− Lasă-mă să-mi arog acest drept, tinere, spuse profesoara Andronescu, ciocănindu-și  unghiile degetelor mare și arătător în acel fel de rău augur al ei.  Pretinzi că ai cheltuit Bursa de cercetare pe care ți-am dat-o construind un portal în meta-realitatea cvasi-cuantică. Și arată exact ca o ușă de terasă.

− Nu-i doar o ușă ggglisantă, am explicat. Am tendința de a mă bâlbâi atunci când sunt nervos. E o ramă din titan ranforsat care ascunde o bobină ultrarezonantă supraconductoare și un sistem de conversie spațio-temporală special conceput să semene cu o ușă glisantă cu deschidere la dreapta, și…

− Designul este irelevant, mă informează profesoara Andronescu, iar eu tac. Probabil că are dreptate.

Examinează, ușor scârbită, dezastrul din camera mea, căci sosirea ei intempestivă m-a surprins cu toate sculele și resturile de materiale împrăștiate peste tot și cu patul nefăcut. Ochii ei se întorc în cele din urmă la ușă.

− Este o ușă glisantă de terasă, concluzionează. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Ce este de partea cealaltă e grădina ta. Pot vedea de aici.

Trebuie să recunosc că acest lucru tinde să facă creația mea și mai dificil de explicat, dar încerc:

− Asta pentru că privim prin ea din această parte. Dacă ar fi să o deschidem și trece prin ea, ne-ar duce într-o altă realitate, care, se deosebește de aceasta, care… ei bine, nu există cuvinte pentru a o descrie.

− Serios?  își potrivește mai bine ochelarii mici, dreptunghiulari, pe nas și sunt sigur că a comandat un soi de lentile speciale pentru a-i face ochii să arate atât de înfricoșători, și se uită la ușă din nou, apoi reveni cu privirea la mine. Și știi asta pentru…? Câte călătorii ai făcut prin ea?

− Ei bine… Nici una, trebuie să mărturisesc. Dar toată matematica se verifică. Nu am cum să greșesc.

− Văd! Deci ai de gând să faci o demonstrație? Sau ar trebui doar să fiu impresionată de ecuațiile tale și să-ți dau banii în plus pe care-i vrei?

Cam asta ar fi fost ideea, dar expresia ei sugerează că ar trebui să-mi revizuiesc planul.

− Vreți să spune-ți că să trecem prin ea chiar acum?

− De ce nu? Dacă este tot ceea ce pretinzi, nu va fi nici o problemă, nu? ”

Încerc să mă gândesc la asta, fără ajutorul implanturilor. Există cu siguranță o problemă, dar cu prezența ei aici mi-e dificil să mă concentrez. Știu că ar trebui să amân până când voi face toate verificările, dar tot atât de sigur e că dacă o scap acum nu voi primi următoarea bursa cu care să-mi continui studiile.

Trebuie să-i răspund, înainte să se plictisească și să plece:

− Nu cred…

Îmi deblochez creația. Ușa de trafic ocolește portalul, pentru că… ei bine, am nevoie de o intrare în grădina mea, nu-i așa? Am scos panourile principale în afară și sunt destul de mulțumit. Acum accesul se va face direct în portal. Bag ștecherul în priză, iar instalația începe să bâzâie înfundat. Încet, încet, imaginea grădinii se estompează cadrul ușii căpătând o culoare sidefată care se vălurește ușor.

− Dar nu pot vedea nimic! Vocea profesoarei sună un pic răgușit.

− Nici nu ar trebui. Conform calculelor mele, meta-realitatea cvasi-cuantică nu poate fi percepută în timp ce te afli încă în această realitate. Trebuie să mergem acolo pentru a o vedea.

Înghite în sec, dar își ia inima în dinți și-mi spune:

− Foarte bine, să o facem!

