Lumini în adâncuri VI
Începusem pe la unsprezece. Pe la șase seara pe Mica Nigrum mai rămăseseră maxim o sută de fulgere. Ne-am aburcat din nou acvalangurile socotind că vom termina înainte de lăsarea întunericului, dar a fost să fie altfel.
În primul moment nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Ne căzneam în cală (fulgerele alergau de parcă erau vii și nu voiau să se lase prinse), când deodată am simțit că la suprafață s-a petrecut ceva. Apa se întunecă și se auzi un vuiet înfundat. Apoi am deslușit zgomotul elicelor. În astfel de cazuri scafandrul nu se înșeală niciodată! Mi-am dat seama că Bursucul se îndepărtează.
Uraganul s-a abătut pe neașteptate. Pe Marea neagră se întâmplă așa toamna. Bursucul nu putea să nu plece, căci altfel ar fi fost aruncat pe stânci. Trebuia să plece neîntârziat. Vasiliu nu a mai avut timp să ne prevină, căci era nevoit să salveze nava și echipajul. În locul lui aș fi procedat întocmai.
Noi doi am rămas pe Falca Sfărâmată.
L-am dus pe Dănuț pe insuliță. Am izbutit să ieșim la mal și să ne vârâm sub foaia de cort. Ne-am scos acvalangurile și am răsuflat mai în voie. În peșteră era lumină și cald, de la fulgere.
Vântul se întețea. Deodată s-a făcut întuneric. Ochii obosiseră al naibii din pricina luminii puternice a fulgerelor. Nu mai vedeam aproape nimic. De altminteri ce-aș fi putut vedea? Peștera se afla la vreo treizeci de metri de țărm. Valurile asaltau furioase insulița, se prăvăleau pe stânci, se înălțau ca un zid cenușiu-murdar…
Totul a durat vre-un sfert de oră, poate și mai puțin.
− Ei, cum stăm cu aventura? L-am întrebat pe Antoniu Preda.
− Perfect, mi-a răspuns el. E interesant de știut ce-o să fie mai departe.
Băiatul părea să nu-și piardă firea cu una cu două. I-am spus că nu ne paște nici o primejdie: stăm aici până trece uraganul, apoi vine Bursucul și ne ia.
− Totul ca într-un roman care se respectă, spuse Dănuț. Un naufragiu, o insulă nelocuită, comori de pe un vas naufragiat… Niciodată un naufragiat nu a fost înzestrat cu atâta energie. Avem aici energie cât ar cuprinde zece trenuri cu păcură. Observă ce minunat este ambalată această energie, nici măcar nu te mânjești pe mâini.
Antoniu Preda tăcu. Pe fața lui am observat o expresie de îngrijorare.
− Da, sunt amuzante dihăniile astea, urmă el cu o voce voit veselă. Aproape vid… O plasmă gazoasă: un amestec de nuclee de atomi de gaz și de electroni liberi. Peste vreo cinci ani fulgerele vor deveni produs de larg consum. Ai să intri în magazin și ai să spui: „Dați-mi și mie două bucăți…”.
Îmi dădeam seama că Dănuț deschisese înadins discuția asta. Era ceva ce-l îngrijora, iar el voia să-mi distragă atenția. L-am întrebat de ce nu se descompun fulgerele.
− E un câmp magnetic, îmi răspunse. În fizică asta se numește efect pinch, sau efect de comprimare. La început apare o descărcare electrică în formă de coloană, apoi, sub presiunea propriului ei câmp magnetic, coloana de plasmă gazoasă se comprimă și se transformă în vapori. Plasma comprimată se încălzește și începe să iradieze lumină. Se poate chiar realiza o compresie la care plasma va începe…
Antoniu Preda nu-și sfârși vorba. De sus căzu ceva peste foaia de cort. Am ieșit imediat din peșteră și când mi s-au obișnuit ochii cu semiobscuritatea, am văzut că era barca noastră pneumatică, pe care valurile o azvârliseră pe insuliță. Cu chiu cu vai am izbutit să trag barca sub o margine a foii de cort peste care am îngrămădit niște bolovani.
Vântul deveni tot mai aspru, picăturile de apă izbeau în față ca boabele de grindină. M-am vârât din nou în peșteră. Dănuț examina un fulger portocaliu și cânta indispus:
Mi s-a făcut lehamite și mie
La naiba cu atâta acalmie!
Hei! Hei!
Văzându-mă, tăcu și aruncă imediat fulgerul la o parte.
− Oricum, e plăcut să naufragiezi cu o încărcătură ca asta, spuse cu o voce voioasă care suna fals. Pentru niște naufragiați e o întreagă problemă să facă focul, pe când noi avem în cantități nelimitate căldură și lumină…
− Ascultă, Antoniu Dănuț, l-am întrerupt eu. Hai să dăm cărțile pe față. Ia spune, ce s-a întâmplat? Văd că ești neliniștit.
Preda îmi aruncă o privire, apoi își făcu de lucru cu acvalangul.
− Hai spune, stărui. N-are rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
− Bine, răspunse posac. Știi… dihăniile s-au răzvrătit. Sub apă presiunea e mai mare și procesul de formare a atomilor din plasma gazoasă s-a accelerat. Nu mai poate fi oprit. Fulgerele se încălzesc. Vezi, luminează tot mai tare. Nu va trece mult timp și…
Antoniu Preda tăcu
− Explodează? întrebai.
va continua
NASA Model Shows Greenland’s Ice Sheet Will Disappear Over the Next 1000 Years, Raising Sea Levels by 7 Meters
Great news! Humankind’s greatest-ever engineering project is nearing completion. Soon we will have warmed the Earth enough to get rid of all those pesky ice sheets and other frozen areas. The finish line is in sight.
If we all work together for the next thousand years, we’ll finally reach our goal!
NASA has been tracking our progress and in a recent press releaseconfirmed what optimists have been thinking quietly to themselves for a while now. At our current rate of global carbon emissions, significant portions of the planet will be ice free in a quick-as-a-wink millennium.
Not only that, but humanity’s parallel effort to raise the sea levels are looking real good, too.
New data from NASA’s Operation IceBridge program shows that the melting Greenland ice sheet will raise global sea levels more than previously thought. According to a computer model in a new study, only 200 years of melting at the present rate could contribute from .48 to 1.6 meters (19 to 63 inches) to global sea level rise.
