Yan vedea pentru a treia oară montajul cu imaginile surprinse de camere la morgă.

− Alfonso!

− Da, șefu’!

− Poți să-mi mărești aici? Când ia de pe masă carnețelul. Așa! Ce să fie asta? O reflexie?

− N-are de unde să fie reflexie. Un pic. Să-i băgăm un filtru B&W, așa: shadows, sharpen… Pare un inel.

− Un inel. Un inel pe degetul mic… Ia dă-mi o căutare. Caută în baza de date tot ce avem despre tipi cu inel la degetul mic de la mâna stângă.

− Acuș șefu’

− Deranjez? Rebeca întredeschise ușa.

− Nici vorbă! Poftiți! Intrați!

− Am aflat de nenorocire. Steve părea un băiat bun.

− O să-l prindem pe cel care a făcut asta. Yan se întunecă la față. Am câteva indicii…

− Nu-ți spun ce am găsit dimineață pe Mail. De la doctorul Emmerson, știi, cel pe care l-am adus pentru o analiză comparată…

Yan ciuli urechile:

− A zis ceva de anelide?

Rebeca tresări violent:

− De unde știi?

− Niște lipitori așa mai mari care au venit aici de pe Sirius…

Doctorița se lăsă încet pe un scaun. Se uita stupefiată la ajutorul de șerif:

− I-am dat telefon după ce am… A negat totul. A zis că mi-a făcut o glumă. M-am uitat și eu la gluma asta a lui. S-a evidențiat clar un polimorfism la separarea acizilor nucleici atât la PCR cât și la hibridarea in situ care spun un singur lucru…

− Avem de-a face cu un organism extraterestru.

− Da. Noi avem acidul dezoxiribonucleic  într-o structură de dublu helix. Scara este alcătuită din două lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin treptele realizate de legăturile de hidrogen. Ei bine. Aici avem de-a face cu o structură triplu helix, iar duplicarea se face în salturi ADN-polimeraza copiind alternativ și secvențiat câte un lanț nucleic.

− M-ai zăpăcit. Adică drăcia asta se poate duplica pe sine?

− Nu… adică, acum că-mi spui, e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată. Totuși cred că se înmulțește prin ouă deși dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.

− Și eu care mi-am bătut joc de venerabilul Doctor Fleming.

Cum ai zis? Rupt pe un inel? Mii de draci, mii și milioane de draci! Scuze!

Alfonso! Mai ești acolo?

− Aici șefu’. Nu a ieșit nimic din baza de date.

− Mă! Cine are degetul mic rupt și pe el un inel?

Alfonso rămase un pic gânditor apoi holbă ochii:

− Motherfucker!  Scuzați, Domnișoară. Dar nu se poate! Primarul? Primarul nostru ?

− Luați taserele la voi. Hai! Pe cai! Dați drumul la sirene.

Cele două mașini frânară scrâșnind. Yan alergă pe trepte și intră în anticamera primarului cu cei doi agenți și alți doi paznici care nu mai pricepeau nimic.

− Domnul Primar e înăuntru? o întrebă pe secretară.

− Da! Da’ a zis să nu fie deranjat.

− Stați în spatele meu. Dacă vedeți că sare la mine, băgați curent în el. Dacă m-atinge… și în mine! Clar?

Ajutorul de Șerif, apăsă încet clanța masivă de bronz și apoi, împingând brusc ușa, năvăli în camera.

Cu capul căzut pe birou, primarul îi privea cu niște ochi mari, sticloși în inconștiența lor. Yan îl pipăi la jugulară. Inima bătea deși foarte slab.

Scoase telefonul:

− Doctore… Da. Știu că mi-ai zis, îmi pun cenușă în cap mai târziu… Trage-te la țol de fest și vino la Primărie. Da, la Primărie. Domnu’ Primar tocmai a avut o  Close Encounters of the Third Kind. Adu-ți băieții de la judiciar, să purece tot, nu de alta da’ tu ziceai ceva de niște ouă!

*

− Cu cine s-a mai întâlnit?

− A fost o reporteriță, cu un cameraman. I-au luat un interviu. M-au filmat și pe mine…

− O reporteriță? Din Austin?

