times. Enter exactly the right way, and you’re suddenly at the senior prom on the planet Maltese.

Surrounding the singularity is the “event horizon,” an invisible no-trespassing zone, which in Cygnus X-1’s case is 16 miles (26km) away. Step across it, and you’re doomed. When we detect this black hole’s X-rays, we hear the final frantic yelps coming to us from the visible star’s stellar wind particles caught spiraling in the accretion disk — on their way to the unknown.

Astronomy Magazine

Deduse teoretic prima dată în 1783, „găurile negre” întruchipează misterul și pericolul mai ceva decât orice alt obiect cunoscut omului vreodată. Singularitățile din miezul lor rămân încă complet inexpugnabile științei contemporane.

Dar ne-am putea ușura explorarea acestui tărâm cutremurător, vizitând cea mai sigură „gaură neagră” din ceruri. În frumoasa constelație Cygnus, steaua Eta (η) Cygni marchează gâtul gâtului lebădei. Cam la un diametru de Lună, la nord-estul ei, se află o stea albastră suficient de strălucitoare pentru a fi văzută cu un binoclu. Având denumirea captivantă de HDE 226868, ea este cam de zece până la de douăzeci de ori mai masivă decât soarele nostru.

Ceva dubios se întâmplă aici.

În primul rând, această steluță albastră supraponderală se învârte în cerc la fiecare 5,6 zile, ca și cum ar fi prinsă în atracția gravitațională a unui obiect imens. Analiza orbitală spectroscopică dovedește că însoțitorul său ar trebui să cântărească 8,7 mase solare și să se afle la aproximativ 20 de milioane de mile (30 de milioane de kilometri) distanță de ea – destul de aproape. Cu toate acestea, acest luptător de sumo celest care o învârte pe HDE 226868 precum o marionetă rămâne ciudat de invizibil. Stelele masive sunt întotdeauna extrem de strălucitoare în schimb cele mai puternice telescoape ale noastre nu dezvăluie nimic acolo.

Astfel, avem proba A: un obiect greu, sub-luminos.

În continuare, acest loc de cer emite un fascicul intens de raze X, un tip puternic de energie care, în astronomie, este întotdeauna un indiciu al violenței. Fizica ne spune că orice lucru cade în spirală către o gaură neagră ar trebui să capete viteze suficient de mari pentru a provoca raze X. Destul de sigur, aceasta este cea mai strălucitoare sursă de raze X de mare energie din cer. De fapt, acest indiciu este atât de important încât această entitate este cunoscută în mod universal prin numele său în cataloagele cu raze X: Cygnus X-1.

Avem, astfel, proba B: fascicul intens de raxe X.

În cele din urmă, schimbări extraordinare în intensitatea razelor X care se produc într-o milisecundă – mai repede decât o clipă. Astfel de variații, aproape instantanee, dovedesc că Cygnus X-1 nu este mai mare decât 1/20 din dimensiunea Lunii, și avem proba C.

Puneți toate probele laolaltă și aveți definiția perfectă a unei „găuri neagre”.

Caracteristicile lor sunt simple. Nu pot avea câmp magnetic și nici o suprafață accesibilă. Folosim aceste fapte pentru a elimina alți candidați ispititori precum stelele cu neutroni (care trebuie să cântărească întotdeauna cel puțin de trei ori masa solară). Dacă materialul ar cădea către o stea cu neutroni, acesta va elibera energie în urma impactului care nu a putut fi evidențiată. Dar atomii care intră într-o „gaură neagră” generează raze X .

„Găurile negre”, fără îndoială, au avut parte de o reclamă proastă. Oamenii stau cu spaima că vor juca universul la ruletă dacă li se va da șansa. În timp ce sintagma „gaură neagră” sugerează o chestie slab iluminată, acestea nu sunt deloc găuri. Sunt locuri în care materia este acreționată și-apoi strivită. Orice obiect ar putea deveni o „gaură neagră”, dacă este suficient de comprimat pentru ca gravitația să crească atât de puternic încât ar putea evada doar având o viteză mai mare decât cea a luminii. Muntele Everest ar putea deveni o „gaură neagră” dacă ar fi înghesuit până la dimensiunea unui nucleu atomic.

Cu toate acestea, ”găurile negre” sunt rare, deoarece în mod normal materia nu se autoîmpachetează în mod voluntar în halul ăsta. Cel mai simplu mecanism de producere a unei „găuri negre” implică stele obeze – cele de cel puțin trei ori mai grele decât Soarele – care trec prin criza vârstei a treia. Atunci când cuptoarele lor nucleare nu mai emit suficientă energie care să împingă materia spre exterior, astfel de stele nu mai pot rezista dorinței gravitaționale de a se prăbuși în sine însele. Cu cât sunt mai mici, cu atât vor să fie mai mici, până când viteza lor de evacuare gravitațională atinge 189.282 mile (299.792km) pe secundă. Lumina însăși nu mai poate evada, iar stelele dispar efectiv.

Într-un fel, nimic nu se schimbă cu adevărat în acel moment. O astfel de stea continuă să se micșoreze, fără să știe că lumea exterioară o numește acum o „gaură neagră”. Singularitatea lui Cygnus X-1 – stea prăbușită în centrul său – a atins densitatea „găurii negre” atunci când a devenit de 6,0 km (3,7 mile) diametru. Cu toate acestea, steaua s-a micșorat în continuare, la dimensiunea unei mingi de plajă, și apoi a unei semințe de măr. A continuat să se prăbușească până a ocupat volumul zero și a obținut o densitate infinită. Poate. Legitățile științei actuale nu pot lucra cu asemenea concepte, iar unii teoreticieni consideră că un proces necunoscut oprește prăbușirea. Nimeni nu știe exact.

Dacă steaua se rotește, anumite unghiuri de apropiere permit cărări ipotetice spre alte locuri sau timpuri. Intră exact pe calea cea bună și te vei afla, dintr-o dată, la nașterea universului, celebrul Big Bang.

Diametrul singularității este „orizontul evenimentului”, o zonă invizibilă de netrecut, care în cazul lui Cygnus X-1 se află la 26 km (26 km). Treci peste ea și ești condamnat. Când detectăm razele X ale acestei „găuri negre”, auzim de fapt ultimele țipete frenetice, care vin la noi prin particulele de vânt stelar, ale stelei încă vizibilă, dar prinsă deja în hora morții, în drumul ei spre necunoscut.

 

***