Decilius se foia de colo-colo negăsindu-și stare. Un gând îl măcina și singura persoană căreia putea să-l împărtășească era prinsă în vârtejul ceremoniilor religioase de toamnă.
Într-un târziu, Marele Preot apăru sprijinit discret de doi diaconi. Era palid, dacă se mai putea spune așa ceva despre hârca ce-i ținea loc de chip. Se așeză greoi în jilțul monahal și-i zâmbi regelui:
– Eeee, mereu am zis că slujbele astea-or să mă omoare, dar vorbeam la figurat. Văd că evidența mă ajunge din urmă.
– Mărite Preot, intră Decilius cam abrupt în subiect, m-am tot gândit la ce-am vorbit. Făcu un semn și sala rămase pustie. Am recitit toate scrierile pe care le avem de s-au cocoșat bibliotecarii cărând și ceva nu se leagă.
– Ce nu se leagă, Decilius?
– De ce acest Quetzalcoatl a ajuns nestingherit în pământurile de peste marea cea mare, iar Părintele Nostru a fost urmărit cu îndărătnicie până în munții noștri?
Iată ce scrie pe niște tăblițe de acum 900 de ani de către un contemporan cu evenimentul:
„Un glob de aur a traversat cerul și munții s-au zguduit. Din urmă altele două aruncau cu săgeți de foc într-însul, iar el riposta țesând plase de lumină verde. O săgeată trecu prin plasă și jerbe de flăcări și aur topit țâșniră în toate părțile, iar pe cine atingea, pe loc îl transforma în cărbune sfărâmicios. Globul de aur se prăbuși pe platoul de calcar unde explodă în mii și mii de bucățele înnegurând totul. Când ceața și fumul fură luate de vânt mai puturăm vedea pe celelalte două cum dădeau târcoale precum vulturii la hoit și care, când văzură că totul e sfărâmat, se întoarseră de unde au venit în două dâre de flăcări.”
– Unde ai găsit scrierea asta?
Bibliotecarii mei au răscolit în toate tăblițele de la altarul lui Zalmoxis.
– Ai profanat mormântul?
– Nuuu! Cum aș putea. Doar am săpat un tunel pe sub el până în camera mortuară.
– Nu te dezminți, Decilius. De mic ai fost de o curiozitate sufocantă. Nimeni nu a avut acest curaj. Nici chiar eu. Blestemul era prea greu. Tumulusul a rămas intact?
– Da. Cei care au săpat au fost prizonieri care nu știu nici limba, nici obiceiurile noastre. I-am pus de au montat o ușă zdravănă de stejar pe care au acoperit-o cu pământ, chit că tunelul iese la vreo cinzeci de picioare depărtare, ca să nu se întrebe careva… apoi i-am împrăștiat în cele patru vânturi, iar bibliotecarilor li s-a făcut o legendă. Dar să continui:
O altă tăbliță povestește cum Fecioara Neprihănită l-a găsit pe Zalmoxis și spune așa:
„Mama mea, presimțindu-și moartea, m-a rugat să însemn aceste tăblițe și să le ascund de vederea tatălui nostru pentru a fi de folos generațiilor viitoare. Ea mi-a povestit cum, pe cer a fost zarvă mare și a plouat cu aur și foc, iar ea s-a ascuns într-o grotă. Din fundul grotei a auzit gemete și, crezând că e vreun muntean rănit, s-a repezit în ajutor. Capătul grotei era luminat de un fel de plasă verde, fosforescentă, iar prins până la jumătate în ea se afla un ostaș îmbrăcat în zale de aur. Ostașul atârna în acea plasă, iar spatele platoșei și coiful erau topite și intrate în carnea care încă sfârâia a ars.
Cu greu l-a tras afară din acea plasă care se lipea de el și de mâinile ei și l-a târât afară din grotă. I-a desfăcut, cum s-a priceput, platoșa iar coiful l-a scos cu pumnalul. Carnea era arsă și coaptă. A spălat-o cu mușețel apoi a uns rănile cu miere de albini sălbatice și le-a învelit în foi de brusture. Trei zile a vegheat la căpătâiul tatălui meu până când și-a venit în simțiri.”