− Parcă…

Yan simți că amețește:

Desigur! Reporterița lui Iulius. Oh! Nu se poate. Armata tot pe dihania asta o căuta și acum o călărită tocmai îl duce chiar în miezul chestiunii. Iar ei nu bănuiesc nimic. O să fie măcel

*

− Plecăm? Sergentul Jake Owen părea contrariat.

− Da. Aici nu mai avem ce face. Treci la volan. Eu trebuie să mă gândesc la ce am de făcut de acum încolo.

Locotenentul Natalia Parton sună la ușa Căpitanului Fred Stoner. Surprins, acesta o primi în living. După o jumătate de oră stăteau față în față, nemișcați, uniți printr-o panglică vineție care pulsa încet.

Transferul se făcu fără probleme. Itl plasă oul în stomacul Locotenentei și așteptă ecloziunea. Când puiul se fixă pe peretele abdominal înmuguri și i se fixă pe ganglioni. Transferul de informație se finaliză în mai puțin de 30 de minute.

− Am să te învoiesc pentru două zile. Stai și capătă puteri. Ne așteaptă vremuri glorioase.

Agiotantul privi în jurul său, își trase chipiul, și plecă la sediu.

Câteva ore mai târziu Itl era deja stăpân pe corpul Generalului  Frederick Dent Grant:

− Elicopterul este pregătit? Am să dau o fugă până la Blake Shelton apoi mă întâlnesc cu Președintele.

*

Doctorul Emmerson se făcu mic sub privirea fioroasă a lui Yan:

− Am semnat. Am semnat de confidențialitate. Nu pot. Nu am voie…

− Doctore! Chiar acum acea vietate extraterestră a penetrat corpul unui inspector, NGA-ul, National Geospatial-Intelligence Agency dacă-ți spune ceva. Prima-i grijă îi va fi să se înmulțească. Îi plin de ouă. Sun-o pe asistenta aia, sau te-mpușc cu mâna mea. Aici. Acum!

Inspectorul Principal Alicia Stevenson de la ONI  se încruntă abia vizibil. Venise însoțită de doi bărbați solizi, tăcuți și admise, atunci când văzu insigna lui Yan, să asculte cele ce le avea a zice. Formă un număr de telefon:

Posibilă contaminare, prognostic mai mare de 75%. Transmise apoi un fișier audio-video și așteptă.

Yan era ca pe ace:

− Ființa aia tocmai se înmulțește, iar noi stăm aici…

− Nici nu știi ce forțe tocmai ai stârnit, Ajutor de Șerif, îl privi cumva superior, femeia. Telefonul emise un „bip” iar ea privi concentrat: NGA-ul este izolat. Toate persoanele vor trece prin scanere moleculare. Toți cei care au tranzitat locul în ultimile două zile vor fi identificați, căutați, și supuși aceleiași proceduri. Se pare că Locotenentul Natalia Parton a fost găsită într-o stare cataleptică acasă la Căpitanul Fred Stoner.

− Fred Stoner? Yan se burzului: Aghiotantul Generalului  Frederick Dent Grant ?

Inspectorul Alicia Stevenson se întoarce, uimită, pe tocuri.

− Generalul are acces necondiționat la Președinte, continuă imperturbabil Yan. Telefonul ăla e în NTSC?

− Da, dar… Agenta părea din ce în ce mai bulversată.

− Dă-l încoace, și întinse autoritar mâna. Acum. Yan baladă cu degete agile un cod: Martin? Eu. Ai zis să te sun doar în caz de mare cumpănă. Nu am timp de amănunte, le vei primi ierarhic. Acum, ceea ce trebuie să faci, este să creezi un scut de forță în jurul președintelui. Nimeni nu se apropie de el. Nimeni, ai înțeles?! Două rânduri de gărzi care să nu se intersecteze sub nici o formă. Nimic. Nu mâncare, nu băutură, n-o să moară câteva ceasuri. Nimic. Ai Înțeles?! Vin și eu, în primul avion, cu cei de la DIA.

Îi dădu telefonul unei Alice Stevenson absolut interzise:

− Martin Shult? Acel Marin?

− Da. Am servit împreună, demult… Hai! N-ai auzit? Un avion. Cel mai rapid. Mergem la Casa Albă!