This is fantastic news for the project, because these numbers are at least 80 percent higher than previous estimates, which only forecast up to 35 inches of sea level rise from Greenland’s melting ice.
If this sounds too good to be true, and makes you question the methods behind this new study, read on.
The team of researchers behind this new study is from the Geophysical Institute at the University of Alaska Fairbanks. The lead author is Andy Aschwanden, a research associate professor at the Institute.
The team ran their computer model 1500 times, to the year 3,000. There were three groups of 500 simulations for different climate scenarios. In each scenario, the parameters were adjusted for key land, ice, ocean and atmospheric variables. The outcome is largely dependent on human emissions.
The most optimistic scenario shows that if humanity can just hold on for another thousand years at our current rate of emissions, the nuisance ice sheet in Greenland will be gone for good. But we can’t rest; there’s lots of work for us to do.
If pesky environmentalists get their way, and our emissions are stabilized by the end of this century, then ice loss will fall to 26-57 percent of total mass by 3000. Even more worrisome is the scenario where we drastically reduce our emissions and they begin to decline by the end of this century. Then we’d only lose between 8 and 25 percent of Greenland’s ice, and that would mean a sea level rise of only 1.8 meters (six feet.) Nobody wants that.
The data behind the study largely comes from the specialized fleet of aircraft in NASA’s Operation Ice Bridge. That fleet is documenting the changing nature of the Earth’s polar regions, filling the observational gap in between the end of ICESat in 2010, and the beginning of its successor, ICESat 2. (ICESat 2 launched in November, 2018.)
There’s a reason that an ice-free Greenland has remained only a beautiful dream for so long. It’s because it’s high enough to create its own weather. Reaching up to an altitude greater than 10,000 feet above sea level, the ice sheet is like a mountain, sticking up so high into the atmosphere that it affects weather patterns. Each year, it generates almost enough snowfall to replace the ice lost to melting.
But it can’t hold out forever. Inevitably, as long as we continue to emit enough GHGs, the interior of the ice sheet will thin, and snowfall will decline. Eventually, there won’t be enough snowfall to replenish the sheet, and victory will be at hand.
“In the warmer climate, glaciers have lost the regions where more snow falls than melts in the summer, which is where new ice is formed,” said Mark Fahnestock, research professor at the Geophysical Institute and the study’s second author. “They’re like lumps of ice in an open cooler that are melting away, and no one is putting any more ice into the cooler.”
“If we continue as usual, Greenland will melt,” lead author Andy Aschwanden said. “What we are doing right now in terms of emissions, in the very near future, will have a big long-term impact on the Greenland Ice Sheet, and by extension, if it melts, to sea level and human society.”
Without NASA, and programs like Operation IceBridge, we’d be operating in darkness. We’d never know how close we are to the end of the project. Luckily, keen scientists are keeping an eye on the ice.
This helpful video explains in less than a minute the amazing progress being made on Operation Greenland Ice Melt. Credit: NASA/Goddard Space Flight Center Scientific Visualization Studio
“NASA’s space and airborne campaigns, like IceBridge, have fundamentally transformed our ability to try and make a model mimic the changes to the ice sheet,” Fahnestock said. “The technology that allows improved imaging of the glacier bed is like a better pair of glasses allowing us to see more clearly. Only NASA had an aircraft with the instruments and technology we needed and could go where we needed to go.”
The scientists have done their part. They’re keeping track of the melting ice sheet, and preparing frequent progress reports. Even so, some people feel left behind.
Some people feel discouraged over climate change. They think that there’s not much they can as an individual to have a positive effect. But it’s not true. There’s plenty you can do!
Here are a few suggestions:
- Buy a huge pickup truck and drive it around on meaningless, aimless journeys, like to get milk.
- Drive to far away stores, even when there’s one closer, just to get the kind of cheese you like.
- Buy a house much larger than you need, tear out the insulation and the double-pane windows. Then run the heating system with the doors and windows open.
- Lobby your political representatives for more pipelines.
There’s a lot more you can do, but that’s enough to get started.
The study is titled “Contribution of the Greenland Ice Sheet to sea level over the next millennium” and is published in the journal Science Advances.
Sources:
- Press Release: Study Predicts More Long-Term Sea Level Rise from Greenland Ice
- Research Paper: Contribution of the Greenland Ice Sheet to sea level over the next millennium
- NASA: Operation IceBridge
- University of Alaska Glaciers Group
- Skeptical Science: Is Greenland gaining or losing ice?
Vesti bune! Cel mai mare proiect de inginerie al omului se apropie de sfârșit. În curând, vom încălzi Pământul suficient pentru a scăpa de toate fâșiile de gheață și alte zone înghețate. Linia de sosire este la vedere.
Dacă toți lucrăm împreună pentru următorii mii de ani, vom ajunge în final la obiectivul nostru!
NASA a urmărit progresul nostru și într-un comunicat de presă recent a confirmat la ceea ce optimiștii se gândeau ei înșiși de ceva vreme. La rata actuală a emisiilor globale de carbon, porțiuni semnificative ale planetei vor fi libere de gheață în ceva mai rapid de un mileniu .
Nu numai că, dar efortul conjugat al omenirii de a ridica nivelele mării se dovedește și real.
Noile date din programul Operation IceBridge al NASA arată că gheața topită din Groenlanda va ridica nivelurile globale ale mării mai mult decât s-a crezut anterior. Potrivit unui model de calculator într-un nou studiu, în numai 200 de ani topirea ghețurilor la rata actuală ar putea contribui la creșterea nivelului mărilor și oceanelor de la 0,48 până la 1,6 metri (19-63 inci) .
Aceasta este o veste fantastică pentru acest proiect, deoarece aceste cifre sunt cu cel puțin 80% mai mari decât estimările anterioare, care prognozeazau doar până la 35 de centimetri de creștere a nivelului mării din gheața topită de Groenlanda.
Dacă aceasta pare prea bună pentru a fi adevărată și vă face să vă îndoiți de acest nou studiu, citiți mai departe:
Echipa de cercetători din spatele acestui nou studiu este de la Institutul Geofizic de la Universitatea din Alaska Fairbanks. Principalul autor este Andy Aschwanden, profesor asociat de cercetare la Institut.
