The Raven, The Most Intelligent Bird On The Planet, Is Now Seriously Studied By Neuroscience
Crows have had a meaning linked to death and darkness throughout history. According to the anthropologist Claude Lévi-Strauss, this bird had a mythical status, as many cultures saw it as a mediator between life and death. On the other hand, in the well-known narrative poem by Edgar Allan Poe, the raven is a kind of supernatural messenger with a clear symbolism of everlasting darkness.
But science, now perhaps more than ever, has claimed the raven as more than a symbol of darkness. From many experiments and scientific research – and even with simple daily observation exercises – it has been proven that the crow is one of the most intelligent birds in the world, and therefore an innovative and creative being, capable of using grammar to his favor and of feeling emotions as deep as we do, as respect or thanks (remember the case of the crows that gave gifts to the girl who fed them ).
Even, as noted in a study published in Animal Behavior , crows may not forgive those who offend them .
Despite all this, neuroscience had ruled out crows as subjects of study because they have no neocortex: the structure where humans and other mammals develop cognitive abilities, and that is even said to be where our consciousness is . However, crows develop those abilities in other ways, and neuroscience has realized how much you can learn from crows and their brains.
The brain of the crow: with more neurons than that of primates
Having deferred from mammals more than 300 million years ago, bird brains have developed differently: instead of a six-layer cortex full of neurons, birds have circuits of packed neurons called nuclei. Therefore, although humans and animals share a certain cerebral architecture, studying intelligence in a different structure like that of crows can give us clues about how intelligence develops.
In 2013, Andreas Nieder, a neuroscientist at the University of Tübingen, studied the neuronal activity of crows during the problem-solving process, in the part of the brain that functions as the mammalian neocortex and is responsible for making decisions, short-term memory and planning. Upon examining this, Nieder’s team discovered that the neuronal activity in the NCL nucleus (nidopallium caudolaterale) of a crow is the same as in the primate cortex . In addition, other Nieder studies have proven the cognitive richness of crow brains, and how the way in which their neurons are distributed in circuits makes them have twice as many neurons as primates according to their mass.
Nieder’s studies have perhaps led to more questions than answers. For now, it seems that neurons play a very important role in the mental processes of corvids, mammals and humans, and that beyond the architecture of the brain, it has evolved in each species without changing the neuronal dynamics too much, that seem to be the fundamentals.
Crows have even developed capabilities that other mammals have not. According to Dr. John Marzluff, crows can work with each of their hemispheres of the brain separately, which offers an advantage when processing information, for example, from what they see.
There seems to be much more to learn from crows in terms of intelligence and the brain. And who knows? Perhaps these studies also lead to portentous findings about consciousness, because if crows are even able to plan ahead, they may be more aware of what we believe.
Corbii au simbolizat de-a lungul istoriei moartea și întunericul. Potrivit antropologului Claude Lévi-Strauss, această pasăre a avut un statut mitic, deoarece multe culturi au văzut-o ca un mediator între viață și moarte. Pe de altă parte, în binecunoscutul poem narativ de Edgar Allan Poe, corbul este un fel de mesager supranatural, cu un simbolism clar al întunericului veșnic.
Dar știința, acum poate mai mult ca oricând, atribuie corbului și alte calități decât cel de simbol al întunericului. Din multe experimente și cercetări științifice – și chiar cu simple exerciții de observație zilnică – s-a dovedit că cioara este una dintre cele mai inteligente păsări din lume și, prin urmare, o ființă inovatoare și creativă, capabilă să folosească un limbaj nonverbal și a simțind emoții la fel de adânci ca noi, la fel de respect sau mulțumire (amintiți-vă de cazul ciorilor care au dat cadouri fetei care le-a hrănit)
Chiar, după cum s-a menționat într-un studiu publicat în Animal Behavior, corbii ar putea să nu-i ierte pe cei care îi jignesc.
În ciuda tuturor acestor lucruri, neuroștiința a exclus corbii ca subiecți de studiu, deoarece nu au neocortex: structura în care oamenii și alte mamifere dezvoltă abilități cognitive și chiar se spune că este locul unde se află conștiința noastră. Cu toate acestea, ciorile dezvoltă aceste abilități în alte moduri, iar neuroștiința și-a dat seama cât de mult poți învăța de la corbi și creierul lor.
Creierul corbului are mai multi neuroni decât cel al primatelor
După ce s-au despărțit de mamifere cu mai bine de 300 de milioane de ani în urmă, creierul păsărilor s-a dezvoltat diferit: în loc de un cortex cu șase straturi plin de neuroni, păsările au circuite de neuroni împachetate numite nuclee. Prin urmare, deși oamenii și animalele împărtășesc o anumită arhitectură cerebrală, studierea inteligenței într-o structură diferită cum e cea a ciorilor ne poate oferi indicii despre cum se dezvoltă inteligența.
În 2013, Andreas Nieder, neurolog în cadrul Universității din Tübingen, a studiat activitatea neuronală a ciorilor în timpul procesului de rezolvare a problemelor, în partea creierului care funcționează ca neocortex mamifer și este responsabilă de luarea deciziilor, de memorie pe termen scurt. și planificare. La examinarea acestui lucru, echipa lui Nieder a descoperit că activitatea neuronală din nucleul NCL (nidopallium caudolaterale) a unui corb este aceeași ca în cortexul primat. În plus, alte studii Nieder au dovedit bogăția cognitivă a creierelor de corb și modul în care neuronii lor sunt distribuiți în circuite îi face să aibă de două ori mai mulți neuroni decât primatele la același ordin de mărime.
Studiile lui Nieder au dus probabil la mai multe întrebări decât răspunsuri. Deocamdată, se pare că neuronii joacă un rol foarte important în procesele mentale ale corvidelor, mamiferelor și oamenilor și că, dincolo de arhitectura creierului, a evoluat la fiecare specie, fără a schimba prea mult dinamica neuronală, care pare a fi fundamentală.
Corbii au dezvoltat chiar și capacități pe care alte mamifere nu le-au avut. Potrivit Dr. John Marzluff, ciorile pot lucra cu fiecare din emisferele creierului separat, ceea ce oferă un avantaj atunci când prelucrează informații, de exemplu, din ceea ce văd.
Pare să fie mult mai multe de învățat de la corbi în ceea ce privește inteligența și creierul. Și cine știe? Poate că aceste studii duc și la descoperiri neobișnuite despre conștiință, pentru că, dacă corbii sunt chiar capabili să planifice înainte, ei ar putea fi mai conștienți de ceea ce credem noi.
***
Chivotul sufletelor VII
Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:
– Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!