*

Itl nu putea nicicum să rămână singur cu Președintele, deși făcuse câteva insinuări, la o pauză de-o cafea. Zâmbitor, președintele îl rugă să mai aștepte arătând, demonstrativ, spre mapele pe care un șir, nesfârșit, de secretari și secretare îl tot aduceau la semnat.

Apoi Generalul simți o schimbare. Se făcuse liniște. O liniște amenințătoare. Ca de nicăieri un grup de bărbați foarte deciși făcură scut în jurul Președintelui și-l scoaseră, în ciuda protestelor sale, nu prea elocvente, pe una din ușile biroului oval. Aproape simultan, o altă echipă luă poziție în dreptul ușilor și ferestrelor. Erau încordați precum niște arcuri și, cu un oftat, Itl plecă capul:

Atât de aproape…

Se ridică sfidător și privi spre cei doi bărbați care se îndreptau către el.

Pe unul nu-l cunoștea, dar totul îi spunea că este un militar de carieră, rapid și fără scrupule. În celălalt, mai subțire, cu părul grizonat și ochi de un albastru metalic, memoria lui genetică recunoscu pe polițistul care-l arestase de câteva ori din postura acelui călărit, Rick:

− Ești un vânător iscusit, ajutor de șerif…

− Cine ești? Ce ești?

− Un prădător, ca și voi. Un prădător feroce. Lumea mea, ca și a voastră, este pusă în carantină, dar eu am evadat. Păcat că libertatea mea a durat atât de puțin, dar, ca să citez din gândurile domnului general: a făcut toți banii. Voi nu veți evada niciodată, doar o să vă omorâți între voi, aici, în închisoarea asta.

− Mi-ai ucis un prieten, scrâșni Yan.

− Nimic personal. La fel cum ai făcut-o și tu… De atâtea ori. Itl simți că fragmentarea a început. Trebuia să-i mai țină de vorbă. Transferă cea mai mare parte din iid într-o fărâmă minusculă pe care-o dirijă prin colonul sigmoid către rect. Nu era complet, o parte din conștiința sa se va pierde, dar eul, personalitatea sa, se va putea reîntrupa, cândva, când condițiile i-o vor permite.

Se roti către militarul care rămăsese nemișcat într-o așteptare atentă.

− Puii mei?

− Au murit când am încercat să-i extragem…

− Sărmanii mei copii… sunteți mai răi decât noi. Noi ne folosim de gazdă lăsându-i o parte din personalitate întreagă, dar voi nu știți decât să ucideți.

Începu să se apropie de cei doi.

− Stai pe loc, zise Marin.

Continuă să avanseze și apoi, brusc, sări asupra lui Yan.

Apucă să vadă cum acesta scoate de la spate teaserul modificat și simți acele subțiri întrând prin abdomenul omului și cum, apoi, se înfig în trupul său, moale, vulnerabil.

Eliberă restul de iid, dar nu înainte de a simți arsura de 500000 de volți:

Sfârșitul!

Corpul avu un spasm: pe gură îl bufni un val de vomă, se urină și defecă într-o explozie dizenterică.

*

Echipa medicală îl ridică pe o targă pe General.

− Repede! Poate îl salvăm înainte de a-i vărsa toxinele în sânge…

Ieșiră, precipitat, cu toții.

Undeva, între firele dese ale covorului persan din salonul oval, o mică fărâmă de viață încă mai spera.

Yan privi roată. Ceva nu se lega. Cumva, totul fusese prea simplu… și-apoi, brusc, își dădu o palmă peste frunte. Auzi în minte, parcă aievea, vocea doctoriței Rebeca: …adică, acum că-mi spui, e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată… dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.

Sudui adânc și duse telefonul la ureche:

− Fazekași?! Hai c-ai de treabă. Acum! Unde?

Să deratizezi Casa Albă!

***

Era trecut de 3 noaptea, iar Doctorul Emmerson privea stupefiat documentația din fața lui:

− Dacă faci reducere la absurd și absurdul este ultima chestie rămasă după ce ai îndepărtat toți ceilalți factori, atunci absurdul e real. Asta e.