Echipa a rulat modelul computerului de 1500 de ori, până în anul 3000. Au existat trei grupuri de 500 de simulări pentru diferite scenarii climatice. În fiecare scenariu, parametrii au fost ajustați pentru variabile cheie de teren, gheață, ocean și atmosferă. Rezultatul depinde în mare măsură de emisiile umane.
Scenariul cel mai optimist arată că, dacă omenirea se poate menține pentru încă o mie de ani la rata actuală de emisii, fâșia de gheață neplăcută din Groenlanda va dispărea pentru totdeauna. Dar nu ne putem odihni; există o mulțime de lucruri pentru noi.
Dacă ecologiștii pătrunzători își continuă misiunea și emisiile noastre sunt stabilizate până la sfârșitul acestui secol, pierderile de gheață vor scădea la 26-57% din masa totală cu 3000. Chiar mai îngrijorător este scenariul în care reducem drastic emisiile și începem să scadă până la sfârșitul acestui secol. Apoi am pierdut doar între 8 și 25% din gheața Groenlandei, ceea ce ar însemna o creștere a nivelului mării de numai 1,8 metri. Nimeni nu vrea asta.
Datele din spatele studiului provin în mare parte din flota specializată a aeronavelor din Operațiunea Ice Ice al NASA. Această flotă documentează natura schimbătoare a regiunilor polare ale Pământului, umplând decalajul de observație între sfârșitul ICESat în 2010 și începutul succesorului său ICESat 2. (ICESat 2 lansat în noiembrie 2018)
Există un motiv că un Groenlanda fără gheață a rămas doar un vis frumos atât de mult timp. Este pentru că este suficient de mare pentru a-și crea vremea proprie. Ajungând până la o altitudine mai mare de 10.000 de metri deasupra nivelului mării, fâșia de gheață este ca un munte, urcând atât de înaltă în atmosferă încât afectează modelele meteorologice. În fiecare an, aceasta generează aproape suficientă zăpadă pentru a înlocui gheața pierdută prin topire.
Dar nu poate rezista pentru totdeauna. În mod inevitabil, atâta timp cât vom continua să emită suficiente GHG-uri, interiorul foii de gheață va fi subțire, iar zăpada va scădea. În cele din urmă, nu va mai fi suficientă zăpadă pentru a umple fâșia, iar victoria va fi la îndemână.
„În climatul mai cald, ghețarii au pierdut regiunile în care mai multe zăpadă cade decât se topesc în vară, unde se formează gheață nouă”, a declarat Mark Fahnestock, profesor de cercetare la Institutul Geofizic și cel de-al doilea autor al studiului. „Sunt ca niște bucăți de gheață într-un congelator deschis care se topește și nimeni nu mai pune gheață în el”.
„Dacă vom continua ca de obicei, Groenlanda se va topi”, a spus autorul Andy Aschwanden. „Ceea ce facem acum în ceea ce privește emisiile, în viitorul foarte apropiat, va avea un mare impact pe termen lung asupra Icebergului din Groenlanda și, prin extensie, dacă se va topi, asupra nivelului mărilor și al societății umane”.
Fără NASA și programe cum ar fi Operațiunea IceBridge, vom funcționa în întuneric. Nu vom ști niciodată cât de aproape suntem la sfârșitul proiectului. Din fericire, oamenii de știință sunt dornici să supravegheze gheața.
„Campaniile spațiale și aeriene ale NASA, precum IceBridge, ne-au transformat în mod fundamental abilitatea de a încerca și de a face un model care să imite schimbările din foaia de gheață”, a spus Fahnestock. „Tehnologia care permite îmbunătățirea imaginii patului ghețarului este ca o pereche mai bună de pochelari care ne permit să vedem mai clar. Doar NASA avea o aeronavă cu instrumentele și tehnologia de care aveam nevoie și putea merge acolo unde trebuia să mergem. ”
Oamenii de știință și-au făcut treaba. Ei urmăresc fâșia de gheață topită și pregătesc frecvente rapoarte de progres. Chiar și așa, unii oameni se simt lăsați în urmă.
Unii oameni se simt descurajați de schimbările climatice. Ei cred că nu mai pot mult ca individ să aibă un efect pozitiv. Dar nu este adevărat. Mai sunt o mulțime pe care le puteți face!
Iată câteva sugestii:
Cumpărați un camion uriaș și conduceți-l în deplasări fără sens, fără rost, ca un papă-lapte;
Conduceți către magazinele cât mai îndepărtate, chiar și atunci când este unul mai aproape, doar pentru a obține tipul de brânză pe care-l doriți;
Cumpărați o casă mult mai mare decât aveți nevoie, rupeți izolația și ferestrele termopan; Apoi rulați sistemul de încălzire cu ușile și ferestrele deschise;
Lobby-vă reprezentanții politici pentru mai multe conducte de gaz și petrol;
Mai puteți face mult mai multe, dar este suficient să începeți.
Studiul este intitulat „Contribuția Ice Sheet-ului din Groenlanda la nivelul mării în următorul mileniu” și este publicat în revista Science Advances.
surse:
Comunicat de presa: Studiul prezice o crestere mai mare pe termen lung a nivelului marii de pe gheata Groenlandei
Document de cercetare: Contribuția Ice Sheet-ului din Groenlanda la nivelul mării în următorul mileniu
NASA: Operațiunea IceBridge
Universitatea din Alaska Glaciers Group
Știința științifică: Groenlanda câștigă sau pierde gheață?
***
Lumini în adâncuri V
− Ia încercați să le luați în mână! Hai, care ai curaj?!
Spre cinstea băieților noștri trebuie spus că nu s-a fofilat nimeni. Toți s-au apropiat de geamantan.
− Dar mai întâi să închidem hublourile, ne preveni Antoniu. Dihăniile mele pot să-și ia zborul. Sunt cam nărăvașe…
Am scos și eu cu băgare de seamă din geamantan un fulger liliachiu. Trebuie să vă spun că era o senzație ciudată! Cam așa de parcă ai încerca să ții în mână o picătură de mercur, sau un săpun ud. Ți se pare că ai ceva în mână, dar cum apeși un pic, fuge… Fulgerele n-aveau, într-adevăr, aproape de loc greutate, în orice caz nu cântăreau mai mult decât niște baloane cu aer pentru copii. Fulgerul liliachiu era complet rece, pe când cel roșu abia puteai să-l ții în mână. Bucătarul, care a pus mâna pe el, l-a aruncat imediat la loc în geamantan.
