Doctorul Emmerson își frecă chelia cu dosul antebrațului: Nu se poate!?

− Alicia!!! Cine mi-a contaminat probele?

Alicia, minionă, dolofană, și cu multe dioptrii, apăru în fugă:

− Vai, domnu’ Doctor, se poate? Le-am pus imediat în carantină. Nu s-a atins nimeni…

− Și-atunci de ce-mi ies rezultatele astea aberante? Uită-te!

− Vai, dar nu se poate… poate gelul de agaroză a fost contaminat. Să aduc un set nou și repetăm electroforeza.

− Bine. În timpul ăsta eu am să fac un PCR. Cheamă-l pe Andrej de la histologie, să-mi facă o hibridare in situ. Nu-mi place deloc ce văd.

− Da, Domnu’ Doctor. Vai!

*

Itl se simțea vulnerabil. Nicăieri nu întâlnise minți atât de suspicioase. Se blestemă pentru proasta inspirație de a încerca o asolarizare pe această planetă. O planetă neafiliată, o planetă interzisă, abia acum aflase, după ce naveta aproape fusese spulberată de jeturile de plasma ale unei apărări planetare impenetrabile.

Lansă încă un val de enzyme care să domolească creșterea celor trei ouă pentru a nu ajunge în situația de a fi mâncat de viu și privi, prin ochii purtătorului, în lungul străzii.

Acum știa că este vânat. Făcuse numai prostii. Nu se aștepta la o așa intensă contaminare, la gânduri atât de puternic refulate pe care odată stârnite să nu le mai poată controla. Unde era disciplina mintală a celor pe care-i călărise înainte. Sălbatici, sălbatici și extrem de violenți. Masochiști până la autodistrugere. Trebuia să-și șteargă urmele și apoi să fugă, să fugă cât mai departe de aici.

În sfârșit, prada pe care o aștepta. Costumul de 600 de dolari se îndrepta către tripoul ilegal pentru jocul de poker de la sfârșit de săptămână. Se minună încă odată de perversitatea gândirii acestor oameni și se strecură în spatele lui. Îl cuprinse într-o încleștare de fier și-l doborî la pământ. Transferul era întotdeauna problematic. În minutele dintre contacte rămânea doar el, cu propria informație limitată la cei patru ganglioni nervoși. Abia după ce contacta creierul următoarei prăzi putea să-și dezarhiveze întreaga personalitatea. Transmise un ultim val de hormoni către cel posedat, încleștându-l pentru încă un sfert de oră apoi începu să se desfășoare de pe coloana vertebrală. Străpunse traheea chiar sub ligamentul cricotraheal și se strecură prin oropharynx spre nas. Resigilă atent rana, nu trebuia să lase nici o urmă. Mâna care astupa gura victimei era prea sus, se strecură cum putu printr-o nară și simți cum cartilajul moale pârâie. Nu avea timp acum… Era complet expus. Se subție cât de mult putea și se scurse în victimă. Aceasta se zbătea cu înverșunare. Lansă o ploaie de biotină, o enzimă a carboxilazelor care trecând direct în sânge aduse creierul victimei într-o stare cataleptică. Avansă spre coloana vertebrală unde înmuguri fixându-se pe toate terminațiile nervoase. Prada era a lui. Abandonă posedatul care se prăbuși într-un somn letargic. Acum se orientă spre interior: trunchiul celiac, se fixă cu cele trei ventuze chiar deasupra arterei abdominale și mușcă. Simți imediat aportul de oxigen și nutrimente și avu un fior de plăcere. Își întinse partea dorsală până la colonul sigmoid și-și înfipse ventuzele deasupra rectului. Acum era perfect funcțional. Totul durase 15 secunde. Se relaxă, compilând informațiile primite din sistemul vegetativ al victimei. În sfârșit un organism sănătos, atât cât putea fi unul care căuta să se autodistrugă permanent cu tot felul de compuși chimici. Acum creierul. Înmuguri prin canalul ependimar și ajunse în ventriculul III , de aici se capilariză. Creierul era al lui. Informația începu să curgă. Ronțăi încet până când simți ceva:

− Hei! Voi de acolo? Ce dracu’ faceți, morții voștri de homălăi?!