Scană atent, făcu și o scurtă prezentare, și expedie un Mail către Rebeca. Se ridică anevoie din scaun și-și masă ceafa. Alicia pătrunse în laborator împreună cu doi indivizi în costume negre și ochelari fumurii:

− Îmi pare rău domnul doctor, dar documentele astea au devenit din acest moment secret de stat. Vă rog să predați absolut tot ce are legătură cu Cazul Mc.Martin.

Lui Emmerson nu-i veni să creadă. Asistenta lui personală avea acum o privire limpede, nu se mai bâlbâia și parcă nici nu mai era așa de rotofeie.

− Ce-i asta, Alicia?

− Îmi pare rău domnul doctor, doar nu credeați că un asemenea laborator de vârf ar putea rămâne nesupravegheat. Sper că am fost destul de discretă…

− De la început? Sunt șase ani…

− Șase ani frumoși. M-am străduit din greu ca să nu vă dezamăgesc și… așa ca o chestie, să știți că și eu sunt la fel de bulversată de rezultatul analizelor. Acum însă, toate documentele și probele vor ajunge la un nivel superior, pe mâinile unor oameni care chiar știu despre ce este vorba. Vă rog să semnați de confidențialitate. Să nu credeți că este vreo joacă. Citiți cu atenție cât noi strângem de pe aici.

*

Reporterița Natalia Smith nu avu nici un succes dimineață când intră în secția de poliție proaspăt desigilată. Toată lumea era încruntată, iar Ajutorul de Șerif mai că nu a aruncat-o în stradă. Hotărî că nu e înțelept să insiste:

− Și-acum ce facem? întrebă sergentul.

− Mergem la primar. E a doua persoană bine informată în asemenea cazuri. Poate avem mai mult noroc.

Secretara se fâstâci când văzu camera video și, după ce se uită în fugă pe legitimațiile celor doi, se năpusti în biroul primarului

− Da! Vă primește în câteva minute. Luați loc vă rog…

Primarul, impunător, într-un costum scump care-i stătea ca turnat, se ridică cu un zâmbet profesional pe buze de la biroul supradimensionat și, ocolindu-l cu dezinvoltură, le strânse mâna:

− Natalia Smith. Mi se pare că ați transmis în direct incendiul de la Fabrica de jucării din Austin. O nebunie! Absolut copleșitor!

− Nu! Nu am fost eu. O colegă mai norocoasă.

− Mda… Am înțeles că vreți câteva detalii privind Concursul de Rodeo din orașul nostru… Ați discutat, sper, cu organizatorii?

− Desigur, dar cum puteam să nu trecem și pe la cel care-l păstorește, Primarul orașului!

− Desigur! Primarul se așeză în spatele biroului și, cu un tic nervos, își răsuci inelul de pe degetul mic al mânii stângi. Aștept întrebările D-voastră…

*

− Nenorocitul a lucrat ca la carte. Vezi? Parcă știe unde sunt camerele. Întoarce capul când trece prin dreptul lor. Uite. Aici a luat ceva de pe masă… parcă o agendă.

− Da. Steve era meticulos. Nota observațiile la cald în agenda personală și abia apoi le transfera în studiul de caz.

Doctorul Fleming se năpusti în biroul lui Yan:

− N-ai să crezi… N-ai să crezi! Știu cum a explodat stomacul nefericitului ăla.

Se calmă cu greu și făcu un semn către Yan.

− Alfonso, mergi și încearcă să-mi aduci un pic de luminozitate, cel puțin atunci când manevrează cu mortul. Poate surprindem o față pe care s-o punem în căutare. Hai!

− N-ai să crezi, reveni doctorul. Steve a apucat să bage în calculator o parte din analize. Restul l-am compilat eu. Totul se leagă… da, acum totul se leagă. Incredibil, încă nu cred, nu-mi vine să cred, dar este singura concluzie logică. Ai să spui c-am înebunit, dar…

Yan părea întruchiparea calmului și a răbdării:

− Dar?