− Fiți cu băgare de seamă, prieteni! Vă rog să fiți cu băgare de seamă! Repetă Dănuț. Trebuie să vă purtați delicat cu ele. Ia să vă arăt eu…
Dar n-a mai apucat să ne arate. Am fost convocați pe puntea de comandă:
− Uite-o și pe Mica Nigrum, spuse Vasiliu. Poți s-o admiri!
De fapt nu prea aveai ce admira. Din apă răsăreau numai vârful catargelor. Izbindu-se de stânci Mica Nigrum s-a scufundat cam la o sută de metri de Falca sfărâmată.
Închipuiți-vă două creste stâncoase, ce se cațără din mare și se întind paralel pe o distanță de un sfert de milă. Stâncile erau negre, joase și răsăreau din apă ca niște măsele stricate. Cunoșteam bine Falca asta Sfărâmată. Multe vase și-au găsit aici sfârșitul. Pe vreme de furtună valurile se plimbau în voie pe deasupra stâncilor și lumina micului far instalat pe una din stânci se vedea prost… Da, Falca Sfărâmată știa să muște rău!
− Adâncimea nu e mare, spuse căpitanul. Vreo cincisprezece metri. Ei, ce spui? Am putea scoate fulgerele astea? Notează, te rog, că e o acțiune voluntară. Așa mi s-a transmis de la direcție. Cine poate ști cum au să se comporte sub apă…
− Da, foarte interesant! Interveni Antoniu Preda. Noi am făcut tot felul de experimente cu ele, dar să le ținem sub apă…, ei bine, asta nu ne-a trecut prin cap! Până acum e de presupus că s-au conservat, dar… Dacă explodează unul, iau foc toate celelalte și atunci s-a zis cu insulița asta. Știți ce? Dănuț se întoarse spre căpitan: dați-mi un acvalang și intru eu. Am să pot. S-a făcut?
Vasiliu mestecă multă vreme din buze, apoi mă întrebă:
− Dumneata ce zici?
I-am zis că sunt gata să cobor. Dar dacă voi găsi, totuși, un costum pe măsura lui Antoniu Preda, e mai bine să coborâm amândoi, pentru că fulgerele astea, așa cum a spus chiar Dănuț însuși, sunt nărăvașe.
− E-n regulă! exclamă Dănuț. Mergem împreună.
I-am explicat că, la bord, decide căpitanul.
Vasiliu a mestecat încă multă vreme din buze, uitându-se plictisit la catargele care răsăreau din apă.
− Mergeți amândoi, spuse în cele din urmă. Încărcați fulgerele în barca pneumatică și le duceți pe insulă. Uite colo; vedeți? Am să chem prin radio un șlep, fiindcă nu vreau să-mi expun Nava.
Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă, chiar așa nebun cum mă știți. În două rânduri am avut prilejul să particip la îndepărtarea unor mine submarine. Eu le legam, cu mii de precauții, într-un ham special, apoi mă îndepărtam prudent, iar ele erau scoase la suprafață în capătul unui catarg lung de unde erau duse la mal pentru a fi dezamorsate sau distruse de către geniști, dar alea erau niște lăzi negre acoperite cu scoici și iarbă de mare, aproape familiare prin prezență, în schimb fulgerele luminau. Și cum mai luminau! Când am ajuns la cală și le-am văzut, am simțit o dorință irezistibilă de a ieși cât mai repede la suprafață… Fulgerele iradiau o lumină fantastică- puternică, scânteietoare, fremătătoare. Era ceva înfiorător, dar frumos. Știți, lumea submarină e bogată în priveliști frumoase. Dacă, de pildă, te culci pe spate și te uiți prin valuri la soare, vezi un joc de culori uluitor. Dar o frumusețe ca asta nu mai avusesem prilejul să văd. Nici nu știu cum să mă exprim. Luați niște briliante, măriți-le pe fiecare până la mărimea unui cantalup, aruncați-le în apă și luminați-le… Apa era verzuie-albastră și foarte curată, iar fulgerele iradiau o lumină galben- portocalie. Rezulta o priveliște feerică cu totul neobișnuită: în apă jucau niște culori de o strălucire orbitoare, de la galben-portocaliu până la purpuriu.
Am uitat să vă zic că fulgerele se mișcau. Pluteau, legănându-se încet, ca niște meduze mari, ceea ce stârnea un joc de culori cu neputință de descris. Nu mai spun de bulele de aer care se ridicau la suprafață la fiecare expirație a noastră; ei bine, cea mai uluitoare era luminiscența acestor bășici. Nu știu în virtutea căror legi ale opticii se întâmpla lucrul ăsta, dar fiecare bulă de aer era luminată pe dinăuntru și lumina asta era alta decât lumina din apă. Bășicile aveau o luminiscență roșie, portocalie, galbenă, pe câtă vreme apa își menținea mereu o nuanță mai dulce-purpurie, verzuie, albastră. Nu mi-am închipuit niciodată că pot exista combinații de culori atât de bogate…
Antoniu Preda prinse un fulger și-l privi cu atenție. Mi s-a părut că nu era prea mulțumit și se temea de ceva. De fapt îmi închipuiam eu de ce anume ar putea el să se teamă. Dar teama de la început, ca să zic așa, a trecut și trebuia o spaimă mult mai mare pentru a mă inerva din nou. Nici eu nu știu de ce dar aveam convingerea că nu se va produce nici o catastrofă.
Pe urmă Preda a coborât în cală și a început să aleagă fulgerele. După câte îmi dau seama, le alegea pe cele mai periculoase. Am observat că erau mai luminoase decât celelalte.
Am avut bătaie de cap cu fulgerele astea. Le scoteam câte două-trei bucăți. Preda le pescuia cu o plasă, mi le dădea mie, iar eu le scoteam la suprafață și le puneam în barcă. Când adunam vreo două zeci- două zeci și cinci de bucăți, mă urcam în barcă și vâsleam până la insuliță. Aici descoperisem o scobitură în stâncă pe care-o alintam peșteră, la gura căreia întinsesem o foaie de cort. Le depozitam acolo, apoi mă întorceam la Preda sub apă. Din oră în oră făceam câte o pauză și câtă vreme noi ne trăgeam sufletul venea o șalupă de pe Bursucul ( ancorat la vre-o două ancabluri, căci Vasiliu a refuzat să se apropie mai mult), iar băieții schimbau buteliile cu aer comprimat.