Se prăbuși gâfâind.
Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.
– Aici, Măria Ta.
În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.
Nu se întâmplă nimic.
*
Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.
Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.
Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.
Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.
*
Ilioara cuprinse mâinile tatălui ei:
– La dreapta… Și la stânga!
Un fior cuprinse peștera. Firele de păr se ridicară, bățoase, în sus. Marele preot simți o fulgerare în piept și mai apucă să spună:
– Strămoșii, strămoși ai mei… vin la voi.
Capul de hârcă mai zvâcni odată apoi lucirea ochilor pieri, rămase încremenit iar Lupul- Om începu să cânte:
Era mai întâi o tânguire înceată, glasul de lup tânăr chemând nemărginirea în fața lunii pline, care se ridică din ce în ce mai mult într-un acut care parcă sfredelea auzul, iar apoi vocala finală, tăria lupului Alfa când dă semnalul de atac și toată haita se năpustește, zgudui munții. Ilios simți cum carnea se încrețește pe el și timp de secole rămase stană de piatră și, mai întâi cu colțul ochilor apoi cu ei amândoi, văzu cum dușmanul își smulge măștile de pe față și, îngrozit, o ia la fugă:
– Pe ei ostașii mei!
Răcnind din toți rărunchii se năpustiră asupra mayașii-lor în derută.
*
– S-a terminat! Decilius cuprinse mâinile fiicei sale în palme și le sărută.
– Ba nu s-a terminat nimic! Ionlas dă semne de neliniște. Cineva vrea să preia controlul asupra costumului meu. Păși forțat către chivot și o mână se îndreptă către mâner. Nu pot, nu pot să-l stăpânesc…
Vlasidus se năpusti. Începu să apese pe inscripțiile de pe antebrațul costumului. Acesta se muie brusc pentru ca în secunda următoare să se reactiveze. Mâna se apropie de mâner.
Urmă o adevărată confruntare mută între două inteligențe hotărâte. Vlasidus tasta pe antebrațul costumului și primea imediat o replică. Sărmanul Ionlas se zguduia în toate părțile de parcă era în brațele ielelor. La un moment dat Vasidus scoase pumnalul și izbi într-o tastă. O scânteie scurtă și costumul se prăbuși la pământ.
Cu greu îl scoaseră pe Ionlas . Brațul drept încă avea spasme, iar de sub brățară se prelingea un fir de sânge.
– Să luăm chivotul… vin după el… ei, zeii din ceruri.
*
Sunt toți adunați în marea sală de ceremonii din Templul Sacru al Omului. Chivotul Sufletelor stă impenetrabil în fața lor. Toate încercările de al deschide eșuaseră.
Dinspre răsărit, dinspre cele Trei Stele Noi, trei raze de aur se desprinseră și, cu o curbă largă, se îndreptară spre templu. Se condensară în trei trupuri umane care, de la înălțimea de peste zece coți, îi dominau pe cei adunați în sală:
– Zbaterile voastre sunt inutile. Chivotul e acum plin. Am venit să ne luăm tributul.
Decilius făcu un pas înainte:
– Doar peste trupurile noastre!
– Fie!
Cel din mijloc ridică mâna și…, în timpul oprit, Ionlas vede văpaia din ochii lui Batu:
– Ochii ăștia… Amud!!!
Dă să se repeadă, dar mai iute acesta se năpusti înainte. Raza de aur îl lovi drept în piept aruncând văpăi din scutul de oțel. Căzu în genunchi. Din scut ieșeau fuioare de fum amestecate cu abur. Ridică privirea către Decilius.
Slab, foarte slab, vocea lui se ridică totuși în tăcerea adâncă care s-a lăsat:
– Ce ironie… Am venit aici ca să te omor și mor salvându-te!
Ionlas se repezi să-l sprijine:
– Ochii ăștia, ochii ăștia… Amud !
– Da, Ionlas. Eu sunt. Ți-am zis că am o misiune, dar nici nu știam cât de măreață va fi. Ridică-mă, te rog.
Sprijinit de Ionlas, Amud ridică mândru capul către cei trei zei:
– Căci acum văd! Eu sunt fiul lui Iisus și vă sfidez. Tatăl meu e proscrisul… L-ați căutat mult și iacă… m-ați găsit pe mine. Acum eu eliberez această lume, așa cum tatăl meu a făcut cu celelalte o sută.
Întinse mâna și chivotul începu să vibreze apoi capacul sări cât colo…
– Nuuuu!!! Cei trei zei se schimonosiră și priviră cu ură în jurul lor: Ne vom întoarce și vă vom ucide pe toți. Să nu mai rămână stirpe în univers. Se transformară brusc în trei dâre de aur care începură a se îndepărta pe un arc prelung către triunghiul de stele ce clipeau la răsărit.
– O inimă deschisă și neînfricată, șopti Decilius, Ilios îi cuprinse brațul:
– Fiul unui zeu, asemenea lor.
Din chivotul deschis, o lumină verde, de un verde intens, fosforescent, izbucni, luă urma celor trei raze și le atinse exact când ajungeau la navele lor celești. Toată lumea își acoperi fețele. O explozie de lumină, urmată de un val de căldură infernală, îi făcu pe toți să se adăpostească.
Lumina verde se împrăștie agale și fiecare simți o paradisiacă beatitudine.
Părinți, bunici, străbuni de-a valma, îi înconjurară mângâindu-i pentru ca apoi să dispară în sclipiri fosforescente.
În mijlocul aulei, în jurul lui Amud, încremenit în brațele lui Ionlas, se condensa o lumină verde.
Blând, din trupul lui se ridică un fum. Avea chipul acestuia. Întinse un braț cu palma deschisă către cei prezenți, zâmbi și, contopindu-se cu străbunii zeilor săi, se ridică încet la ceruri.
Întru nemurire.
***
Particle colliders help prep humans for deep space radiation
By smashing together heavy particles at high speeds, scientists can study the types of radiation an astronaut would encounter in space.
Particle accelerators provide a way for scientists to test cosmic ray strength particles in labs on Earth.
GSI GmbH/Jan Michael Hosan 2018
NASA astronaut Scott Kelly spent a year in space while scientists monitored changes in his body, as well as that of his twin, Mark Kelly, who remained on the ground. Kelly came back to Earth in good shape, the experiment showed. And, some Russian cosmonauts have also spent even longer than Kelly in space without obvious long term ill effect from the low gravity or increased radiation exposure.
But humans ultimately want to venture far beyond Earth. And, so far, all long-term human spaceflight experiments have happened on space stations that orbit within Earth’s protective magnetic field, providing shielding from the highest-energy radiation. To travel to Mars, we’ll need to be prepared for an entirely different environment.
