Alergam de mult unul pe lângă celălalt… Acum, l-am apucat de chică și cu un zvâcnet m-am săltat în cârca lui… A tremurat din toți rărunchii și s-a coțopănit pe picioarele din spate… Eu am apucat cu amândouă mâinile de floacele de pe ceafă și i-am băgat călchiele în reazem…

A fornănit adânc, a scuturat din cap și a plecat la galop, cu mine cu tot..

Chiuiam și aerul mă lovea în față, și-apoi parcă am simțit o schimbare… a încetinit și dădea să adăste.

În față o iarbă verde, groasă…

Mă las pe un picior pe grumazul lui, îi dau așa, din fugă, o palmă pe ceafă și mă întind la rădăcina unui copac. Visez o copilă cu aripi trandafirii și sfârcuri roșii ca focul și mă trezesc împuns de un bot mare, cald, și umed.

I-l iau la subțioară și-l scarchin pe de după urechi, unde știu că-i place… Sfornăie adânc, dă cu copita în pământ și mă invită sus.

Acu’ vrea el și pornește ca o vijelie, sărind din galop, parcă să mă testeze de mă țin în cârca lui, frânând din picioarele din spate, pentru ca apoi să treacă la un trap mândru…

Un picior sus, unul jos. Nu pricepem, dar m-am edificat:

Din față, de după un colț al potecii, venea Zanhirica lu’ moș Apostu, iar călare pe ea, Maria:

– Văd că, până la urmă, l-ai încălecat. „Sforrr” răspunse Negru și descălecarăm.

Eu și cu Maria. Eu cam prostovan, iar ea… numa’ bună.

Eram copii și nu prea le știam, ne mângâiam galeși, eu îi mai furam o sărutare, da’ când Negru s-a opintit pă’ Zanhirica am priceput ce-avem de făcut !

***