Din păcate aceasta a fost singura tăbliță găsită, deși este clar că mai urmau și altele…
– Și ce concluzii tragi tu de aici? Marele Preot se aplecă înainte, iar în ochi îi sclipea un jar mocnit.
– Două concluzii care mă conduc la o a treia:
Părintele Nostru a plecat luând ceva important cu el, iar în urma confruntării a fost declarat mort, și chestiunea închisă…
– Bun, îl întrerupse preotul. Eu l-am făcut sclav… Tu, acuma, îl faci și hoț… ce urmează?
– Dacă legendele noastre au ajuns cumva la acei de l-au urmărit și ei au realizat nu numai că nu a murit, dar are și urmași, iar acum vin să ia înapoi acel ceva neprețuit pentru care au făcut moarte de om? Există o posibilitate și prin prisma celor ce le-am spus, destul de mare, ca cei pe care i-ai denumit frații noștri să nu nutrească aceleași sentimente. Și oare ce ar putea fi acel ceva pentru care Zalmoxis a fost urmărit cu atâta înverșunare?
Decilius îl privi în ochi pe Marele Preot și amândoi căzură pe gânduri.
– Mărite Rege, o solie a francilor dorește, cu insistență, să fie prezentată în fața Ta.
– Să se întrunească Consiliul Restrâns. Voi veni și eu, cât de curând. Aprodul nu se dădea plecat.
– Ce mai e?
– Clopoțelul din camera de comunicații a sunat de două ori.
– Și acum îmi spui? Decilius se enervă.
– Ați rugat să nu fiți deranjat… aprodul caută milă la Marele Preot:
– Du-te, du-te… ai făcut bine. Decilius… știi cum spunea maică-mea când mă scăpam pe mine noaptea în somn? „Treaba se împute, copil!!!”
Regele rânji sardonic și ieși din cameră cu pași mari.
*
Ionlas stătea față în față cu prințesa Ilioara în camera de primire a Marelui Preot.
– Să auzim ce ai a-mi spune.
– Prințesă, cele ce le aveam a spune erau doar pentru urechile Marelui Preot. Nu știu dacă am dezlegare…
– Dezlegarea vine de la mine căci eu sunt Prințesa Ilioara, Preoteasa Delfin prin care curge sângele Părintelui Nostru Zalmoxes, mai mare peste preotesele Muntelui Templu Toaca- Pion și chiar peste Marele Preot care-mi este vasal supus. Vorbește!
– Fie.
Fiind fiul preotesei Trahia și al astronomului Ionlas, după cum am făcut vorbire, de mic am fost inițiat în tainele lumii. Una din acestea spune că odată la o sută de ani astrali, opt sute șaizeci și opt ani tereștri, pe pământ se coboară o rasă de zei pentru a-și lua tributul…
– Și eu am fost inițiată de mică, dar o asemenea taină nu mi-a fost încredințată. Vocea Ilioarei era cam înțepată.
– Asta pentru că a fost discreditată cu dibăcie de către preoți, care i-au vânat fără milă pe toți cei care o cunoșteau, mai puțin pe preotesele Cibelei. Acum, probabil nici Marele Preot nu mai știe această legendă. Acest tribut nu este unul oarecare, este tributul de sânge pe care l-au lăsat oamenii, omorându-se între ei în tot acest timp. Sufletele celor morți în atâtea războaie, care n-au contenit o secundă pe acest pământ, sunt absorbite într-un cufăr, numit Chivotul Sufletelor.
– Vrei să spui că toate războaiele pe care le-am dus sunt de fapt induse de acești zei din ceruri pentru a ne răpi sufletele? Și ce să facă cu ele?
– Se pare că acolo, în ceruri, acestea au o putere foarte mare, că le sunt trebuincioase mai mult decât peste poate, chiar esențiale.