The longest Apollo trips to the the Moon lasted less than two weeks. A journey to Mars and back would take months, if not years. And NASA’s latest plans for the Moon would have humans stay there perhaps months.
That’s pushed researchers to get creative in testing human radiation tolerances. If they can’t experiment outside of Earth’s natural radiation shields, there are still places on Earth where scientists are already making their own high-energy radiation: particle accelerators. And the insights researchers are learning there could decide whether living off-world is a realistic goal in the next few decades.
By smashing heavy particles together at high speeds, scientists can create a slurry of particles that are similar in energy to cosmic ray events. A few labs are already performing such work, including Brookhaven National Laboratory in the United States and the GSI Helmholtz Centre for Heavy Ion Research in Germany. And while the doses are still higher than what humans would sustain in space, it’s the only practical way to test cosmic ray behavior on Earth in a controlled fashion.
And whether the radiation is low or high dose is less relevant to simple materials. That’s letting researchers test what kinds of substances block radiation, since these outcomes only rely on the type of radiation.
The European Space Agency is focusing multiple projects on human radiation exposure.
ESA
How much radiation is too much?
The most dangerous kind of radiation in space comes from cosmic rays. These are ultra-fast, ultra-heavy particles shot from across the cosmos. The good news is that they’re relatively rare. The bad news is that they’re highly dangerous.
Another concern is radiation from the Sun. While more numerous, these are simple protons; it’s like a BB bullet compared to a cosmic ray cannonball. This radiation can damage cells and genetic material, but they’re much easier to shield against, and only become truly dangerous during solar storms. And with technology already available today, solar scientists can see these events coming far enough in advance to give at least a few minutes of warning to take shelter for space farers on the Moon, Mars, or in a space station.
Yet for any type of radiation, it’s still difficult for scientists to predict what makes a truly dangerous dose. Horrific real-world events like Hiroshima, Nagasaki, and various nuclear power accidents have proven that high radiation doses in a short period are deadly. But what if that same dose is spread out over a year? Three years? Five? A lifetime? Scientists still don’t know. The simple tests that would tell them are impossible to perform for ethical reasons, and difficult to synthesize using tissue or cell samples, since radiation can affect different biological systems – the brain, cardiovascular, or reproductive organs – in different ways.
“The problem with radiation,” says Marco Durante, director of the Biophysics Department at Germany’s GSI, “is we don’t know the risk very well.” The tests they run are based on cell or tissue samples, or, at best, animals like mice. They also usually bombard their test subjects with lots of high-energy radiation all at once. “First you have to extrapolate to humans, and then low dose rate, and then to space,” Durante says. “And there are not very effective countermeasures. There’s no magic drug that can save you from radiation effects.”
So even though researchers can perform biology tests with particle accelerators, the results are tricky to interpret and apply to humans in situations that are likely to be realized within the next decade.
Durante wants future experiments to at least test the effects of high-energy, low-dose radiation on samples by keeping them in the room, for example, but not directly in the beam of the particle accelerator. But the labs, built for cutting edge physics research, aren’t set up that way, and those experiments haven’t happened yet.
What is testable is how to block radiation. And this is where the research can provide more straightforward conclusions.
Homemade cosmic rays
Durante says that materials with lots of hydrogen prove to be good shields. Polyethylene, a simple and ubiquitous type of plastic, shields well, as does a substance called lithium hydride. Both are also extremely lightweight, a necessity in space travel, where lifting something above Earth’s atmosphere is expensive. The problem is that both of these compounds are flammable, a big no-no in space travel. Aluminum, while much heavier, is still preferred because it won’t catch fire.
To build the next generation of better-shielded, lightweight spacecraft, engineers will have to figure out how to safely enclose the shielding material inside something airtight and inflammable.
Once on solid ground again, like the Moon or Mars, more options become available. Tunneling underground provides a cheap and easy shield underneath the regolith. Or, Durante points out, if Mars has more substantial stores of water, an igloo would be the perfect shield. Water is excellent at blocking radiation.
Until scientists can find a way to test the safe limits of long-term radiation exposure on humans, shielding may be our only option.
Astronautul NASA, Scott Kelly, a petrecut un an în spațiu timp în care oamenii de știință au monitorizat schimbările din corpul său, precum și cel al geamănului său, Mark Kelly, care a rămas pe pământ. Kelly a revenit pe Pământ în formă bună, a arătat experimentul. Unii cosmonauți ruși au petrecut și mai mult timp decât Kelly în spațiu, fără efecte evidente pe termen lung din cauza gravitației scăzute sau a expunerii la radiații crescute.
Dar oamenii în cele din urmă vor să se aventureze mult dincolo de Pământ. Și, până în prezent, toate experimentele de zbor spațial uman pe termen lung s-au întâmplat pe stații spațiale care orbitează în câmpul magnetic protector al Pământului, oferind protecție împotriva radiațiilor cu cea mai mare energie. Pentru a călători pe Marte, va trebui să fim pregătiți pentru cu totul alt mediu .
Cele mai lungi călătorii ale lui Apollo pe Lună au durat mai puțin de două săptămâni. O călătorie către Marte și înapoi ar dura luni, dacă nu chiar ani. Iar ultimele planuri ale NASA pentru Lună ar face ca oamenii să rămână acolo, probabil, luni întregi.
Aceasta a determinat cercetătorii să devină creativi în testarea toleranțelor la radiațiile umane. Dacă nu pot experimenta în afara scuturilor de radiații naturale ale Pământului, există totuși locuri pe Pământ unde oamenii de știință își produc deja propria radiație cu energie mare: acceleratoarele de particule. Iar cercetătorilor ar putea decide acolo dacă trăirea în afara Terrei este un obiectiv realist în următoarele câteva decenii.
Prin împletirea particulelor grele la viteze mari, oamenii de știință pot crea o suspensie de particule care sunt similare în energie cu razele cosmice. Câteva laboratoare efectuează deja astfel de lucrări, inclusiv laboratorul național Brookhaven din Statele Unite și Centrul GSI Helmholtz pentru cercetări cu ioni grei din Germania. Și, în timp ce dozele sunt încă mai mari decât cele pe care oamenii le-ar susține în spațiu, este singura modalitate practică de a testa comportamentul razelor cosmice pe Pământ într-un mod controlat. Acest lucru îi permite cercetătorilor să testeze ce tipuri de substanțe blochează radiațiile, deoarece aceste rezultate se bazează doar pe tipul de radiație.
Câtă radiație este prea mult?