− Mizeria aia de sterno are o mulțime de porcării în ea… azotați, alcool etilic denaturat, și chiar urme de alcool metilic. Pricepi? În stomac avem acid clorhidric. În combinație cu azotații și în prezența metanolului se obține o adevărată bombă. Dar bomba este alta: Acest amestec exploziv poate rămâne inert și îl eliminăm pe căi naturale fără să explodăm. O explozie poate avea loc doar în prezența unui catalizator care poate fi un șoc puternic, o scânteie ( așa cum s-au întâmplat cazuri în operațiile pe stomac la care s-au folosit bisturie electrice), sau o altă substanță care să crească de mii de ori reactivitatea produsului. Asta nu voia să aflăm cel care a luat cadavrul căci acea substanță catalizatoare nu este decât una și este meritul sărmanului Steve care, magistral, a evidențiat-o. Eeee, ține-te bine, această substanță, catalizatorul perfect care a amorsat instantaneu compusul exploziv din stomacul cowboy-ului, se regăsește doar în produsele de dezasimilație a unor specii de nevertebrate care se hrănesc cu sânge.

− Nu pricep. Și ce dacă ăsta avea limbrici?

− Nu limbrici, nu tenie, nimic din paraziții cu care ne procopsim câte odată. Această nevertebrată suge sânge ca o lipitoare doar că e de zeci de ori mai mare și nu are ce căuta în interiorul corpului, doar dacă…

− Doar dacă? Hai, doctore, nu mă mai fierbe!

− Doar dacă această Annelids ar fi cu totul specială, un parazit cu conștiință.

− Ei, lasă-mă doctore…

− Și totuși, doar așa s-ar explica: pătrunde în corpul cowboy-ului și aici greșește, necunoscând fiziologia lui și-l ucide, probabil accidental. De aici trece la celălalt care a intrat cu capul în victimă, din nou nu are noroc. Homlesul avea cancer, amicul lui îl găsește și apoi se mută la ăsta care are brusc un comportament cel puțin ciudat. Cumva se leagă de centrii nervoși. Începe să se descurce cu mintea oamenilor și realizează că va fi hăituit așa că găsește altă victimă care vine la spital și caută să îndepărteze probele. Zi că nu se leagă… Toți pe la care a trecut rămân năuci și cu perioade din viața lor șterse. Ce mai vrei? Acum deja presupun că se orientează spre altă victimă căci dacă e cum cred eu… ar putea avea ouă și prima grijă ar fi să se înmulțească.

Yan rămase gânditor:

− Nu glumești, Doctore?

− Niciodată nu am fost mai serios.

− Acceptând, ca o ipoteză, acest parazit… de unde și cum a putut ajunge taman la noi în oraș?

− Nu știu, dar sunt câteva ipoteze: sau o mutație nemaipomenită la o anelidă care se mai găsește prin bălțile noastre, sau a fost adusă cu titlu de trofeu de vre-un zăpăcit de prin Amazon, sau mai știu eu de unde… sau…

− Sau?

− Sau de origine extraterestră.

− Oh, nu doctore… intrăm în sefeuri de categoria C, ce naiba?!

Alfonso băgă capul pe ușă:

− Șefu’! Am făcut tot ce-am putut. Ai pe desktop,  la filme.

− Mersi Alfonso. Vreau și camerele din preajma morgii…

− Acum le scarpină programul meu. Te anunț!

Yan îl cântări cu privirea pe doctor.

− Nu mă crezi?

− E prea fantastic. Nu știu… Arătă cu degetul către monitor. Eu la de-astea mă pricep. Am să-i iau urma cum știu eu. Cu, sau fără limbrici extratereștri în el. Apoi om mai vedea.

− Mă găsești la clinică dacă e vreo nevoie.

− Bată-te peste gură. Ce! N-au fost destui?

− Mi-e teamă că-i doar începutul. Când or să înceapă să iasă din ouă…

− Fugi! Fugi, Doctore! Alfonso?! răcni Yan. Dă-mi o țigară că turbez.

*

Interviul s-a încheiat. Locotenentul Natalia Parton era cumva dezamăgită, deși se aștepta la asta.

− Vă mulțumim!

− Plăcerea a fost de partea mea… Și acum? La Austin?

− Da! Mergem să montăm filmul și probabil duminică va fi difuzat.

− Dacă mergeți la Austin nu-mi faceți și mie un hatâr? Să-mi duce-ți ceva, nu este voluminos.

− Desigur. Jake? Așteaptă-mă în mașină! Vin și eu, imediat.

Jake Owen rânji conspirativ către primar și, aruncându-și camera pe umăr, ieși.

− Un cadru și cu dumneavoastră domniță.