– Și?
– Acești zei pot veni doar la intervale de o sută de ani celești și trebuie să plece neapărat până într-o jumătate de an celest, de pe acest pământ, pentru că numai atât stau deschise baierele cerului și pot face călătoria dus-întors, care este foarte lungă, altfel rămânând captivi aici pentru încă o sută de ani de-ai lor, opt sute șaizeci și opt de ani ai noștri.
– Frumoasă poveste și… ce putem face?
– Cum? N-ai înțeles? Părintele nostru, străbunul tău a furat Chivotul Sufletelor și a fugit cu el voind să găsească un loc unde să-l distrugă și să scape omenirea pentru totdeauna de blestemul războaielor, dar a fost ajuns din urmă și puțin a lipsit ca să rămână fără viață, dar chivotul a apucat să-l ascundă.
Zeii din ceruri l-au crezut mort și au trebuit să plece fără chivot altfel riscau să rămână aici o sută de ani ai lor și să moară pe pământurile noastre.
Tatăl meu, Astronomul Muntelui Sfânt, a descoperit, acum doi ani, trei stele rătăcitoare care se îndreptau spre Pământ.
Se întorc.
Se întorc după chivot și după sufletele străbunilor noștri.
*
Decilius, în ciuda tensiunii continue în care era de ceva vreme încoace, nu-și putu refuza un zâmbet interior: cum majoritatea dregătorilor de rag înalt erau în teritoriu cu sarcini precise, vornicul încropise o curte din dregători de palat care, deși în haine de gala, se vedea că le arde dosul pe jilțurile din sala tronului.
Când intră aceștia săriră ca arși și fu nevoie de multă convingere pentru ai face să șadă la loc și să-și ia o postură mai impunătoare.
Se dovedi că nici solia francilor nu era mai de soi. Îmbrăcați de luptă, prăfuiți și transpirați aveau mai mult aspectul unor fugari decât cea a unei solii oficiale. Cărau cu ei un ditai cufărul care lăsă în urma lui o dâră de noroi pe marmura sălii. Se fâstâceau tot împingându-se unul pe altul în față.
Decilius se încruntă:
– Vrea careva să-mi zică de ce sunt luat de la treburi importante de stat pentru a vă primi?
– Prea Mărite Rege al Daciei stăpân peste costoborci, carpi, roxolani, iazigi…
– Mai scurteaz-o… timpul n-are răbdare cu noi.
– Mărite Stăpân, dușmani puternici cu vase de luptă nemaivăzute au debarcat pe plajele noastre care de luptă care aruncă foc și sumedenie de oști cum nu s-a mai văzut, în scuturi de aur și chipuri îngrozitoare. Încercarea noastră de a le ține piept a fost zadarnică căci sunt ca un tăvălug. Nu iau prizonieri ucigând tot ce le stă în cale. În numai trei luni de zile au pătruns în jumătate din pământurile noastre distrugând totul în calea lor.
Decilius se înfioră sub roba de rege, dar vocea îi fu, totuși, hotărâtă:
– Și ce vreți de la mine, voi care mai ieri vă lăudați că veți bea vin din tivgele noastre?
– Mândrie neghioabă pentru care în genunchi venim să cerem iertare și pentru asta am adus ce am crezut noi mai de preț, cufărul ăsta în care este armura de aur al Părintelui Vostru Zalmoxis pe care de mai bine de șase sute de ani o păstrăm cu sfințenie. Noi ne vom întoarce să luptăm, până la unul, dar atâta milă să aveți pentru noi și să ne primiți în bejenie lumina ochilor noștri:
Copiii noștri și femeile noastre.
– Scrie!