Cel mai periculos tip de radiații în spațiu provine de la razele cosmice. Acestea sunt particule ultra-rapide, ultra-grele, prezente în întregul cosmos. Vestea bună este că sunt relativ rare. Vestea proastă este că sunt extrem de periculoase.
O altă preocupare este radiația de la Soare. Deși mai numeroși, aceștia sunt protoni simpli; sunt ca niște gloanțe în comparație cu razele cosmice. Această radiație poate deteriora celulele și materialul genetic, dar oamenii sunt mult mai ușor de protejat împotriva acestora și devin cu adevărat periculoase doar în timpul furtunilor solare. Și cu tehnologia deja disponibilă astăzi, oamenii de știință anticipa aceste evenimente pentru a da cel puțin câteva minute de avertisment pentru astronauți în a se adăposti pe Lună, Marte sau într-o stație spațială.
Cu toate acestea, pentru orice tip de radiații, oamenilor de știință este încă dificil să prezice ce face o doză cu adevărat periculoasă. Evenimentele din lumea reală precum Hiroshima, Nagasaki și diverse accidente de energie nucleară au dovedit că dozele mari de radiații într-o perioadă scurtă sunt mortale. Dar ce se întâmplă dacă aceeași doză este distribuită peste un an? Trei ani? Cinci? O viață? Oamenii de știință încă nu știu. Testele simple care le-ar spune sunt imposibil de efectuat din motive etice și dificil de sintetizat folosind probe de țesut sau celule, deoarece radiațiile pot afecta diferite sisteme biologice – creierul, organele cardiovasculare sau de reproducere – în moduri diferite.
„Problema cu radiațiile”, spune Marco Durante, director al departamentului de biofizică din GSI din Germania, „este că nu știm foarte bine riscul. Testele pe care le efectuează se bazează pe probe de celule sau țesuturi sau, în cel mai bun caz, animale ca șoarecii. De asemenea, de obicei, își bombardează subiecții de testare cu o mulțime de radiații cu energie mare, deodată. „În primul rând, trebuie extrapolate la oameni”, spune Durante. „Și nu există contramăsuri foarte eficiente. Nu există niciun medicament magic care să vă poată salva de efectele radiațiilor. ”
Deci, chiar dacă cercetătorii pot efectua teste de biologie cu acceleratoare de particule, rezultatele sunt dificil de interpretat și aplicat oamenilor în situații care sunt probabil realizate în următorul deceniu.
Razele cosmice de acasă
Durante spune că materialele cu mult hidrogen se dovedesc a fi scuturi bune. Polietilena, un tip de plastic simplu și omniprezent, protejează bine, la fel ca și o substanță numită hidrură de litiu. Ambele sunt de asemenea extrem de ușoare, o necesitate în călătoriile spațiale, unde ridicarea a ceva peste atmosfera Pământului este costisitoare. Problema este că ambii compuși sunt inflamabili, un no-no mare în călătoriile spațiale. Aluminiul, deși este mult mai greu, este încă preferat, deoarece nu va lua foc.
Pentru a construi următoarea generație de nave spațiale mai bine protejate, ușoare, inginerii vor trebui să își dea seama cum să izoleze în siguranță materialul de ecranare în ceva ermetic și neinflamabil.
Odată ajuns pe sol solid din nou, precum Luna sau Marte, mai multe opțiuni devin disponibile. Tunelarea subterană oferă un scut ieftin și ușor sub regimul. Sau, subliniază Durante, dacă Marte are apă, un iglu ar fi scutul perfect. Apa este excelentă la blocarea radiațiilor.
Până când oamenii de știință nu pot găsi o modalitate de a testa limitele sigure ale expunerii la radiații pe termen lung la om, ecranarea poate fi singura noastră opțiune.
***
Chivotul sufletelor VI
Custodele Observatorului băgă capul pe ușă.
Vasidus era concentrat asupra unui papirus, la masa lui de lucru:
– Ce-i?
– Prințesa Ilioara însoțită de un tânăr dorește o întrevedere.
Mirat ridică din sprânceana dreaptă:
– Poftește-i!
Ilioara roti privirea. Bârlogul lupului singuratic era mobilat sumar ca pentru un ascet ce era.
– Adu niște scaune, strigă acesta către custode. Cu ce prilej, onoarea?
– Chestiuni de stat, declamă prințesa așezându-se maiestuos pe jilțul adus în grabă.
Vasidus tuși zâmbind în barbă. După jumătate de oră nu mai zâmbea deloc. Pe fața lunguiață, cu un cap prea mare și urechi clăpăuge, emoțiile erau încremenite. Doar micii stropi de sudoare de pe frunte trădau zbuciumul interior. Cercetă cu atenție inscripțiile de pe brățara lui Ionlas apoi luă un mulaj și le transcrise pe un papirus și, trecând la masa lui, începu să le confrunte cu cele pe care le avea deja dinainte, la sosirea prințesei.
Tăcerea deveni stânjenitoare. Într-un târziu ridică privirea din hârtii:
– Hmmm!
Luă un ac fin dintr-o trusă și cu lupa în mână începu să cerceteze din nou brățara:
– Aha! Introduse vârful acului și brațul drept al lui Ionlas zvâcni brusc. Încercă în alt loc, piciorul stâng păru a avea personalitate proprie. Brățara asta nu e tocmai o brățară. Adică… e mai mult decât o brățară. Îl măsură din priviri pe Ionlas: S-ar putea să se potrivească… Prințesă, ne scuză două clipe.
Trecu dincolo cu Ionlas și când reveni fata nu putu să-și stăpânească un mic țipăt de surpriză:
Lângă Vasidus de afla un războinic îmbrăcat în straie de luptă și cu un coif mască care-i ascundea privirea.
– Eu sunt. Ionlas.
– E un fel de strai care te apără de frig și căldură, îți înzecește puterile și cu care poți chiar zbura dacă am citit bine instrucțiunile. Numai cine posedă brățara poate să activeze costumul. E ca o punte de legătură între corp și costum. O legătură nervoasă, foarte intimă. Sunt sigur că Igner va confirma… prin natura meseriei m-am intersectat câteodată cu jucăriile lui, mai ales când am avut de interogat pacienți mai recalcitranți… Vasidus buchisi pe papirus: Apasă cu mâna stângă pe încheietura stângă. Acolo… lângă încheietură… Pe partea ailaltă, deșteptule, răbufni pentru prima oară stresul din Vasidus. Viziera se deschise. Mai apasă odată. Viziera se închise peste fața lui Ionlas și acesta avu un tremur de panică. Se liniști și rămase imobil.
Vasidus se neliniști.