Mai întâi în patru labe apoi, pe măsură ce sistemul simpatic răspundea mai bine, o luă la fugă și se pierdu în întuneric.

*

− L-am prins! L-am prins Yan!

Agentul avansă cu un Rick Martin încătușat și cu priviri tulburi spre centrul  de primire.

Yan tocmai ajunsese pe la jumătatea montajului video. Ridică privirea și prin geamurile ce despărțeau biroul lui de restul secției văzu figura descompusă, plină de-o uimire bovină, a homeless-ului.

− Stai acolo. Sări peste birou, deschise ușa și strigă încă odată: Înțepenește acolo unde ești.

− Da’ ce-am făcut, Șefu’? L-am prins! E ca un mielușel. Nici nu știa cum îl cheamă.

− De-aia! Să stai unde-ți zic. Nu mă fă să scot arma. Și… Apucă-l mai bine. Atenție! Declar stare de necesitate. Scoate-ți suspecții și duceți-i în arestul de la tribunal, apoi puneți-vă în carantină în sala de conferințe. Ai mai atins pe cineva?

− Eu? Nu, nu cred… Parcă m-a bătut Ben pe spate, de felicitare. Și eu care ziceam că iau o primă…

− Ai să iei! Ben? Treci încoa. L-ai atins pe Adalbert?

− Posibil! Nu mai știu…

− Treci și tu lângă el. Unde ție ajutorul?

− S-a cerut dimineață, o treabă în familie, a zis că vine până la prânz.

− Bun!

Adalbert holbă ochii. Se aștepta la o muștruluială zdravănă. De când cu mortul de la rulote ajutorul de șerif se schimbase cu totul.

Yan îi aruncă cheile de la celule:

− Intrați acolo, vă încuiați, și-mi aruncați cheile. Marș!

Cum naiba-i spune? Mărunți din buze căutând în repertoarul de pe birou. Ianoș! Ianoș, Ianoș. Aha, Ianos Fazecaş, număr de telefon…

Sună:

− Deratizare, dezinsecție, dezinfecție? Yan Brad la telefon. Cu Ianoș Fazecaș… Köszöntések, Ianoşi! A vállalkozás jól megy? (Să trăiești Ianoși! Merg treburile?)

− Lám, lám! Nem, igen, mi történt? (Binișor, dar care-i treaba?)

− Ne aggódj! Nem ghiaurii bort!(Fii calm. Nu dau ghiaurii năvală!)

Ianoș începu să râdă gâlgâit:

− Hogyan segíthetek? (Cum pot să te ajut?)

− Vreau să-mi faci o dezinfecție la secție. Plătim pe căi legale.

− Da’ ce, te-or năpădit păduchi d-ăia negri și cu păr cârlionțat?

− Nu fi rasist. Vreau o dezinfecție ca-n sala de operații. Poți?

− Sigur că pot da’ să știu și eu…

− Pe-aici sunt o mulțime de documente, calculatoare, alea, alea… Nu vreau să mișc nimic. Ai ceva care să distrugă tot ce-i viu, dar să-mi lase hârțoagele intacte?

− Mă sperii Yan! Am. Bag Hyproxil, nu mai rămân nici retroviruși pe-acolo, dar trebuie să sigilez clădirea și nu mai calcă nimeni pe acolo 10 de ore, iar apoi trebuie aerisit bine.

− Bun. Cât de repede?

− Două ore… nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? Are legătură cu chestia aia de la rodeo, nu?

− Ți-o spune… Altădată. Acu’ ține-ți limba în gură că de nu ți-o bat în cuie de gard…  Discreție. Vii deseară după ce se întunecă. Hai, că ai să te umpli de bani! Adu-mi acum o lampă cu ultraviolete pentru mine. O lași la poartă.