− Vai, dar nu se poate. Nu sunt aranjată!

− Sunteți perfectă!

Din biroul primarului se auzi parcă un bufnet și o icnitură.

Cei doi se priviră în ochi și pufniră în râs.

Reporterița ieși cam într-un sfert de oră. Era îmbujorată și cu părul cam vâlvoi.

Secretara plecă capul ca să nu i se vadă zâmbetul malițios.

− Domnul primar a zis să nu fie deranjat, zise țanțoș „reporterița” și ieși mândră și cu bărbia înainte.

va continua

Generalul  Frederick Dent Grant coborî sprinten din elicopter și, după ce salută mica gardă de onoare, se întoarse către Maiorul Blake Shelton:

− Cum merge treaba?

− Încet și prost. Naveta a fost pârpălită ca puiul la rotisor, dar ceva-ceva tot o să scoatem din ea.

− Și pilotul?

− Asta-i altă vorbire… Dar să intrăm.

Coborâră cu liftul până la nivelul V. Generalul se strecură printre operatori cu dezinvoltură, răspunzând la saluturi, și-și băgă nasul peste tot. Se vedea pe el că se bucura ca un copil care a primit o jucărie nouă. La un moment dat obosi și nu-l mai ținură genunchii. Maiorul îl conduse în camera de oaspeți.

− Cât e ceasul? Convoacă o ședință operativă peste două ore. Unde naiba-i barul?

− Este ora 17.14 est, sau zulu… Barul este în spatele oglinzii…

− Aha!

− Am onoarea, Domnule General. Maiorul se retrase cu demnitate, iar generalul scoase, cu un oftat, pantofii din picioare și, întinzându-se comod pe canapea, rămase gânditor cu paharul într-o mână și țigara de foi în cealaltă.

*

− Ce dracu se întâmplă aici? Ați înnebunit și voi? Yan, I don’t know whether to scratch my watch or wind my butt.

− Ne-au năpădit șobolanii… Până deratizează Fazecas ne mutăm în aripa de vest.

− Ce șobolani? Dă să intre, dar Yan i se așează dinainte. Șoptește:

Paza bună, șefu’. Mai bine stai afară. Nici în rulotă nu te-am lăsat să intri…

Truman se îngălbenește:

− Ce? Iar?

Cinci mumii egiptene trecură pe lângă el. Una din ele, cu chipul doctorului Fleming îi făcu cu mâna și împinse înainte o alta cu cătușe și bine ținută din lături. Ultima avea o față mai palidă cu chipul Rebecăi.

Șerifului i se ridică părul pe schinare.

− You sweating like a whore in church,  începu să râdă Yan.

− Cum mă-sa să nu transpir… Îi ca-n… „American ghotic”. Măcar o fugă până la fișet…

− Am mutat dincolo. Hai să mergem. Acuș vine bozgoru adică, ungurul să sigileze.

Aripa de vest fusese transformată în arhivă acum doi ani. Tura de noapte improvizase două birouri într-un colț, cu două telefoane de serviciu, iar pentru Șerif și Yan, un separeu de după un rastel plin cu repertoare.

− Home, sweet home! Chiar mi-era dor de chichineața asta! Șeriful se întinse spre fișet, scoase sticla de bourbon, o examină în zare, dădu să zică ceva, dar se răzgândi și o duse la gură.

− Ia pune-mă la curent, gâfâi după ce dădu de fundul sticlei.

Locotenentul Natalia Parton, alias Smith, îl trase pe operator de mânecă:

− Sergent!

− Ăăăă?! Jake Owen crăcănă un ochi.

− Ce fac ăia la secția de poliție? Filmează! Acum!

− Se pare că o sigilează.

Dintr-o camionetă cu inscripția: Fazekas & Comp. Pest control, disinsection, disinfection, coborâră patru inși în combinezoane portocalii cărând după ei trei butelii pe care scria BioGienie, Hyproxil, Biohazard și-un cap mare de mort. Le racordară la trei furtunuri care intrau pe laturile clădirii, își puseră măștile și apăsară supapele automate. Se îndepărtară prudent. Totul nu dură decât 5 minute. Apoi sigilară atent orificiile și, după ce depuseră buteliile și furtunurile în saci etanși, urcară totul în mașină. Un omuleț nervos ieși din dubă și făcu un semn către aripa vestică. Apărură doi agenți, voluntarii lui Yan, care după ce strânseră mâna lui Fazecaș începură să patruleze, la o distanță respectabilă de clădire.