– Primesc instrucțiuni, se auzi clar și limpede vocea lui Ionlas. Părea că vine de nicăieri și totuși dinspre el. O să dureze ceva… mergeți de luați masa. Aici va mai dura.
*
– Trei dungi de foc au coborât în tabăra mayașii-lor, Comandante. Martorii spuneau că veneau dinspre triunghiul de stele de la răsărit.
– Preoții spun că acele stele au apărut pe cer acum doi ani și nu s-au mai mișcat din locul lor ca celelalte.
– Un spion de-al lui Vasidus spune că erau zei care s-au întrupat în forme de oameni înalți și acoperiți cu aur.
– Le-au dat ceva și i-au vindecat de boala lui Igner..
– Se regrupează.
Amud coborî după un cal în spume:
– Atacă din nou!
*
Tunelul era săpat în stânca dură, magmatică, și urca ușor.
Decilius se avântă cu sabia scoasă, dar trebui să se întoarcă. Chiar la intrase mai multe făclii, înfipte în scobituri săpate în piatră, așteptau a fi aprinse. Intră într-o sală largă care părea a fi fost o peșteră și căreia făclia nu-i putea lumina capetele. Era o liniște de-ți țiuiau urechile, iar când de sus , din beznă, se auzi un șuierat ascuțit lui Decilius i se făcu pielea de găină. Se uită după marele preot, dar realiză că-l lăsase la intrarea în grotă. Strânse mai tare sabia în mâini. O lumină albă, strălucitoare, de nu te puteai uita, cobora agale din tavanul peșterii. Când ochii i se acomodară cu lumina lui Decilius nu-i veni să creadă:
Un ostaș în zale de aur plutea spre pământ, iar când se pregătea să cadă în genunchi văzu ceva ce depășea orice închipuire:
– Peste poate… cred că am înnebunit.
Se holbă siderat căci oșteanul cobora agale ținând cu gingășie în brațe pe fii-sa, Ilioara.
*
Amud intră în cort și-și scoase platoșa din piele tăbăcită de zimbru în care se ițea un cap de săgeată. Examină vârful care-i zgâriase coastele. Mulțumit că nu era otrăvit turnă din pocal o parte pe rană și strâmbându-se, restul de rachiu pe gât:
– E timpul să intrăm în ei. Am stabilit căpitanii. Îi atacăm simultan prin toate cele 12 porți. O să le arătăm cum se smulg inimile din piept prin părțile astea…
Ilios ridică o privire apatică:
– S-a terminat Amud. Să bem și să ne pregătim de aruncarea în furci… Încercă să bea din pocal, dar îl scăpă din mâini.
– Te-ai îmbătat… Tată, ridică privirea, ce mă fac?! Trezește-te Ilios, încă nu-i totul pierdut. Mai avem castrele de peste munți, ne putem retrage, hărțuindu-i, până în ghețurile veșnice din nord, de va trebui, dar nu ne vom preda. Scoală soldat bătrân, scoală.
O palmă năprasnică îl aruncă pe Ilios direct în stiva de măști. Se ridică burzuluit și cu mâna pe sabie. Se repezi ca un taur, dar Amud nu mai era acolo. Încă o palmă năprasnică zgudui fălcile comandantului. Amud îl luă de ceafă și-l băgă cu capul în ciubărul cu apă:
– Trezește-te Ilios. Ăsta-i exemplul pe care-l dai ostașilor tăi care luptă pe metreze? Scoală și pune-ți armura.
Ilios ridică o privire încă tulbure. Încet, încet, se îndreptă:
– Să murim… Dar să murim mândri. Batu, băiatul meu. Se ridică greoi și-și puse platoșa de oțel cu pinten. Amud și-o puse și el pe a sa.
Ieșiră amândoi din cort și afară se auziră chiote și lungi fluierături ascuțite.
Ilios ridică sabia deasupra capului:
– Să le scoatem ficații!!!
Fortul se zgudui de răcnetele ostașilor.
*
– Dar ce avem aici? Vasidus dădu drumul la funia pe care alunecase din intrarea secretă în Lupul-Om și privi extaziat priveliștea, ignorând privirea canibală a lui Decilius.
– Poate să-mi spună și mie cineva ce se petrece aici? Cred c-am îmbătrânit și m-am sclerozat.
– Foarte simplu, tătic drag. El este Ionlas, fiul preotesei Trahia de la Muntele Sfânt Toaca- Pion și, împreună cu Vasidus, au reușit să înțeleagă cum funcționează costumul spațial al bunului nostru Zalmoxis.
– Costum spațial?…
– O haină pe care o porți în ceruri, unde nu este aer, și frigul te îngheață instantaneu… dar ți-oi povesti… Am venit după Chivotul Sufletelor. Aici l-a ascuns bunul nostru și el ar putea să ne fie scăparea.
Vasidus examina o structură în formă de sferă care, deși pârjolită pe jumătate din suprafață, părea să fi fost reasamblată cu grijă.
– Cred că asta-i nava zburătoare cu care a fugit Zalmoxis de zeii din ceruri.
Decilius se scutură leonin:
– N-ai pierdut timpul degeaba.
– Ba chiar îl pierdeam dacă nu era Prințesa Ilioara și acest tânăr care a venit tocmai de la Alexandreea cu cheia costumului.
Ilioara țipă:
– Uite-l! Chivotul Sufletelor! E aici.
*
Marele Preot simțea că-l lasă puterile. Avea aproape nouăzeci de ani, o vârstă fabuloasă, iar ultimele evenimente îl zguduiseră din ce în ce mai tare. Când un preot veni în fugă să-i zică că Ilios a dat drumul la cei patru sute de câini și lupi turbați știu că dușmanul e la meterezele orașului, iar Ilios se pregătește pentru ultimul, eroic, atac.
O sfârșeală îl cuprinse:
„Ultimul, ultimul…” nu putea să gândească decât acest cuvânt care i se reverbera dureros în minte, sleind-o. Știa că mai e ceva, că trebuie să mai facă ceva…
Începu să se târască pe tunel către peștera de sub Lupul-Om.
*
Chivotul părea din plumb cu multe desene sub formă de șerpi de aur și argint, cu inscripții în aceiași limbă asemănătoare cu cea cuneiformă, și avea aspectul a două ouă puse cap la cap, cu două mânere de aur la capete. Vasidus puse mâna pe el, dar o retrase imediat. Era rece precum gheața și privi cum buricele degetelor se înroșesc ca de-o degerătură. Apucă apoi de un mâner. Era ușor ca un fulg. Îl trase mai aproape de lumină, îngenunche, și începu să copie inscripțiile.