Începusem pe la unsprezece. Pe la șase seara pe Mica Nigrum mai rămăseseră maxim o sută de fulgere. Ne-am aburcat din nou acvalangurile socotind că vom termina înainte de lăsarea întunericului, dar a fost să fie altfel.
Va continua
Bam! Fresh Crater Spied on Mars
Lumini în adâncuri IV
După ce l-am echipat corespunzător din efectele navei și-a dat gata două porții de pârjoale în sos tomat Antoniu Dănuț Preda se întinse, căscă de-i pârăiseră fălcile și se vedea bine că-l trage ața la somn, dar se scutură leonin și puse geamantanul pe masă:
− Și acum, să vedem ce mai fac dihăniile mele.
Zicând asta meșteri ceva la încuietorile geamantanului și…
Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet. La drept vorbind n-a tunat. A răsturnat cineva un scaun și bucătarul a scăpat din mâini compotiera. Dar fulgerele erau cele mai autentice fulgere globulare.
Încă pe când eram mic am văzut un fulger globular. Asta s-a întâmplat la Soveja, pe o furtună. Dar fulgerul asta l-am văzut de departe, pe când astea stăteau la doi pași de mine. Erau pe puțin o duzină, umplând tot geamantanul. Cele mai mari erau cât pumnul șefului nostru de echipaj, adică cu un diametru de vreo cincisprezece centimetri. Toate se deosebeau la culoare. Numai două, mici de tot, erau negre, celelalte aveau diferite nuanțe-liliachie, verzuie, portocalie, galbenă… nul, de pildă, răspândea o lumină cenușie palidă, altul era de un roșu aprins…
Când Dănuț Preda deschise geamantanul, în salon se făcu deodată mai mult loc, căci toți se traseră la pereți. Atunci se lăsă o liniște atât de adâncă, încât se auzea bâzâitul slab al fulgerelor. Pe urmă Antoniu Dănuț luă în mâini un fulger verzui:
− Ce tot bâzâi: îl întrebă cu duioșie în glas. Nu-ți place vecinătatea asta? Ei lasă că te mutăm. Te mutăm noi… Dănuț vârî fulgerul în buzunarul pantalonilor și bâzâitul încetă. Omul zâmbi satisfăcut: Perfect!
Asta era prea de tot.
Rămăsesem buimaci, altfel n-aș putea să zic. Da, eram buimăciți și nu puteam scoate o vorbă.
− Acestea sunt fulgerele dumitale? Se auzi din ușă vocea calmă a căpitanului Vasiliu. Va să zică ai salvat o parte?
− Astea-s, zâmbi Antoniu Preda. Dar patru sute șapte bucăți s-au scufundat. Grosul încărcăturii. Tot fulgere alese, standard. În valiza asta aveam doar niște exemplare de experiență. Înțelegeți?
Căpitanul părea să fi înțeles. Noi, în schimb, știți, nu pricepeam nimic, absolut nimic! Și-atunci, știți, parcă s-a rupt un stăvilar: ne-am năpustit care mai de care cu întrebările. Dar nimeni nu s-a apropiat de masă. La urma urmei ne era pur și simplu teamă. Închipuiți-vă că cineva ar deschide pe masă un geamantan plin cu șerpi; poate sunt dresați, totuși te cam trec fiorii… trebuie să recunoașteți că fulgerul globular nu e cu nimic mai bun (cel puțin la prima vedere) decât un șarpe veninos.
− Faceți liniște, băieți, spuse căpitanul. Tovarășul Preda o să vă explice acum totul.
− Numai că nu acum! spuse Dănuț pe un ton rugător. Mai întâi trebuie s-o găsim pe Mica Nigrum și să încercăm să scoatem la suprafață încărcătura…
Fie, am să vă explic, cedă el pe neașteptate. Am să vă explic în câteva cuvinte. Fulgerele globulare naturale sunt sălbatice, instabile. Ele ating uneori dimensiuni uriașe, cu un diametru de până la zece metri, dar au o existență scurtă, de cel mult două-trei minute. Ei bine, noi ne-am propus… Fulgerul globular, fraților, e un excelent acumulator de energie. Uneori e mai convenabil ca energia să fie transportată sub formă de fulgere globulare decât să fie transmisă prin cablu sau depozitată în baterii. Priviți! Preda scoase din geamantan un fulger mare, galben. Chestia asta cântărește o nimica toată, vreo zece grame, dar conține suficientă energie pentru a pune în funcțiune o basculantă pe timp de un an. Ce e drept, noi nu am reușit încă să facem fulgere care să se conserve ani întregi. Deocamdată ele trăiesc de obicei puțin, vreo opt sau zece luni, rareori un an sau un an și jumătate.
Preda aruncă neglijent fulgerul în geamantan și scoase altul, foarte luminos.
− Iată o altă specie, pentru iluminat. Dă lumină cât un bec de trei sute de wați și nu se arde și nu se sparge… Ăsta, fulgerul negru, emite mai ales în radiații calorice, infraroșii. Acum, e drept, are o nuanță cenușie, dar când vom perfecționa tehnologia aceste fulgere vor fi absolut negre.
− Și… hm… nu-s periculoase? Întreabă cineva.
Dănuț izbucni în râs:
− Ia încercați să le luați în mână! Hai, care ai cura?!
va continua
Meteoric Diamonds Are Evidence of Long Lost Planets
An artist’s illustration of a protoplanet.
Pavel Gabzdyl/Shutterstock
Diamonds found in meteorites on Earth may have come from an ancient long-dead planet the size of Mercury or Mars, the first potential known relics from these lost worlds, a new study finds.
Scientists examined a ureilite, a kind of meteorite that is rich in carbon and sometimes even possesses diamonds. More than 480 ureilites have been discovered so far, says study lead author Farhang Nabiei, a materials scientist and electron microscopist at the Swiss Federal Institute of Technology in Lausanne.
