Hârtia albastră era decolorată și fragilă, iar marginile zgrumțoase din cauza unui cuter tocit de o prea îndelungată folosire. Așteptându-l pe domnul James să o examineze, am scos-o cu grijă și am introdus-o într-o protectoare folie de plastic. Mai înainte de a-i pune scrisoarea dinainte l-am așezat într-unul din bătrânele fotolii din piele naturală, în biroul magazinului meu de documente antice, și i-am servit un englezesc five o’clock tea.

El o ținea la fel de delicat  ca pe o pasăre rănită.

− Este foarte veche, spuse, și întorcând plicul se uită la ștampila aplicată pe vechea aerogramă. Este cam întunecată, dar anul pare a fi o mie nouă sute optzeci și nouă. Nu văd nici o dată pe scrisoare. Unde ai găsit-o?

− Prin intermediul un agent imobiliar. Casa fusese a unui scriitor minor, care i-a lăsat-o nepoatei sale. Ea a locuit acolo șaizeci de ani, și, meticuloasă, a păstrat toate documentele. Când am văzut plicul, m-am gândit la interesul dvs. pentru corespondența de afaceri internaționale antice și l-am achiziționat de îndată. Majoritatea celorlalte lucruri erau banale: declarații fiscale de prin anii ’70 scrise manual pe formulare de venituri interne originale de mâna unui contabil în carne și oase, diverse facturi de utilități- gaz, canalizare, curent electric… gunoi, nimeni nu colecționează astfel de facturi decât dacă au fost de la Hilton din Paris.

− Acest lucru îmi amintește de bunicul meu, a spus domnul James. Pe când și-a început activitatea, își scria toate scrisorile sale pe o veche mașină de scris Royal. Ridică scrisoarea la lumină și arătă: puteți vedea găurile înțepate de puncte și virgule, precum și impresiile inegale ale celorlalte taste. Oamenii care foloseau mașini de scris mecanice loveau butoanele cu forță inegală, funcție de aptitudini sau școala de dactilografie pe care o urmaseră, și iată, hârtia povestește sui generis despre personalitatea celui care a scris-o.

M-am uitat și am dat din cap.

− Corespondența era mult mai interesantă înainte de e-mail, am spus. Domnul James este genul de colecționar care îi încântă pe negustorii de antichități, pentru că are gusturi deosebite și banii pentru a și le îngădui. Este trist că actele electronice de afaceri din zilele noastre n-au absolut nici un caracter.

− Într-adevăr, a răspuns domnul James. Am pierdut o istorie bogată. Aerogramurile îmi amintesc de cum bunicul meu și-a început afacerea.

− Ce fel de afacere? am întrebat politicos. Este indicat să  îți cunoști clientul cât mai bine. Afacerile se fac cu oameni!

− El a fost un funcționar superior la o companie de tranzacționare internațională din Lagos, în perioada post-colonială. S-a simțit exploatat de proprietari, așa că a decis să-și înceapă propria afacere. Și-a petrecut ore în fiecare noapte acasă, scriind scrisori de solicitare la lanternă.

− Ca aceasta? am întrebat, dându-mi seama de ce îl interesa scrisoarea.

− Desigur că nu, a spus domnul James, arătând un pic nemulțumit. Bunicul meu căuta ajutor pentru a solicita o recompensă cinstită având în vedere raportarea unei activități infracționale. Societatea comercială unde lucra a facturat excesiv guvernul nigerian cu milioane de dolari pentru mărfuri importate, apoi și-a ascuns profiturile strânse într-un cont bancar elvețian. Bunicul meu a descoperit totul, dar avea nevoie de cineva cu un cont bancar în străinătate, care să-l ajute să recupereze banii și să-i predea autorităților.

Desigur… nu era exact la fel. Textul scrisorii din mâinile domnului James, scris în engleză stricată, promitea o recompensă de zece la sută pentru contribuirea la aranjarea transferului a 43 de milioane de dolari. Am dat din cap, politicos.