*
Ilios îl privi pe Amud în ochi. În adâncul tăciunilor aprinși descoperi ceva nou. O putere, o putere misterioasă care-i pătrunse în suflet:
– Da, Ilios. Nu sunt Batu din neamul lui Batkushan, sunt Amud, Fiul lui Iisus, și am venit aici cu o misiune. Cu o misiune sacră.
E timpul Ilios… E timpul!
*
Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:
– Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!
Se prăbuși gâfâind.
Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.
– Aici, Măria Ta.
În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.
Nu se întâmplă nimic.
*
Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.
Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.
Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.
Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.
*
va continua
Poza zilei
se înmulțesc repede…
🇷🇴Cristian Tudor Popescu: Aș propune și eu castrarea la cap a politicienilor care au condus România în ultimii ani…. — Stiri România – International
Cristian Tudor Popescu și-a continuat discursul dur la adresa politicienilor și autorităților care au contribuit la o tragedie precum cea de la Caracal.Gazetarul îi învinuiește de o mentalitate profund greșită și de o atitudine disprețuitoare față de cetățean. Și pornind de la referendumul pe care îl propune Viorica Dăncilă, de castrare chimică a violatorilor, CTP […]
Chivotul sufletelor V
– Nu pricep nimic! Frustrată, Ilioara trânti de pământ mulajul în ghips luat după brățara lui Ionlas. Pare o scriere egipteană, dar nu e. Preotul ăla din Alexandreea nu te-a lămurit deloc?
– Preotul a murit în fața mea, iar eu am scăpat ca prin urechile acului. Brățara mi-a pus-o discipolul lui după o metodă veche și uitată. A durut cumplit.
– Mergem la Vasidus! Dacă nici el nu-i dă de cap, n-are rost să ne mai agităm.
Cartierul general se mutase la Muntele Sacru al Omului. Mii de corturi de armată se ridicaseră pe podișul din fața orașului în mijlocul lor, mai înalt, cel al lui Ilios. Soldați opinteau din greu la trunchiuri imense de brazi aduse cu căruțele cu abur din pădurile din jur, ridicând o fortificație imensă. Ilios muncea cot la cot cu ei fiind parcă pretutindeni. O sută douăzeci de catapulte acționate cu abur puteau să arunce stânci de câte o sută de moși la peste o mie de stânjeni depărtare.
Obosit, ceru de băut și intră în cort. Amud era trântit pe o laviță și dormea un somn zbuciumat. Ilios îl privi înduioșat. De când cu contraofensiva împotriva mayașilor se ascuțise și în ochi îi sclipeau doi tăciuni aprinși prevestitori de furtună. Primise vești despre ferocitatea lui în luptă, iar stiva de măști adunată într-un colț al cortului era grăitoare. A lui fusese ideea cu câinii și lupii turbați, îmbolnăviți de Igner pe care-i asmuțea asupra dușmanului, noaptea, făcând prăpăd și băgând groaza în mayașii. Stratagema avu succes căci dușmanul se oprise din atac.
Simțind mișcare Batu deschise ochii:
– Crapă cu sutele, rânji și se ridică de pe laviță acceptând cu plăcere pocalul cu vin. Igner ăsta e un diavol.
– Ți-ai refăcut vaccinul? Știi că treaba asta-i cu două tăișuri…
Afară se auzi zarvă. Un aghiotant intră cu ochii holbați:
– Prințesa, vine prințesa la tine.
Ilios sări ca un arc:
– Ceee? Ce prințesă? Ai înnebunit?
Ilioara însoțită de Ionlas intrară în cort. Ilios și cu Amud făcură o plecăciune adâncă. Parcă ignorându-i, roti o privire și, văzând teancul de măști, ridică una privind-o cu atenție:
– Vasăzică cu așa ceva avem de-a face. Vasidus mi-a făcut o scurtă istorie. Șerpi cu pene, zei ai războiului, sacrificii umane cu inimi smulse pe viu din piepturi… sunt alienați rău de tot. Ilios, am nevoie de cinci-șase soldați tot unul și unul.
– Da, Măria ta. Cei mai buni oșteni sunt pe front, dar cred că putem găsi ceva și aici: Batu, șase flăcăi, vezi să fie din ăi de n-au umblat cu jucăriile lui Igner.
Batu ieși trimițând priviri piezișe.
– Sunt vaccinată Comandante. Am auzit că s-au oprit din înaintare.
– Se omoară între ei încercând să stingă epidemia, n-au apă, proviziile li s-au terminat, iar linia de aprovizionare este mereu atacată de oamenii lui Valid împreună cu hoardele de iagizi și gepizi.
– Așa pățesc cei care vin cu gânduri rele pe pământul nostru.
În cort intrară șase soldați :
– De acu’ ascultați de porunca Prințesei Noastre Ilioara. Dacă zice în foc, în foc vă aruncați. S-a înțeles?
– Tare și clar, Comandante.
– Pot să știu și eu la ce vă sunt trebuincioși?
– Trebuie să fac o expediție…
– Regele, Tatăl Vostru, știe?
– Sunt destul de mare ca să-mi port singură de grijă.
Ilioara ieși mândră. Afară fu imediat încadrată de soldații care înfoindu-și mușchii căutau a părea care mai de care mai fioros.
– Unde-i Batu?
– A plecat în grabă la fortul Alestinos.
– Măi să fie!? Nici nu a mâncat…
Mergând alături de prințesă, Ionlas șopti în barbă: Ochii ăia… am mai văzut ochii ăia.
*
Zermigetuza era evacuată.
Logofătul curții alerga, transpirat și nervos, de colo colo, asigurându-se că totul este încărcat cum se cuvine și, când se declară mulțumit, ordonă pornirea convoiului. Cele o sută de care se urniră în zbieretele comisurilor și fornăit-urile bourilor domesticiți, singurii care puteau răzbate prin potecile abrupte de munte pe unde urma ca, în mare secret, să se deplaseze convoiul.
Regele privi cu adâncă durere în suflet plecarea convoiului. Nu se știe de ce, dar stratagema lui Igner nu avusese succes pe frontul de vest, iar Mayașii înaintau în ciuda hărțuielilor furibunde ale trupelor comasate de franci, gepizi și daci. Odată ajunși în munți înaintarea se încetini căci de după fiecare stâncă îi privea moartea prin ochi de arcași sau bolovăniș rostogolit la vale. Și totuși înaintau așa că trebuiră să abandoneze capitala.