Meteoric Diamonds
Specifically, the researchers investigated the Almahata Sitta ureilite, which fell to Earth in 2008 in the Nubian Desert in Sudan. They analyzed diamonds within the ureilite that were a few dozen to a few hundred microns large. (In comparison, the average human hair is about 100 microns wide.)
A piece of the Almahata Sitta ureilite.
Wikimedia Commons
Previous explanations for the diamonds within ureilites include powerful impacts, such as collisions between asteroids. The pressure from such impacts could have transformed graphite — the form of carbon often used in pencils — into gems. However, the large sizes of some diamonds found in ureilites hint that it may have taken more than the pressure of a cosmic impact to create them.
Now, using electron beams, Nabiei and his colleagues discovered crystalline particles made of iron and sulfur within diamonds in the Almahata Sitta ureilite. Called “inclusions”, these particles are only found in diamonds formed under sustained high pressures of more than 20 gigapascals. Their presence suggests these diamonds arose within the crushing pressures found in the interior of a planet.
“We didn’t expect to see these inclusions at all,” Nabiei says.
Long Gone Planet
The researchers suggested that ureilites originated within a protoplanet somewhere between the size of Mercury and Mars, dozens of which existed in the first 10 million or so years of the solar system. Such planetary embryos were the building blocks of the rocky planets now seen in the inner solar system. Ureilites may be the last remnants of these long gone celestial bodies, and the first known relics from lost protoplanets.
“It’s interesting to me what inclusions just tens of nanometers [billionths of a meter] large can tell us about protoplanets [that were] about 6,000 kilometers in diameter,” Nabiei says.
Future research can examine other ureilites for inclusions within diamonds and potentially reveal more about the lost world they came from, Nabiei says. He and his colleagues detailed their findings online April 17 in the journal Nature Communications.
This article originally appeared on Discovermagazine.com.
Diamantele găsite în meteoriții de pe Pământ s-ar putea să fi provenit de pe o planetă veche, moartă, de dimensiunea lui Mercur sau Marte, primele relicve potențiale cunoscute din aceste lumi pierdute, a aflat un nou studiu.
Oamenii de știință au examinat un ureilit, un fel de meteorit care este bogat în carbon și uneori chiar are diamante. Peste 480 de ureiliti au fost descoperiți până acum, spune autorul studiului, Farhang Nabiei, om de știință la departamentul materialelor și microscopului cu electroni al Institutului Federal de Tehnologie din Elveția-Lausanne.
Diamante meteorice
În mod specific, cercetătorii au investigat ureilita Almahata Sitta, care a căzut pe Pământ în 2008 în deșertul Nubian din Sudan. Ei au analizat diamante din ureilită, care erau câteva duzini mari de până la câteva sute de microni. (În comparație, părul uman mediu este de aproximativ 100 de microni.)
meteorit
Explicațiile anterioare pentru diamantele din ureilite includ impacturi puternice, cum ar fi coliziuni între asteroizi. Presiunea cauzată de astfel de impacturi ar fi putut transforma grafitul – forma de carbon adesea folosită în creioane – în pietre prețioase. Cu toate acestea, dimensiunile mari ale unor diamante găsite în ureilite indică faptul că ar fi fost nevoie de mai mult decât presiunea unui impact cosmic pentru a le crea.
Acum, folosind fascicule de electroni, Nabiei și colegii săi au descoperit particule cristaline din fier și sulf în diamante din ureilita Almahata Sitta. Numite „incluziuni”, aceste particule se găsesc numai în diamante formate sub presiuni ridicate susținute de peste 20 gigapascali. Prezenta lor sugerează că aceste diamante au apărut în interiorul presiunilor de strivire găsite în interiorul unei planete.
„Nu ne-am așteptat să vedem aceste includeri deloc”, spune Nabei.
Planeta lungă dispărută
Cercetătorii au sugerat că ureilitele au provenit dintr-un protoplanet undeva între mărimea lui Mercur și Marte, care existau cu zecile în primii 10 milioane de ani ai sistemului solar. Astfel de embrioni planetari erau blocurile de construcție ale planetelor stâncoase care se văd acum în sistemul solar interior. Ureiliții pot fi ultimele rămășițe ale acestor organisme cerești și cele dintâi relicve cunoscute din protoplantele pierdute.
„Este interesant pentru mine ce incluziuni, doar zeci de nanometri [de miliarde de metru] mari, ne pot spune despre protoplanete [care aveau] circa 6000 de kilometri în diametru”, spune Nabei.
Cercetările viitoare pot examina alte ureilite pentru includerea de diamante și ar putea dezvălui mai multe despre lumea pierdută din care au provenit, spune Nabei. El și colegii săi au detaliat concluziile lor online, 17 aprilie, in revista Nature Communications.
Acest articol a apărut inițial pe Discovermagazine.com.
***
Poza zilei-Worrying does not take away tomorrow’s troubles. It takes away today’s peace.
This Incredible Orbit Map of Our Solar System Makes Our Brains Ache
If you want to know what a talent for scientific visualizations looks like, check out Eleanor Lutz. She’s a PhD student in biology at the University of Washington, and at her website Tabletop Whale, you can see her amazing work on full display.
Her latest piece is a map showing all the orbits of over 18,000 asteroids in the Solar System. It includes 10,000 asteroids that are over 10 km in diameter, and about 8,000 objects of unknown size.
As the tagline at her website says, she produces „Charts, infographics, and animations about any and all things science.”
This includes things like a „Visual Compendium of Glowing Creatures,” „All the Stars You Can See From Earth,” and a beautiful topographic map of Mercury.
(Eleanor Lutz)
But it’s her newest project that is garnering her a lot of attention in the space community. Lutz is working on an Atlas of Space, and has been for the last year and a half. It’s a collection of ten visualizations including planets, moons, and outer space.
As she says on her website, „I’ve made an animated map of the seasons on Earth, a map of Mars geology, and a map of everything in the solar system bigger than 10 km.”
It’s that map of objects larger than 10 km that is generating buzz.
(Eleanor Lutz)All of the data for Lutz’s Atlas of Space is public data, freely available. She gets if from sources like NASA and the US Geological Survey.
Part of what drives her is that even though the data is public and freely available, it’s raw. And taking that raw data and turning it into a helpful, and even beautiful, visualization, takes a lot of work.