Eu Rege al Daciei, etc. etc… Decretez:
– Se instituie stare de război;
– Fiecare bărbat și tânăr în stare a ține o armă în mână se consideră, începând de acum, ostaș al neamului și se va prezenta la centrele de recrutare unde va primi sarcini pe măsura puterilor sale;
– Femeile și copii vor fi organizate în hoarde și se vor îndrepta împreună cu proviziile vitale, prin pasuri, către cetățile de dincolo de munți unde vor ajuta la fortificarea acestora în vederea unei ultime redute;
– În calea inamicului se va pune foc, fântânile vor fi otrăvite și drumurile distruse;
– O ariergardă formată din cei mai capabili oșteni va hărțui permanent inamicul prin lovituri de noapte, concentrate și pustiitoare. Nu se vor lua prizonieri.
Zalmoxis e încă cu noi!
Oftând Decillius se întoarse către consiliul adunat in corpore:
– Asta ar trebui să-i mai țină în frâu. Ce vești mai avem?
– Am primit asta, cadou de la cei ce-și spun mayașii.
Vlasidus dezveli un platou de aur pe care se afla un cap, tot din aur.
– Ăsta a fost unul din cei mai buni spioni ai mei. Mi l-au trimis, turnat în aur, fără nici un cuvânt, dar cred că e destul de expresiv: nici o negociere și n-au nevoie de aurul nostru. Atunci ce vor? Nu pot crede că au venit, de pe unde or fi venit, doar ca să se scalde în sângele nostru deși, la ce măști au și la ce mi-a mai ajuns pe la urechi privind obiceiurile lor, nu ar fi exclus.
– Cu armele noastre nu putem să le facem față. Aruncătoarele lor de flăcări nu ne permit a ne apropia pentru un război clasic de trupe. Doar catapultele romane și alea mari umplute cu sulf și păcură topită îi mai pot ține-n loc, dar și pe acelea ni le distrug mai repede decât putem construi.
Vocea lui Ilios e seacă, iar neputința ultimelor săptămâni au săpat două cute adânci pe fruntea lui.
– Spui că poți arunca cu cele catapulte până-n mijlocul lor?
Igner era îngândurat:
Decilius… Vaccinurile astea sunt cu două fețe. Ca să vindece, boala trebuie înmuiată atât cât să fortifice corpul, pentru că mai apoi el termină treaba singur, dar în formă brută sunt mai periculoase ca boala propriu zisă. Dacă am putea arunca cadavre îmbibate cu boală în rândurile lor am putea declanșa o epidemie…
– Treci imediat la treabă.
Igner luă cu el pe responsabilul cu catapultele și plecară val-vârtej.
– Valid.
– Am trimis în ajutorul francilor pe cei mai buni oameni ai noștri în ambuscade și atacuri de noapte, femeile și copii lor au început să sosească. Călăuze le conduc peste munți la cetățile Sigitorum, Cibinum, Rupium, Prijmatum și Sovatum.
– Ce-o să le dăm de mâncare nu știu? Abia avem pentru refugiații noștri. Mai acum vine iarna… în vocea lui Greg se simte disperare.
– La vânătoare, Greg. La vânătoare. Gem pădurile de căprioare, urși și zimbri. Să pună capcane , să afume, și să pună la sare, hai că nu te-am pus stolnic degeaba… oleacă de inițiativă, ce naiba. Ce mumă-ai avut de-ai ieșit așa spăimos?!
Se aude un hăhăit discret, mai mult politicos, dar suficient pentru a destinde, cumva, atmosfera.
Roșu ca racul, Greg iese însoțit de o suită de feciori la fel de îmbujorați ca el.
– Ăsta a fost la vreo muiere până acu’, sau se ține cu fișiorii ăia de-i cară cu el peste tot?
De data asta sala se umplu cu hohote de râs.
Iulius intră în fugă. Căzu în genunchi în fața regelui:
– Prea Mărite! Hunii și cu tătarii s-au aliat cu mayași-ii și i-au zdrobit pe rupienii creștini. Hanul e mort și-i mare panică.
În dreapta lui Ilios, Amud alias Batu se albi la față și s-ar fi prăbușit dacă nu-l susținea un oștean din spate.
*
va continua
Mihail stories 