Măcar în nord e liniște, medită și optimismul său nativ își spuse încă odată cuvântul:
– Mare pișicher Vasidus ăsta, râse, luându-l prin surprindere pe Marele Preot care n-avea cum să-i fi urmărit raționamentul. La privirea întrebător-dojenitoare răspunse: Mă gândeam că măcar în nord avem liniște. Muierea aia trimisă de Vasidus i-a învrăjbit atât pe cei doi capi ai Hunilor încât s-au separat. O parte au fugit la Mongoli, iar ăialalți au semnat pactul de pace cu promisiunea că le dăm Panonica. Strașnică femeie. Unde le găsește?
– Nu de femei ne arde nouă acum…
– Poate ție! Regele se înveseli de-a binelea. Pentru o femeie îți faci întotdeauna timp, poa’ să arză și casa, când te mâncă între craci nu-ți mai pasă de nimic. Râse cu poftă stârnind uimire prin hoarda condusă de Iulius care urma să-i escorteze la Muntele Sacru Omul. Înainte de a pleca să mai trecem odată pe la mormântul Părintelui Nostru. Poate mi-a scăpat ceva, poate împreună vom descoperi ce a determinat toată această nebunie.
– Doar nu crezi că voi intra și eu? Nici nu poate fi vorba. Jurământul…
– Ba ai să intri. Îți sticlesc ochii, hai că ne cunoaștem de când am făcut ochi . Ce crezi? Dacă tu mă citești ca în răboj eu am rămas mai prejos?
În timpul ăsta Vasidus, care se mutase cu tot calabalâcul în Observatorul de lângă Lupul-Om, studia armura lui Zalmoxis pe care o aduseseră francii.
– Ciudat. Al naibii de ciudat.
Armura părea a fi din aur, dar metalul de culoarea spicului de grâu copt era altceva. Avea o duritate excepțională, neputând a rupe nici măcar o bucățică din el deși încercase cu tot ce avea la îndemână. La fel, părea insensibil la toate substanțele pe care, de-a lungul timpului, le adunase. Chiar și apa regală, care dizolva și lama celei mai călite săbii, părea că nu are nici un efect. Singurul lucru vizibil fu cele câteva arsuri cu care se alesese pe degete.
Și mai ciudată părea alcătuirea. Părea mai degrabă un costum din trei părți: nădragi, cămașă și coif care se îmbinau cu o precizie uimitoare. Genunchii, coatele, torsul, umerii și gâtul de puteau mișca lesne în toate direcțiile deși acolo metalul părea la fel de dur ca și în rest…
Încercă să se strecoare înăuntru dar descoperi că nu poate: Hmmm, Părintele Nostru n-a fost prea mare de stat.
Umărul drept și o jumătate din coif aveau metalul copt, crăpat și exfoliat: Ce temperaturi au fost aici? Se înfioră aducându-și aminte de poveștile pe care i le spunea bunu’ și pe care nu le crezuse niciodată. De mic fusese pragmatic și conștient că numai prin antrenament, cunoaștere, și perseverență poți obține ceva în viață.
Și, iată… De sub metalul crăpat se ițeau mecanisme de o finețe incredibilă care depășeau și cele mai fanteziste închipuiri. De asemenea se vedeau urme de reparații. Cineva peticise, deși rudimentar.
– Iaca, Vasidus tată… omul cât trăiește învață. Al naibii să fiu dacă armura asta e făcută de mână omenească.
Se concentră asupra scrierilor minuscule asemănătoare cu scrierea egipteană. Ceru cea mai mare lupă pe care o are Observatorul astronomic și se trezi cu o lentilă de jumătate de metru în brațe:
– Lupă, copii, lupă! Nu-i nevoie să demontați tot observatorul…
Meticulos, se apucă să transcrie însemnele pe o coală de papirus.
– Aici nu-i nimic. Frustrat, după trei ore de căutări, Decilius se lăsă pe vine, desfăcu capacul bidonului din argint și dădu câteva înghițituri zdravene.
– Ar mai fi un loc în care n-am căutat. Vocea Marelui Preot tremura vizibil.
Regele ridică ochii și surprinse privirea acestuia:
– Desigur! Unde mi-a fost capul!
– Nu știu dacă e bine ce facem…
– Înapoi nu mai putem da.
Decilius se apropie de masa mortuară. Încercă să salte capacul greu de plumb fără a putea să-l clintească câtuși de puțin. Căută un locaș în care să bage lama sabiei… Nimic. Capacul părea turnat pe masă.
– Măi să fie… Ne înecăm la mal?
Porni roată studiind cu atenție masa. Își scoase vesta de jder și folosind-o ca pe o perie începu a scutura de praf ansamblul mortuar. Admiră lucrătura în aur și argint care răsări de sub praful adunat de secole și observă într-un târziu clemele mascate sub forma unor capete de lup. Douăsprezece la număr pe care le desfăcu cu pumnalul.
Brusc, cu un fâsâit care-l făcu să sară cât colo, capacul se întredeschise. Îl ridică cu precauție și rămase înmărmurit:
Îmbrăcat într-o robă albă, de ceremonie, cusută în fir de aur și ținând într-o mână un sceptru din aur încrustat cu diamante, iar în cealaltă un papirus cu marele sigiliu, pe care Decilius îl recunoscu imediat, Părintele Zalmoxis părea că doarme, așteptând doar un semn pentru a se trezi și a trece din nou în fruntea supușilor săi.
Marele Preot se prăbuși în genunchi și începu o litanie.
– Iertare Mărite Tată, dar cred că asta ai vrut a ne spune de dincolo de moarte.
Decilius întinse mâna și, cu blândețe, trase dintre degetele încremenite sulul cu însemnele regale.
Marele Preot se ridică cu greu:
– Ce scrie?
– „Tu acela care ai acest papirus dacă nu ești sânge din sângele meu nu-l deschide căci greu blestem vei atrage pentru tine și urmașii tăi.” Hotărât, Decilius rupse sigiliul: „Tu urmaș al meu, dacă ai desfăcut acest papirus înseamnă că ești la mare cumpănă. Trecut-au 868 de ani și zeii s-au întors să-și ia obolul.
Au trimis armate ca să te supună și ai venit la mine ca la ultima speranță. Mergi la Marele Sanctuar de la Muntele Omului și numără opt stâlpi spre răsărit apoi faci un pas în față și numeri șase spre apus și din nou opt spre răsărit. Pune inelul cu sigiliul în locașul aflat sub semnul soarelui și rotește o dată la dreapta. Se va deschide calea care te va duce în peștera de sub Lupul-Om și vei găsi acolo nava mea zburătoare.
Ia sceptrul și bagă-l în locașul său de lângă tronul meu și răsucește-l odată la dreapta și o dată la stânga și atunci Lupul-Om va urla cu glasul străbunilor.