Yan se ridică de pe scaun și se întinse de-i pârâiră oasele. Duse brusc mâna la frunte: Draci, Ioaneeee, te prostești și tu? Șterse sudoarea cu dosul palmei și deschise fișetul Șerifului. Alese o sticlă și dădu câteva înghițituri zdravene: Scuze șefu’ da’ tre’ și-o dezinfecție pe interior.

− Fleming? Ce faci?

− Refăceam analizele împreună cu Steve. Ce s-a mai întâmplat? Vocea bătrânului Doctor pare a tremura.

− Nu mare lucru. L-au prins pe Rick Martin. E la fel de confuz ca și ăllaltul. L-am băgat într-o celulă împreună cu doi agenți posibil contaminați. Vreau să mi-i iei de aici în condiții de maximă siguranță. Voi dispune doi voluntari care să te ajute. Lasă-l pe Steve să continue, iar tu și cu doctorița mutați-vă hoiturile-ncoa.

− Yan, tată… Ai băut ceva?

− Am făcut o dezinfectare cu bourbonul lui Truman.

− Se simte. Vin cât de repede.

− Aaaa! Vezi că la poartă ai să găsești o lampă cu ultraviolete lăsată de Fazecaș, ăla cu gândacii… Adu-o sus. Vreau să mă bronzez oleacă.

 

− Șefu’?! A venit o reporteriță. Cică să vă ia un interviu.

− Mie? Șeriful Truman se săltă în picioare. Bun! Bine! Zi-i că vin acuș!

Șeriful începu să se foiască de colo-colo. În baraca în care improvizase Punctul de Poliție cu ocazia rodeo-ului nu era nici o oglindă. Mărunți din buze și-și aranjă părul, cât mai era, cu mâinile, apoi se hotărâ să-și pună pălăria. Se mirosi la subțiori și mârâi din nou înfundat: nici deodorant.

Într-un sfârșit, mai sudui odată, își îndreptă spinarea și, deschizând ușa, coborî cele câteva trepte din lemn.

Reporterița era la vreo 30 de ani, de o frumusețe cam înghețată la fel ca privirea ochilor verzi. Lângă ea un cameraman cu ditai camera pe care acum o coțopănea dezinvolt pe umăr.

− Truman, Julius Truman! Se prezentă cam intempestiv și săltă pălăria doar de-un deget, să nu se vadă chelia. Zona reporterilor e în secțiunea 1B. Acolo sunt și colegii D-voastră și aveți un unghi de filmare excelent…

− Natalia Smith, de la KEYE-TV, îi flutură o împuternicire pe la nas. Cameramanul meu, Jake Owen… De fapt doream un interviu cu cel pe umerii căruia atârnă răspunderea desfășurării în condiții optime a rodeou-lui de anul acesta.

− Vă referiți la Blake Mc Martin? o făcu șeriful pe prostul…

− De fapt, ne gândeam la D-voastră.

− Dolly, I’m busier than a cat covering shit on a rock pile…, dar pentru ochii tăi frumoși am să mă sacrific câteva minute.

 

Lumina se stinse brusc. Steve care stătea concentrat la microscopul polarizat, scriind din când în când în când într-un carnețel, se ridică nervos:

− Ei, asta-i! Orbecăi la lumina chioară a plafonierelor de avarie către hol. Unde naiba sunt siguranțele alea? Aha! Văzu ușița deschisă dar nu mai apucă să se mire. Simți un junghi în piept apoi totul se întunecă. Definitiv.

Costumul negru de 600 de dolari târî corpul într-un colț. Răsfoi carnețelul și-l băgă în buzunar. Începu să deschidă chesoanele frigorifice. Găsi ce căuta, îl trânti pe un cărucior și, trăgându-și mai adânc pălăria pe ochi, îl împinse către ieșire.