− După ce a trimis multe scrisori, bunicul meu a găsit un american care l-a ajutat să recupereze banii. Guvernul le-a oferit la amândoi recompense frumoase. Bunicul și-a folosit recompensa și conexiunile pentru a deschide o nouă societate comercială în care toate afacerile se făceau legal, iar apoi s-a căsătorit cu bunica. Chiar mi-ar plăcea să găsesc una dintre scrisorile pe care le-a trimis, dar știu că șansele sunt minime. Aceasta este mai târzie cu câțiva ani buni și nu recunosc numele, dar este totuși interesantă pentru mine. Vă pot oferi zece mii de dolari pentru ea.

− Mi-e teamă că nu îmi vor acoperi costurile. Am nevoie de cel puțin cincisprezece mii de dolari.

− Doisprezece, a spus domnul James.

Am oftat și i-am acceptat oferta.

Domnul James mi-a mulțumit:

− Acesta este un document minunat, a spus el. Descrie perfect natura comerțului internațional din anii optzeci. Toți au căutat o mare afacere care să-i îmbogățească. Am văzut și altele. Fiecare are propria poveste, iar poveștile sunt mult mai bune decât citești în e-mail-urile de azi.

Am ambalat cu atenție aerograma într-un pachet mic, în timp ce domnul James și-a folosit telefonul mobil pentru a transfera banii în contul meu. Era mult mai ușor decât pe vremea bunicului său. Am mai discutat și, în câteva minute, un mesaj text de la banca mea mi-a spus că am primit 12.000 de dolari.

Domnul James s-a uitat la ceas, a aruncat aerograma ambalată în servietă și l-am condus până la ușă. În prag s-a oprit:

− Bunicul meu a spus că a trimis sute de scrisori înainte de a face o legătură. Aș fi foarte fericit dacă ai putea găsi măcar una dintre scrisorile sale. Crezi că există vreo șansă?

Nici că aș fi putut spera la mai mult.

− Ce ar trebui să caut?

− Numele bunicului meu a fost domnul Thaddeus,  James Thaddeus, și a locuit în Lagos.

− Nu pot promite nimic, dar o să trec acest aspect la priorități pentru când voi găsi alte documente asemănătoare, am spus în timp ce ne strângeam mâna.

− Înțeleg, a spus domnul James. A fost cu mult timp în urmă, și foarte puțini oameni cunosc valoarea documentelor pe hârtie.

În beciul depozit mi-am permis în sfârșit să mă relaxez, privind bătrâna mașină de scris Royal și vraful de aerograme vechi. Printre actele luate de la agentul imobiliar am găsit și douăzeci și cinci de scrisori necompletate. Am  verificat încă odată contul meu din bancă și mi-am frecat satisfăcut mâinile: afacerile se fac cu oameni!

***

Sunt o fire egocentrică, totul începe și se termină cu mine și este bine așa. În fapt suntem proiecții palide ale unei realități schimbătoare. Un ascendent parșiv, totuși nu-mi lasă tihnite visele de dimineață. Viermele care roade, silențios, în încarnări spirituale, trădând traume cerebrale. Obsesiva gară, mereu aceiași, o gară din viziunile paralele ale lui Kafka, aceiași indeterminare, lutul silos care-mi încleștează picioarele și face evadarea un calvar, zborul planat asupra proprie-mi identități, doar ca observator, umil observator, apartamentul supradimensionat atât de bine localizat mental, cu verandele sale ce dau înspre prăpăstii abisale, personajiile în trăsături gotice, conturate alienant; impresia că sunt stăpân pe situație până în ultimul moment, decisiv, când ceea ce fac nu mai este relevant, că totul e o greșeală cumplită, și mă agăț cu unghiile de un colț de piatră nedezarmând, dar înciudat, speriat de o greșeală pe care nu mi-o asum, dar care îmi aparține…

Și-apoi căderea.

 

OPC-ul în inspecție la restaurantul chinezesc:

– Am auzit că aveți șobolani!

– Da, dar și orezul este foarte gustos.