De inima ta va fi destul de deschisă și neînfricată căci eu am fost prea obedient zeilor și nu am izbutit, atunci străbunii te vor auzi și vor veni în ajutorul tău.
Dacă nu, atunci nu mai e nimic de făcut și trebuie să le înapoiezi zeilor Chivotul Sufletelor și să rămânem în continuare sclavii lor.”
*
va continua
Poza zile – Holiday time!
A lunar rock sample found by Apollo 14 astronauts likely came from Earth
The odd Moon rock, nicknamed „Big Bertha,” is roughly 4 billion years old and bears a striking resemblance to the oldest rocks found on our planet.
In 1971, astronauts aboard the Apollo 14 mission collected a Moon rock that scientists have now found likely originated on Earth. During a new investigation, researchers found that the rock, officially named 14321, contains traces of minerals and has a chemical makeup that are both common to Earth and extremely strange for the Moon. The research team thinks that, most likely, a rock that formed on Earth four billion years ago was launched to the Moon’s surface by an asteroid impact.
Astronaut Alan Shepard hoisted the rock from the lunar surface near the edge of Cone Crater, where it had rested for millions of years, and brought it back to Earth for analysis. As the largest of the samples brought back by the mission, it was christened with the nickname “Big Bertha”.
NASA loaned the lunar rock sample in question to Curtin University in Australia, where researchers studied the Moon rock with help from researchers from the Swedish Museum of Natural History, Australian National University, and the Lunar and Planetary Institute in Houston. According to research author Alexander Nemchin from Curtin’s School of Earth and Planetary Sciences, the 1.8-gram Moon rock had minerals similar to a granite. Different types of granite are fairly common on our home planet but extremely rare on the Moon. “The sample also contains quartz, which is an even more unusual find on the Moon,” Nemchin added in a statement.
Apollo 14 Astronaut Alan B. Shepard Jr. assembles equipment on the lunar surface in February 1971.
To find the sample’s age, the team looked at bits of the mineral zircon embedded in its structure. ”By determining the age of zircon found in the sample, we were able to pinpoint the age of the host rock at about four billion years old, making it similar to the oldest rocks on Earth,” Nemchin said, adding that “the chemistry of the zircon in this sample is very different from that of every other zircon grain ever analyzed in lunar samples, and remarkably similar to that of zircons found on Earth.”
Earth to Moon
In studying the sample closely, Nemchin and the research team concluded that the rock likely formed at a low temperature in the presence of water and oxygen — conditions commonly associated with Earth that would be extremely strange for the Moon.
It is possible —though quite unlikely — that this lunar rock originated on the Moon. Nemchin posited that perhaps 14321 formed under unusual conditions that appeared only briefly on the lunar surface. “However, a simpler explanation is that this piece was formed on the Earth and brought to the surface of the Moon as a meteorite generated by an asteroid hitting Earth about four billion years ago, and throwing material into space and to the Moon,” Nemchin said. “Further impacts on the Moon at later times would have mixed the Earth rocks with lunar rocks, including at the future Apollo 14 landing site, where it was collected by astronauts and brought back home to the Earth.”
If that hypothesis is right, it means that there are likely little bits of Earth scattered all over the Moon.
În 1971, astronauții lui Apollo 14 au colectat o rocă lunară despre care oamenii de știință afirmă acum că, probabil, provine de pe Pământ. În timpul unor noi studii, cercetătorii au descoperit că roca, denumită oficial 14321, conține urme de minerale și are un machiaj chimic care este comun pentru rocile terestre, extrem de improbabil pentru cele selenare. Echipa de cercetare crede că, cel mai probabil, o stâncă care s-a format pe Pământ cu patru miliarde de ani în urmă a fost lansată spre suprafața Lunii în urma impactului cu un asteroid.
Astronautul Alan Shepard a ridicat stânca de pe suprafața lunară la marginea craterului Cone, unde se odihnea de milioane de ani și a adus-o înapoi pe Pământ pentru analiză. Fiind cea mai mare probă adusă înapoi din misiune, a fost botezată „Big Bertha”.
NASA a împrumutat proba, roca lunară în cauză, Universității Curtin din Australia, unde a fost studiată cu concursul cercetătorilor de la Muzeul suedez de istorie naturală, Universitatea Națională Australiană și Institutul Lunar și Planetar din Houston. Potrivit autorului cercetării, Alexander Nemchin de la Curtin’s School of Earth and Planetary Sciences, roca lunară de 1,8 grame e constituită din minerale asemănătoare unui granit. Diferite tipuri de granit sunt destul de comune pe planeta noastră, dar extrem de rare pe Lună. „Eșantionul conține, de asemenea, cuarț, care este o descoperire și mai neobișnuită pe Lună”, a adăugat Nemchin într-o declarație.
Pentru a stabili vârsta eșantionului, echipa a analizat fragmente de zircon mineral încorporate în structura sa. „Prin determinarea vârstei zirconiului găsit în eșantion, am fost capabili de a indica vârsta rocii gazdă la aproximativ 4.000.000.000 de ani, similară cu a celor mai vechi roci de pe pământ” a spus Nemchin, adăugând că „chimia zirconiului din această probă este foarte diferită de cel al oricărui alt granulat de zircon analizat vreodată în probe lunare și remarcabil de similar cu cel al zirconiților găsiți pe Pământ „.
Pământul către Luna
Studiind eșantionul îndeaproape, Nemchin și echipa de cercetare au ajuns la concluzia că roca s-a format probabil la o temperatură scăzută în prezența apei și a oxigenului – condiții asociate de obicei cu Pământul, ce ar fi extrem de ciudate pentru Lună.
Este posibil – deși destul de puțin probabil – ca această rocă lunară să provină de pe Lună. Nemchin a susținut că probabil 14321 s-a format în condiții neobișnuite, care au apărut doar pe scurt pe suprafața lunară. „Cu toate acestea, o explicație mai simplă este că această piesă a fost formată pe Pământ și adusă pe suprafața Lunii ca un meteorit generat de un asteroid care a lovit Pământul cu aproximativ patru miliarde de ani în urmă aruncând material în spațiu și pe Lună”, a spus Nemchin a spus. „Impacturile ulterioare a altor meteoriți cu solul lunar ar fi amestecat rocile pământene cu cele lunare, inclusiv în situl de aterizare al lui Apollo 14, de unde au fost adunate de astronauți și aduse acasă pe Pământ”.
În cazul în care această ipoteză se confirmă, e posibil să existe niște bucăți de Pământ împrăștiate peste tot pe Lună.
***
Mihail stories 