In an interview with Wired, Lutz said, „I really like that all this data is accessible, but it’s very difficult to visualize. It’s really awesome science, and I wanted everyone to be able to see it in a way that makes sense.”
( Eleanor Lutz)Lutz shared some of her yet-to-be published work with Universe Today, including this awesome gif of Earth’s seasons.
(Eleanor Lutz)Lutz’s work is really more than data visualizations. She has a designer’s eye, and some of her work is very artful.
But being a scientist, she’s inspired to share the data and the methods she used to create her work. She plans to publish the open source code for each of her pieces, and also tutorials for how to create them yourself.
It’s difficult to understand our world, or anything in nature really, without engaging with science. Without science, all we have is anecdote and opinion.
But science is all about data, and dense data is not everyone’s cup of tea. It’s taxing and time-consuming to understand.
Lutz’s work is making it easier. In an interview with Wired, she said, „There’s a knowledge barrier to accessing some of the interesting, awesome things about science. There are so many facts and equations, and I want those cool ideas to be accessible.”
To access some of those cool ideas she’s talking about, visit her website, tabletopwhale.com, where you can explore her work and her methods. You can also purchase prints there.
This article was originally published by Universe Today. Read the original article.
Dacă doriți să știți cum arată un talent pentru vizualizări științifice, căutați-o pe Eleanor Lutz. Ea este doctorand în biologie la Universitatea din Washington, iar pe site-ul Tabletop Whale, puteți vedea munca ei uimitoare pe ecran complet.
Ultima ei piesă este o hartă care prezintă toate orbitele a peste 18.000 de asteroizi din Sistemul Solar. Include 10.000 de asteroizi cu diametrul de peste 10 km și aproximativ 8000 de obiecte de dimensiuni necunoscute.
După cum spune sloganul de pe site-ul ei, ea produce „diagrame, infografice și animații despre toate chestiile științifice”.
Acestea includ lucruri precum „Compendiul vizual al creaturilor strălucitoare”, „Toate stelele pe care le puteți vedea de pe pământ” și o frumoasă hartă topografică a lui Mercur.
Dar cel mai nou proiect care îi atrage multă atenție în comunitatea spațială, în ultimul an și jumătate Lutz lucrează la un Atlas al spațiului. Este o colecție de zece vizualizări, inclusiv planete, sateliți și spațiu cosmic.
Așa cum afirmă pe site-ul ei: „Am realizat o hartă animată a anotimpurilor de pe Pământ, o hartă a geologiei lui Marte și o hartă a tot ce este în sistemul solar mai mare de 10 km”.
Este acea hartă a obiectelor mai mari de 10 km care generează buzz.
Toate datele pentru Atlasul spațiului Lutz sunt date publice, disponibile în mod liber. Ele provin din surse precum NASA sau US Geological Survey.
Deși datele sunt publice și disponibile în mod liber, ele sunt date brute. Iar luarea acestor date brute și transformarea lor într-o vizualizare utilă și chiar frumoasă necesită multă muncă.
Într-un interviu acordat lui Wired, Lutz a spus: „Chiar îmi place că toate aceste date sunt accesibile, dar este foarte dificil de vizualizat. Este o știință extraordinară și am vrut ca toată lumea să o poată vedea într-un mod care are sens”.
Lutz a împărtășit o parte din lucrarea ei care a fost încă publicată cu Universul Today, incluzând acest minunat gif al anotimpurilor Pământului.
Lucrarea lui Lutz este cu adevărat mai mult decât vizualizarea datelor. Ea are un ochi de designer, iar unele dintre lucrările ei sunt foarte artistice.
Dar fiind un om de știință, ea a inspirat să împărtășească datele și metodele folosite pentru a-și crea opera. Ea intenționează să publice codul open source pentru fiecare dintre piesele sale, precum și tutoriale pentru a vi le crea singur.
Este greu de înțeles lumea noastră sau orice altceva în natură, fără știința. Fără știință, tot ce avem este datul cu părerea.
Dar în știința totul este în cifre, iar datele dense nu sunt la îndemâna tuturor. Stresul și consumul de timp sunt de înțeles.
Lucrarea lui Lutz o face ca lucrurile să fie mai ușoare. Într-un interviu acordat lui Wired, ea a spus: „Există o barieră în calea cunoașterii pentru a accesa unele dintre lucrurile interesante, minunate despre știință. Sunt atât de multe fapte și ecuații și vreau ca aceste idei cool să fie accesibile”.
Pentru a accesa unele dintre ideile minunate despre care vorbește, vizitați site-ul ei, tableopwhale.com, unde puteți explora munca și metodele ei. De asemenea, puteți printa de acolo.
Acest articol a fost publicat inițial de Universul Today. Citiți articolul original.
***
Dark matter may have punched a hole in the Milky Way
A wrecking ball of dark matter 5 million times the mass of the Sun may be the best explanation for a disrupted stream of stars.
An artist’s rendition shows the dark matter halo (blue) that astronomers believe surrounds the Milky Way.
ESO/L. Calçada
The research, led by Ana Bonaca of the Harvard-Smithsonian Center for Astrophysics, reveals a curious abnormality in an otherwise uniform stream of stars orbiting in the Milky Way’s outer halo. Specifically, the researchers found an odd kink within the stream that they think was caused by a “close encounter with a massive and dense perturber,” according to the presentation’s abstract.
Because there are no obvious culprits made of normal matter that fit the bill, the researchers believe the intervening object could be a 5 million-solar-mass blob of dark matter that ripped through the stream at over 500,000 miles (800,000 kilometers) per hour roughly half a billion years ago.
Although this theory is far from confirmed, the unique observation does open the door to the possibility of using stellar streams like this one to constrain the properties of dark matter in the Milky Way. For example, if it was truly dark matter that tore through this stellar stream, Bonaca says it would suggest dark matter is “cold,” meaning it’s heavy, relatively slow moving (non-relativistic), and effectively clumps together.
A cosmic bullet
To carry out the study, Bonaca and her team used data from the ESA’s Gaia space observatory, which has observed over a billion objects with unparalleled precision. Using this data, they mapped the positions and motions of stars in the stellar stream GD-1, which astronomers believe is the remains of a 70,000-solar-mass collection of old stars (called a globular cluster) that was shredded by past gravitational interactions with the Milky Way.