Ușile batante se închiseră cu un clănțănit sec.

va continua

− După o analiză amănunțită, la fața locului, și odată cu sosirea rezultatelor de laborator, de la trei institute independente, suntem în măsură să concluzionăm că, în aria Mc Martin, nu a fost și nu există nici un agent contagios. Astfel decretăm:

Încetarea carantinei.

Doctorul Ernest mai flutură odată dosarul cu concluziile anchetei epidemiologice și coborî de la tribuna improvizată.

Truman se apropie, tangențial, de Rebeca:

− Deci pot să dau drumul la rodeo?

− Nu am fost de acord cu concluziile lui Ernest. Aici s-a întâmplat ceva care sfidează practica medicală și chiar bunul simț, dar nu mă pot opune unei hotărâri oficiale.

− Deci, se impacientă șeriful, îi dau drumul, sau nu? Nu de alta dar am o droaie de crocodili atârnați de dos.

− Poți să faci ce vrei, Julius. Rebeca îl privi pieziș și ocolindu-l larg se îndreptă către Yan:

− Putem vorbi câteva clipe?

− Desigur!

− Poți să mă pui și pe mine la curent cu ancheta Poliției vis a vis de caz? Dacă nu e secret!?

− Nici un secret! Exploda… adică, decedatul, era un muncitor cu ziua și concurent la rodeo care a venit, acum 10 zile, din Buffalo Gap, undeva pe lângă Abilene, nu stau prea tare la geografie. Am trimis un fax, n-a venit încă nici un răspuns, dar l-am găsit pe NET, tipul ăla de cowboy singuratec care lucrează pe unde se găsește…  Vine în fiecare an, în sezon, și stă mereu la rulote. Îl cunosc toți de băiat bun, muncitor… Nimic special.

− Știi? L-am rugat pe Papa Fleming să păstreze trupul, mă rog… ce-a mai rămas, la morgă. Apropo: felicitări echipei tale de criminaliști. Nici la Austin n-am întâlnit mai capabili. Aș vrea să rog un patolog , un expert, să-i mai facă o autopsie. Până la nivel celular dacă se poate. Zici că nu o să revendice nimeni trupul?

− Sută-n mie, adică, mai mult ca sigur că nu! Fleming să înainteze o cerere: … în numele științei, bâra, bâra… știți voi și se va aproba fără probleme.

− Dar Julius? Nu se va opune?

− Șefu? Julius o să aibă două săptămâni de foc. Ce crezi c-o să-i mai ardă de  explo…, cadavru? Deja ne-am împărțit atribuțiile.

− Asta e bine. Voi face cererea. Acum, mai departe. Ai mai făcut ceva cercetări?

− Doi coțcari, la sprâcenele ridicate ale doctoriței se corectă, găinari, adică… doi homeless, mici furtișaguri… L-au văzut venind clătinându-se și s-au gândit să-l jefuiască. Rick Martin a stat de șase, adică la pândă, iar Johny Traumb a intrat în rulotă.

Pe Troumb l-ai avut la consultație…

− Da. Cancer la plămâni, maxim jumătate de an. Era epidemiologic curat, dacă nu punem la socoteală bacilul Koch, și tovarășul lui?

− A dispărut fără urmă. Din declarația lui Troumb rezultă că nu au avut contact fizic după ce Johny a intrat în rulotă și, pe întuneric, a intrat exact în cadavrul eviscerat. Unul a fugit într-o parte, iar celălalt în partea opusă.

Agentul Bill Corson l-a găsit leșinat la marginea din fund a parcului, plin de sânge închegat. S-a trezit brusc și a făcut o criză de isterie. Mai departe știi…

− Celălalt?

− A dispărut. Mai mult ca sigur se ascunde. Când apare îl umflu pentru tentativă de jaf.

Rebeca văzu gestul grăitor al ajutorului de șerif, care semnifica, clar, strânsul cuiva de gât și nu mai avu nevoie de nici o traducere.