Simt că nu este într-adevăr o idee bună, dar eu încă nu realizez de ce, așa că renunț la încercarea de a-mi aminti și mă hotărăsc să o conduc dincolo. Este nevoie doar de un pas, pe care-l simt ca fiind făcut într-o mulțime de direcții în același timp, și apoi suntem de cealaltă parte.

Teoria mea are dreptate: nu există cuvinte care să descrie meta-realitatea cvasi-cuantică. Seamănă un pic ca fiind înconjurați de pixeli disociați, un pic ca ascultarea de culori care miros solid, și un pic ca fiind foarte, foarte, drogat.

După un timp, sau ceea ce-mi pare un timp, din moment ce timpul curge acum  lateral, sau, poate, în diagonală, profesoara Andronescu spune, într-o șerpuitoare voce de iarbă-verde: Bine, te cred. Putem să ne întoarcem acum?

Mă uit în jur, ceea ce-mi ia mai mult timp lateral decât ar trebui, pentru că există mai multe direcții decât am folosit pentru asta, dar nu e nici un semn de vreo ușă.

Desigur! Asta încercam să-mi amintesc: construisem doar intrarea.

− Aaaa…

− Aaa, ce?

− Știți că am cerut grantul acela? Ei bine, tocmai mi-am amintit pentru ce aveam nevoie.

***

Mai deunăzi, o specializare : Psihologia securității naționale mi-a atras atenția. Un domeniu fabulos. M-am interesat cât am putut. Basic se referă la asistența psihologică a persoanelor care lucrează în informații. Psihologi care să-i demagnetizeze pe agenți la revenirea din misiune.

Dar sensul, așa cum l-am priceput eu e mult mai vast: cuprinde o națiune.

Cum poți asigura siguranța psihologică a unei națiuni?

Să o luăm metodic: Conceptul de sănătate mentală este legiferat prin lege, sunt un vraf, ultima: Protocol de colaborare intre MS si MAI privind punerea în aplicare a prevederilor 487/2002 cu modificările ulterioare si art. 105, 113 si 114 CP

El se referă la individ, în interacțiunea cu societatea.

Despre sănătatea mentală a unei națiuni… nimic.

Se pare că psihologia maselor a lui Gustave Le Bon a dispărut de prin cursurile de psihologie.

Și iaca, revenim la cestiune.

Ce poate însemna o agresiune la securitatea unei națiuni alta decât cea evidentă, cea fizică.

Se poate dezvolta mult. Răspund doar cu un cuvânt: insiduos.

Prin răbdare dusă la extrem poți mișca carul istoric al unei națiuni. O poți deturna de la spiritul ei, un spirit istoric, genetic al acesteia, liantul ce a făcut coeziunea membrilor ei.

Aici am înțeles eu că se aplică această disciplină.

Doar că aici nu sunt suficienți, deși necesari, psihologii, ci toate secțiunile care compun ceea ce numim Statul, acel cumul de energii care fiind viabil protejează Națiunea.

O agresiune fizică, oricât de brutală ar lasă doar zgârieturi pe care timpul, trecerea generațiilor, le netezesc.

O agresiune psihică se perpetuă în lungul generațiilor, cu efecte nefaste.

Aici trebuie intervenit prin politici psihologice, cât de urgent.

Starea de angoasă a unei națiuni trebuie corectată de conducătorii săi și nu indusă.

Desigur, sunt și eu… un neica nimeni, dar cine aș mai fi atunci când, deși am priceput, îmi bag capul în nisip.

Un prim exemplu al deraierii mentale a societății noaste este frica în fața afirmației.

Nu se mai spune că eu am greșit ci că nu eu am făcut asta. Nu se mai folosește o afirmație ci o negare a negației, nu că n-ai avea dreptate. Nimeni nu mai are curajul să laude pe cineva, sau să-l critice, ascunzându-se în spatele unor fraze eliptice în care nu plus nu se vrea un da.

Nu cred că nu ați înțeles!

Ba chiar cred că ați priceput!

DECI?!