− Ai filmat?

− Atât cât se poate la lumina asta și din unghiul ăsta păcătos.

Natalia Parton scoase un telefon militar și apelă:

− Domnul Maior? Ați avut dreptate. Aici se întâmplă ceva. Tocmai ce-au dezinfectat sediul Poliției. Da. Notați: BioGienie, Hyproxil. Ascultă concentrată. Șeriful e un fante bătrân. Păzește concursul local de rodeo… Nu știe nimic. Se pare că adjunctul lui, Yan Brad, e cel care conduce efectiv aici. Da. Yan Brad. Da. Mâine vom continua infiltrarea. Am onoarea!

Se întoarse către somnorosul sergent:

− Aici nu mai avem ce face. Unde ziceai că-i hotelul ăla?

Habar n-avea cât de mult greșea. Mașina făcu un viraj scurt în drum și demară  spre hotel. Meticulos, unul din agenți îi luă numărul de înmatriculare. Un șobolan cât o pisică rupse sigiliul din bandă lată de scotch, ieși pe una din ferăstruicile de la demisol și se târăște spre stradă. Mașina salubrității îl călcă împrăștiindu-l pe asphalt. Un tuciuriu coborî râzând și, apucându-l de coadă cu mâna înmănușată, îl aruncă în benă.

*

− … da, măi Yan, Șeriful atacă la a doua sticlă, auzi tu la ea. Și parfumul îi mirosea a Contrainformații Militare, auzi tu she believed this wheel is turning, but the hampster is dead. M-a sucit oleacă cu rodeo-ul apoi a început să mă ischitească de chestia de la rulote. Că hîr, că mîr, am făcut-o pe prostul. Îți dai seama ce mi-a sărit inima când vin și eu la secție după o zi grea și ce găsesc? Dezinsecții, mortăciuni trase în costume de neopren, și alte alea.

Unul din telefoane sună prelung. Agentul se ridică cu greu și saltă în scârbă receptorul. Se îngălbenește:

− Șefu’, șefu’! Îi Doctorul Fleming!

− Ce mai e acum? Ia receptorul și mai să nu-și piardă echilibrul. Yan se repede să-l sprijine:

− Ce-i?

− Doctorul… cică Steve a fost înjunghiat. E mort. Iar cadavrul ăluia de la rulote a dispărut…

− Același stil. Doctorul Fleming privea corpul asistentului său și-și freca nervos mâinile. De ce l-am lăsat… Putea să termine mâine blestematele alea de analize. Am să mi-o reproșez până la moarte.

Yan Brad îl bătu încurajator pe spate neștiind ce să zică. Brusc strânse pumnii și izbi năprasnic în colțul biroului:

− Am să-l găsesc și am să-l jupoi încet, încet. Și-am să mă uit în ochii lui! Sper că măcar aici camerele au funcționat. Unde-i Alfonso?

− Aici sunt, Yan. Nenorocitul a săltat siguranțele. Steve a fost înjunghiat chiar lângă tabloul de distribuție, așa că… doar ce se va vedea la lumina becurilor de avarie. Nu-s cine știe ce camere performante. Am să fac tot ce-mi stă în puteri. Am un program de îmbunătățire a calității. Va dura ceva. Dimineață va fi gata.

− Nu mai avem ce face aici. Hai, Iulius! Dimineață trebuie să fii la rodeo, iar eu… eu o să am multă treabă mâine. Hai și dumneata Doctore! Termină băieții aici. Hai! Toată lumea acasă. Nu mai rămân decât Phil și Duke. Vreau meserie.

− La sânge, Yan! Steve era prietenul nostru.

− Bine. Parcă ușor gârbovit ieși pe ușile batante și se urcă în mașină. Un gând nu-i dădea pace: De ce a luat mortul? Ce am putea afla studiind acel cadavru astfel încât să-l încrimineze? Și la urma urmei ce dracu-i toată chestia asta. Of! Trebuie să dorm. Porni mașina și se îndreptă spre casă.

va continua