Și asta a fost.

Afară nu se poate respira de mirosul de cortidă.

Îi evacuez cu îmbrânceli: Ultimul închide poarta…

Adun de una, de alta… bucătăria arată ca după un tsunami.

Măcar sarmalili, ronțăi și fac loc, cu greu, la oală, în frigider.

Șed în cur pe scaunul din bucătărie cuprins de o avalanșă de impresii, chestii pe care le credeam deja aruncate peste umăr, dar care revin într-un caleidoscop rotitor.

Fapte bune, priviri uimite, galeșe, mulțumite, sau înduioșate; răutăți, priviri înnegurate, umilite, revanșarde, sau de-a dreptul turbate; senzații, mângâieri, atingeri, orgasme mici  atunci când soarele se apleca, cu razele lui, asupra noastră, orgasme violente pre când doar luna ne vedea dezmățul.

Mai este și ura, scârba și violența pe care le îndes cât mai adânc cu putință, conștient de puterea lor.

Îmi mai torn un pahar de vin și-l ridic într-o închinare:

− Pentru toți aceia care ați contribuit la existența mea!

Și-apoi mă umflă un râs nebun:

− Nu-ți mai fă genealogii. Au prins-o și ei pe cea de s-a împiedicat prima!

Încă hăhăi și scot tuciul din frigider.

Nici nu știți voi ce am eu aicea, de-am păstrat doar pentru mine.

Tochitură din bojog de porc, un deliciu doar pentru cunoscători, dar am să vă povestesc altădată.

Acum, doar mănânc și apoi… șlafăn!

***