*

Sătul, Itl visa. Se vedea unduind prin apele mâloase din balta în care de curând ieșise din ou, flămând, în căutarea unei prăzi pe care să o golească de sânge, dar vai, în balta aproape secată nu se mai afla nici o viețuitoare.

Se pregătea să moară eliberându-și iidul, substanța vitală, pentru a evita agonia sfârșitului când… ceva pătrunse în băltoacă, ceva enorm și mirosind demențial a iid.

Se trezi brusc la viață și se năpusti.

− Au! răcni nimul săltând piciorul.

− Ce-i? îl întrebă tovarășul de vânătoare.

− Nu știu! M-a mușcat ceva. Ridică piciorul și, într-adevăr, pe gambă se vedea o înțepătură din care încă mai curgea o șuviță de sânge.

− Halal luptător! Mergem la vânătoare și se vaită de-o pișcătură. Când te-o mușca gulamul de gât cum ai să mai faci?

*

− Yan? Un individ cu semnalmentele lui Rick Martin tocmai a jefuit un băcan de pe Backer Street. Am trimis un echipaj.

− Zi-le să nu se atingă de nimic. Vin și eu imediat.

− Ce s-a întâmplat?

− Amicul nostru… Rick, Rick Martin, ăla de ziceam că se ascunde, tocmai și-a dat în petic, ăăăă, adică…, adică a jefuit un magazin.

− Pot să vin și eu?

− Dacă nu te deranjează…

*

Doctorul Emmerson privi cadavrul aflat pe masa de autopsie și clătină nedumerit din cap: Lu’ ăsta i-a explodat o bombă în burtă? Se scărpină, în virtutea obișnuinței, cu dosul antebrațului pe chelia lucioasă și apoi începu să preleveze mostre de țesut.

Doctorul Fleming era cel puțin la fel de nedumerit:

− Scuză-mă Yan, dar asta este o lovitură de profesionist. Asasinul a lovit cu arma o singură dată, dar cu precizie de chirurg. Trupul  vânzătorului are în zona toracelui o plagă înjunghiată penetrantă, care a secționat plămânul stâng și inima.

Moartea a fost cvasi instantanee de aici și cantitatea mică de sânge scursă din rană. Pur și simplu nici nu s-a murdărit pe mâini.

− Imposibil! E un nenorocit în paștele mă-sii. Numai de când am venit eu a fost arestat de vreo 4 ori… Chiar eu i-am făcut acum un an un proces verbal de violență și distrugere. E un coleric, un scelerat fără minte. Imposibil să fi procedat cum susțin martorii, că a intrat calm, s-a dus la raionul de articole casnice, a luat un cuțit, l-a înjunghiat pe la spate pe vânzător, a luat banii, și doar banii, din casierie, și a ieșit calm, sub privirile a peste 10 clienți complet năuciți.

− Ciudată schimbare de comportament… Rebeca părea gânditoare. Mi-ai zis că și cowboy-ul era un băiat așezat, nu bea, era un om muncitor și brusc se îmbată ca un porc și cu ce… cu cea mai proastă băutură când avea destui bani în buzunar și am înțeles că și pe card.

− Un drog nou? N-am auzit de nimic care să aducă astfel de radicale schimbări de comportament.

− La analiza toxicologică n-a ieșit nimic anormal, dar ce-i drept nici nu s-a insistat pe linia asta, căutam un agent bacterian, sau viral… Am să-l pun pe Steve să repete analizele.

− Mulțumesc Doctore! Domniță, adică D-na Rebeca, aici nu mai nimic de văzut. De acum intrăm în proceduri strict criminalistice. Vă mulțumesc!

Simțindu-se concediați, cei doi doctori se luară de braț și părăsiră, demni, încăperea.

− Și acum noi. Ajutorul de Șerif se întoarse fioros către patron și cei doi agenți: Unde-i camera de supraveghere?

− A fost dusă la revizia anuală.