The team naturally went searching for the object responsible. “Any massive and dense object orbiting in the halo could be the perturber,” Bonaca told Astronomy, “so a wandering supermassive black hole is definitely a possibility.” But so far, the team has failed to find any objects, black holes or otherwise, with the right trajectory and mass.
According to a preprint of their paper, “Orbit integrations back in time show that the stream encounter could not have been caused by any known globular cluster or dwarf galaxy.” This led the team to conclude the “most plausible explanation” is that GD-1 had a past encounter with a clump of dark matter, like those expected to reside in the halos of galaxies.
Still hunting
Bonaca admits the current research is not conclusive. “However, if we can locate where the perturber is now, that would open new research directions, including searching for additional observational evidence [indicating it is dark matter].” Such evidence could take the form of other stars or gas clouds being jostled around by the dark matter’s gravity, or even gamma-rays associated with dark matter annihilations, which occur when two dark matter particles slam into and destroy each other, releasing a flash of energy.
Bonaca says her team recently obtained measurements of the motion of stars in the disrupted part of the stream. By mapping out where the stars are now and how they are moving, the team should be able to better calculate where the perturber could be now to locate it. That would tell them were on the sky to look for that additional evidence that the cosmic cannonball is indeed dark matter.
But since there’s currently only one disrupted star stream to study, Bonaca and her team are also searching through more Gaia data to search for other examples like GD-1. In fact, they recently found another stream called Jhelum, which likewise has a strange structure. However, Bonaca says they currently do not have a good explanation for what might have happened to this stream.
This research has been accepted June 6 for publication in the Astrophysical Journal. An updated version of the research is expected to be published to the preprint site arXiv.org soon.
O minge rătăcită de materie întunecată, de 5 milioane de ori mai mare decât masa Soarelui, poate fi cea mai bună explicație pentru un flux de stele distorsionate.
Cercetarea, condusă de Ana Bonaca de la Centrul de astrofizică Harvard-Smithsonian, relevă o anomalie curioasă într-un flux de stele care orbitează în haloul exterior al Căii Lactee. În mod specific, cercetătorii au descoperit o legătură ciudată în interiorul fluxului, pe care o consideră că a fost cauzată de o „strânsă întâlnire cu un perturber masiv și dens”, potrivit rezumatului prezentării.
Deoarece nu există niciun vinovat evident din materia normală care să se potrivească cu situația, cercetătorii cred că obiectul intervenit ar putea fi o pată de 5 milioane de sol-masă de materie întunecată, care a trecut prin flux la peste 800.000 de kilometri pe oră aproximativ cu o jumătate de miliard de ani în urmă.
Deși această teorie este departe de a fi confirmată, observarea unică deschide ușa posibilității de a folosi fluxuri stelare ca aceasta pentru a constrânge proprietățile materiei întunecate în Calea Lactee. De exemplu, dacă materia cu adevărat întunecată a rupt acest flux stelar, Bonaca spune că ar sugera că materia întunecată este „rece”, ceea ce înseamnă că este greoaie, se mișcă relativ lent (non-relativistă) și se aglomeră în mod eficient.
Un glonț cosmic
Pentru a realiza studiul, Bonaca și echipa ei au folosit date din observatorul spațial ESA Gaia, care a observat peste un miliard de obiecte cu precizie de neegalat. Folosind aceste date, au cartografiat pozițiile și mișcările de stele din fluxul stelară GD-1, pe care astronomii o consideră o rămășiță a unei colecții de stele vechi (numită cluster globular) de 70.000 de sol-masă, care a fost mărunțită de interacțiunile gravitaționale din trecut cu Calea Lactee.
După ce a observat că GD-1 are o cicatrice de impact – o linie de stele ejectate – care indică o interacțiune din trecut, cercetătorii au făcut simulări pentru a încerca să reproducă ceea ce au văzut. După ce au testat o varietate de modele, au descoperit că gravitația unui obiect de milioane de ori mai masivă decât Soarele s-ar potrivi.
Echipa a căutat în mod natural obiectul responsabil. „Orice obiect masiv și dens care orbitează în halo ar putea fi perturberul”, a spus Bonaca astronomiei, „deci o gaură neagră supermassivă este o posibilitate.” Dar până acum echipa nu a reușit să găsească obiecte, găuri negre sau altfel , cu traiectoria și masa potrivită.
Potrivit unei lucrării anteriare, „Integrarea orbitelor înapoi în timp arată că întâlnirea fluxului nu ar fi putut fi cauzată de vreun cluster globular cunoscut sau de o galaxie pitic”. Aceasta a condus echipa pentru a concluziona „cea mai plauzibilă explicație” este că GD- 1 a avut o întâlnire din trecut cu o grămadă de materii întunecate, cum ar fi cele așteptate să locuiască în halourile galaxiilor.
Încă vânătoare
Bonaca admite că cercetarea actuală nu este concludentă. „Cu toate acestea, dacă putem localiza în cazul în care perturbatorul mai există acum, acest lucru ar deschide noi direcții de cercetare, inclusiv căutarea unor dovezi observaționale suplimentare [indicând că este o materie întunecată].” Aceste dovezi ar putea lua forma altor stele sau nori de gaze de gravitația materiei întunecate sau chiar de razele gama asociate cu anihilarea materiei întunecate, care apar atunci când două particule de materie întunecată intră și se distrug între ele, eliberând un fulger de energie.
Bonaca spune că echipa ei a obținut recent măsurători ale mișcării stelelor din partea perturbată a cursului. Prin cartografierea în cazul în care stelele sunt acum și modul în care acestea se deplasează, echipa ar trebui să fie în măsură să calculeze mai bine în cazul în care perturber ar putea fi acum să-l localizeze. Asta ar spune că erau pe cer să caute acele dovezi suplimentare că tunul cosmic este într-adevăr materie întunecată.
Dar, deoarece în prezent există doar un singur flux discontinu al stelelor, Bonaca și echipa ei caută, de asemenea, mai multe date Gaia pentru a căuta alte exemple precum GD-1. De fapt, au găsit recent un alt flux numit Jhelum, care are, de asemenea, o structură ciudată. Cu toate acestea, Bonaca afirmă că în prezent nu au o explicație bună pentru ce s-ar fi putut întâmpla în acest flux.
Credite: Astrophysical Journal.
***
Mihail stories 