− Și de ce nu s-a montat alta, așa cum se specifică în regulament? Or să cadă capete! Vreau toate înregistrările pe o rază de un kilometru. Alfonso să-mi facă un montaj începând cu ora crimei. Să fie gata într-o oră. Restul de agenți să ia câte o poză și să întrebe peste tot, începând radial de aici. Prin magazine, crâșme, autogară, aeroport… Individului îi trebuiau bani. Bani ca să facă ce? Mare lucru ca la ora asta să nu fie la 100 de kilometri de noi. Hai! Într-o oră ne găsim la secție.

− Și tu?

− Eu ce?

− Unde te găsim de e vreo urgență?

− În bodegă la Alvorado. Mă duc să mă îmbăt! Îi bine?

− Perfect, Șefu’!

 

Generalul  Frederick Dent Grant ciocăni cu degetul în dosarul legat cu o sforicică pe care scria Strict secret:

− Cine mai știe?

− Nimeni nu are un puzzle complet. Norad a confirmat distrugerea unui meteorit și am lăsat lucrurile așa. Treaba s-a îngropat. La sol am fost suficient de rapizi și n-a rămas nici o urmă. Rușii…

− Ce-i cu rușii?

− Și la ei s-a activat Protecția Globală din Iakuția. Au urmărit cu sistemul antiballistic și au văzut că a picat la noi.

− Și?

− Vor să le confirmăm dacă a fost un atac extraterestru.

− Confirmă astfel: Protecția Globală a identificat o rămășiță prezentând caracteristici asemănătoare celor asgarde. La probabilitatea de 68% s-a declanșat contraofensiva, obiectul fiind distrus în totalitate. Nici un cuvânt mai mult. Las’ să-și mânce ficații… dismiss!

Aghiotantul nu se dă plecat.

− Ce mai e?

− Poate nu are nici o legătură, dar m-am gândit…

− Dar zi odată!

− A fost declanșată o alarmă bacteriologică… Într-un orășel de lângă Austin, nu s-a confirmat, dar…

− Dar e aproape de locul prăbușirii. Bravo! Chiar dacă nu are nici o legătură tot te felicit pentru perspicacitate. Aghiotantul roși violent. Da’ tot fătălău rămâi, hăhăie generalul. Iaca cum roșește ca o fată mare când vede prima oară sula. Bine! Trimite o echipă. S-o facă pe reporterii băgăcioși. Altceva? Bun. Elicopterul? Am plecat!

va continua

− Ia te uită la ăsta! Îi praf.

În lumina celor câteva becuri anemice, împletecindu-se pe picioare, un individ se aburcă cu greu pe cele două trepte ale rulotei și, moșmondind adânc, reuși să deschidă ușa. Nici nu intrase bine că ușa se dă de perete și tipul trântește un șuvoi de vomă chiar din prag.

Cei doi homeless schimbă priviri rapide estimând situația:

− Îl lucrăm?

− Tu intri…

− Eu intru. Din interior se aud bufnituri și apoi un plescăit. Eu intru, nu vezi că-i varză!? Stai de șase.

Cel mai înalt dintre cei doi borfași se strecoară către rulotă ținându-se pe cât posibil în umbră și intră, ferit, pe ușa lăsată deschisă. Deodată, în liniștea nopții se aude un răcnet inuman, iar individul țâșnește afară și-o ia la fugă mâncând pământul.

− Cei Johny? De ce fugi?

− Fugi, fugi!!! Fugi nenorocitule!

*

Aerul tremura, un soare de dimineață se ridică din munți aruncând, brusc, cu o seceră de lumină portocalie. Trei cintezoi curtează o fecioară, încă somnoroasă. În fundal, la țarcuri, doi cai se fugăresc. Patru bărbați urcați pe scări se străduiesc să bată în cuie mai multe ghirlande multicolore și un banner cu inscripția:

Bine ați venit la Rodéoul Mc Martin.

Prin fața gardurilor, pe un drum pietruit, trece o mașină de poliție cu inscripția Sheriff , încetinește în dreptul porții și-i claxonează pe lucrători care-și saltă pălăriile și chiuie. Mașina frânează în scrâșnet de pietriș la intrarea unui parc de rulote.

− Ce-avem aici?

− Mizerie.

− Și nici n-a început rodeoul. De la an la an e mai rău.

Șeriful Truman, cam la 45 de ani, solid, blazat, își așează cu dedicație pălăria pe cap și, pășind ca pe ouă, se apropie de rulotă.

− A mai fost careva?

Se lasă pe vine examinând o urmă netă de carâmb lăsată într-o vomă la fel de netă.

− În afară de administrator… Și n-are cizme.

− Poate-l prindem acu’, pân’ se trezește lumea. Pune băieții să verifice cizmele de pe la rulote…

− I-am pus!

− Nu-i musai să le fi lăsat în față…

− Le-am zis!

Ajutorul de Șerif era venit tocmai din Transilvania, țara lui Dracula. Era flegmatic, scump la vorbă, iar când o făcea se exprima într-o romgleză ceva mai peltică.

− Nu-i ciocată care să nu fie sub lupă, nu-i agent de-al nostru care să nu știe cum arată o borală de Sterno… Îl găsim. Treaba groasă îi înăuntru.

Șeriful săltă cu un deget pălăria:

− Îi chiar așa de nașpa?

Yan Brad deschise gura, dar văzând o mașină apropiindu-se, o închise la loc.

Doctorul legist săltă cu un gest familiar banda despărțitoare și, rostogolindu-se către șerif, exclamă:

− Nu-i tihnă, frate, nu-i tihnă! Am și eu o vârstă.

− Nu l-ai lăsat pe Steve să-ți ia locul…

− Steve, caș la gură, ochii după puță, să mai învețe! Ce-avem aici?

− Yan știe! Mutu’ a zis destul ca să nu-mi vină să intru-năutru!

− Interesant, interesant! Dacă l-a marcat pe amicul Yan… Să vedem, să vedem!

Doctorul e înăuntru de juma’ de oră, Yan e impasibil, a scos un smartphone și baladează cu degetele pe ecran în pase cabalistice. Truman se trântește în mașină și începe să se certe prin radio cu toți agenții. Se aude scârțâind ușița de la rulotă.

Parcă mai palid, doctorul Fleming coboară cele două trepte, ocolește cu mare băgare de seamă borâtura, și se îndreaptă către mașina șerifului.

Yan se ridică după parul de adăstat caii și se apropie și el.

− Ee? întreabă șeriful.

− O ții minte pe Rebeca?

− Care Rebeca? Rebeca aia?

− Aia! După ce i-ai dat papucii, ca un măgar ce-ai fost, noi am ținut legătura. E în Austin. Se caută în agendă: ăsta-i numărul ei, sun-o, zi-i că-i un caz 6-11.

− De ce eu?

− Pentru ca să fie oficial. Dacă o sun eu nu va avea nici o relevanță, va trebui să ceară informații pe cale ierarhică și vom pierde timp.

− Ce-i un caz 6-11?

− Cred că va trebui să instituim carantina, zise Yan.

− Și tu de unde dracu’ știi?

− Paragraful trei, alineatul 5: în cazul unei amenințări evidente cu orice substanțe solide, lichide, sau gazoase care pot provoca îmbolnăviri în masă, se instituie de urgență starea de carantină reglementată la cap.V paragraful 1.

− Oh, nu acum Yan, nu acum! Știi câți oameni vin la rodeo? Știi? Ce dracu-i acolo în rulotă?

− Sunați-o de d-na doctor Young. Carantina-i deja aproape instituită… Garda Națională și Corpul Voluntarilor Ebola sunt pe drum.

− Ebola? Ce? Ești nebun?

− Îmi pare rău șefu’. De’aia nu te-am lăsat înăuntru: nu-i un spectacol prea agreabil…

− Ai atins vreun fluid? Doctorul pare preocupat.

− Nu cred. Eram atent să nu corup probele, iar voma de la intrare m-a pus, cu atât mai mult, în gardă.

− Bine. Rămâne administratorul…

− L-am consemnat la domiciliu. Rulota, consultă smart-ul, 56.

− Deci, mai e cel care a intrat peste el.

− Și cei cu care a fost în contact înainte.

− Vaiii! Sunt prea bătrân pentru asta. Cine m-a blestemat?

O mașină de poliție vine în trombă.

− L-am prins, Yan! țipă agentul. Ăsta-i! Nici nu i s-a uscat sterno de pe carâmbi!

− Ține-l în mașină. Te-ai atins de el?

− Dacă m-am atins? Era ca o fiară. Mai că nu m-a mușcat.

− Treci și tu în mașină. Nu ieși până nu-ți zic.

− Da’ ce-am făcut Yan?

− Tu să faci cum zice ajutorul de șerif, se burzului Truman.  Marș! Avu o conversație telefonică presărată de interjecții apoi își îndreptă spatele:

− Rebeca a zis că va fi aici cât de rapid cu putință.

Din depărtare se aude zgomot de elicoptere. După bătaia înfundată Yan le identifică imediat: CH47- Chinook.

Au ancorate module metalice și camioane tactice. Aterizează cam la doi kilometri.

− Șefu’? Yan șoptește la urechea șerifului. Poate e bine să delimităm și noi perimetrele.

− Adică cum?

− Adică, aici focarul, să-l împrejmuim total. Aria unu, care să cuprindă rulota administratorului și aria doi, în care a fost capturat individul.

− Mă sperii Yan! Aflu lucruri pe care nu le știam despre tine…

− Nu era nevoie, patroane! Hai! Curaj! Că se uită lumea la noi și nu-i frumos să picăm de papagali adică, suntem ofițeri de poliție.

− Mi-e frică Yan!

− Și mie, Șef! Da’ dacă noi ne căcăm pe noi, adică, ne panicăm… ce-o să facă ăialalți?

*

Rick, după o scurtă ezitare și, în totală contradicție cu etimologia numelui său, o luă și el la goană. La un moment dat se opri gâfâind. Cei câțiva neuroni funcționali îi șopteau la ureche: Johny, you assholle mather fucher , vrei să mă traduci?

− Unde ești, nenorocitule?

Undeva se aude o ușă de rulotă trântindu-se:

− Liniște lichelelor!

Administratorul iese cu lanterna și luminează printre rândurile de rulote:

− La culcare lepre înțărcate cu wisicky. Vede balta de vomă: Ted, nenorocitule! Tu să ștergi mizeria asta. Nici ușa n-a închis-o… Mâine ai să zici că-ți lipsește plasma din sufragerie. Urcă, greoi, în rulotă, și icnește: Santa María, Madre de Dios, ayúdame! Cu ochii holbați și lanterna tremurând în mână, se dă înapoi, ocolește borala și aleargă cu cu șuncile-i dansând pe burtă spre rulota lui.

− Șeriful?! Să vină urgent! Cum unde? La rulote! Nu știu, da-i împrăștiat peste tot și se uita la mine! Cum cine? Capul! N-am băut nimic. Ia, uite fătucă…! Știi cine sunt eu? Yan? Yan! Vino repede!

De sub rulota sub care s-a ascuns, Rick auzi toată conversația răcnită a administratorului: Așa care va să zică. Johny ai intrat în rahat până la gât.

Îl găsi leșinat la doi pași de rulota lui. Îl buzunări peste tot și nu găsi nimic.Târziu observă cum din urechea lui John se ridică unduind ceva subțire, ca o andrea. Înainte de a face chiar și-un singur pas, andreaua i se înfipse-n nas. Zăcu tremurând mai bine de un sfert de oră apoi se ridică, se scutură atent pe haine, aruncă o privire către Johny, îl păși, și se îndreptă în pas alert către ieșirea din parcul de rulote. Acum avea o motivație. Realiză ce viață mizerabilă avusese… Acum știa exact ce are de făcut.

va urma