Bătrâna nemțoaică alunecă pe caldarâmul pavat cu cuburi de granit și bazalt. E o geană de dimineață, e frig, umezeală și noiembrie. Mă redresez cu greu în timp ce sirena de miliție îmi sfredelește spatele.

Aici!

Ambalez și derapând controlat pe un picior intru travers în gang oprind aproape simultan motorul. Huruind și zdrăngănind din toate tablele Pobeda trece pe lângă mine. O aud îndepărtându-se pe bulevard. La un moment dat oprește sirena: S-au citit că i-am tradus rânjesc pe dinăuntru și apoi mă încrunt: Acum or să mă vâneze perpedes. Trag motocicleta pe cric și-o bat drăgăstos pe rezervorul de benzină: Să-l slujești și pe ăl de ți-o fi stăpân de-acu’ încolo, la fel de bine cum m-ai slujit pe mine! Iau pachetul la subțioară și mă afund în întunericul gangului.

Strada Mare e parțial demolată, dar pe ulița din spate, pe unde se făcea aprovizionarea la magazinele ovreilor, casele slujbașilor de peste drum sunt încă în picioare. Mă privesc trist prin găvanele geamurilor fără cercevele și-mi par, acum când dimineața încă nu s-a hotărât, un șir de capete omenești, aliniate soldățește, care se pierd în ceață și-ntuneric. Urc cele patru trepte ale anticariatului, pe care atâta amar de vreme le-am tocit și eu, și-mi aprind lanterna stilou. O bucată de tapet sfâșiat unduiește în vânt descoperind o tencuială zugrăvită cu rola, sub care se vede o altă tencuială, și alta… straturi suprapuse de vieți. Cobor lanterna: Lasă sentimentalismele vezi mai degrabă să nu calci în vre-un rahat! Mă las pe vine într-un colț și mi-aprind o țigară. O palmez și-mi privesc Atlanticul fosforescent: 6:30, acuș.

Un scrâșnet de moloz toarnă adrenalină în artere. Sting țigara și scot Lugerul.

– Americanule? aud o șoaptă. Americanule, ești aici?

– Aici, oftez. Ce ți-a luat așa mult timp.

– E razie. Pe tine te caută. Ai adus?

– Să mă caute în cur la mă-sa.  Am adus, dar tu ai adus?

– Cum ne-a fost învoiala.

– Să văd.

Tocul de desen pare intact. Dau cu unghia și rup hârtia de ambalaj, scot capacul și bag mâna. Pânzele sunt acolo. Bag mâna și mai adânc. O punguță. Buricele degetelor simt rotunjimea colțuroasă a diamantelor.

   Bun!

Îi dau pachetul cu bani înveliți în hârtie cerată:

– S-auzim de bine!

– Ce-ai să faci? Te caută toată Miliția. Fugi dincolo?

– Nu-mi purta de grijă. Mai bine vezi ce faci cu banii ăia. Nu-i scoate-odată, ca prostul, că te umflă ăștia. Hai! Dă-i drumul. Să te văd plecând.

Dă să mai zică ceva, nu găsește ce, așa că se întoarce brusc și dispare spre Fânărie printre dărâmături. Când nu mai aud pași mă ridic și eu în picioare. Îmi dau rucsacul jos, așez cu grijă tocul, oblic, îl fixez bine în catarame și, cu ranița pe un umăr, mă îndrept spre fundul anticariatului. Beciul nu mai are capac. Se decupează ca un pătrat negru pe dușumeaua tocită. Ca drumul către iad rânjesc. Arunc încă odată ochii roată:

   Adio! Adio, o să-mi fie dor.

Cobor treptele. Lanterna luminează o ușă grea din stejar. P-asta  n-au putut să o fure. Scot o cheie masivă și o introduc în broască. Cu un scârțâit profund, amplificat de beciul gol, ușa se deschide. Intru și închid cu grijă la loc.

Cobor, cobor… Aerul devine mai stătut. Iată oasele de miel: Aici! Bag mâna în scobitura unei cărămizi și trag. Cu un huruit ușa-perete se desface. Mă strecor înăuntru și împing cu spatele peretele la loc. Se închide cu un clănțănit sec.

Mai cobor trei trepte, fac la stânga și ies în tunel. Scot lanterna de vânători de munte. Tunelul lui Ștefan cel Mare se pierde în depărtări. Arunc ranița pe spate și, călcând cu dreptul, o iau spre sud. Bocancii-mi răsună reverberat pe „Calea dracilor”, pe calea spre libertate…

Pe calea de pribegie.

***

   Încă de la șase ani știam că un bou îți poate da peste cap toată socoteala.

C-așa era și e.

Când moșu-meu venea cu vacile la vânzare în oborul din Fânărie, mai aducea și câte-un bou bătrân care nu mai putea să tragă la jug, dat de câte-un neam care nu se-ndura să bage jungeru’ în el.

Iar moșu-meu îmi dădea biciușca, se tăvălea în fânul din căruță și poruncea:

– Dacă într-un ceas nu-s toate-n staul, te-ai ras pe bot de ghișeft!

Vacile erau cuminți, important era s-o citești pe a de ținea turma și mai apoi m-am prins și eu că moșu-i punea un mărțișor pe-un corn, da’ cu boul?! Geaba dădeai cu biciul. La câte luase pe schinare, mai că nu-l mângâiai.  Acu’, toate vacile se opriseră uitându-se lung, la mine, cum încercam să urnesc boul care se încremenise-n drum ca un măgar.

Vaca cu fundă se apropie agale, bâltâcâind din țâte și mă împunge cu botul. Se freacă ce se freacă până ce i-o căzut funda roșie. Boul, parcă vede ceva. Se apropie fornăind de fundă, o amușinează, bate cu copita din față adânc în pământ și din fundul gâtului pleacă un horcăit de jale. Vacile în cor îl secondează.

Iau funda și i-o atârn de-un corn.

Ridică mândru fruntea, cât să-l mângâi între coarne, sforăie adânc și se așează în fruntea vacilor.

Alerg și eu, îi dau o palmă pe crupa largă, și intrăm mândri în Obor:

Opt vaci, un bou și cu mine… zece!

***

Fusesem adoptat de Olga, mandatarul magazinului de anticariat, care mă lăsa până târziu în seară să lecturez în tihnă și să-i rotunjesc veniturile cu talentul meu de a-l face pe om să nu plece cu mâna goală din magazin.

Vroiam să termin de citit Războiul Lumilor al lui Wells tipărit într-o ediție de lux pe care nu mi-o permiteam. Pe la vreo șase seara mă trezesc cu Lea (fata popii care m-a botezat, carele era o tânără incredibil de frumoasă, o frumusețe de marmoră albă perfect lustruită) împreună cu o gașcă de amici studenți în București. S-a dus naibii tihna mea și am lăsat, tânjind, cartea spre a sta între dihăniile care au năpădit anticariatul. Au cumpărat câteva cărți și, cum se întuneca, iar prezența ar fi atras, precum pe fluture la felinar, sectoristul, am închis cu regret prăvălia.

Lea mă abordă cu naturalețea-i desăvârșită iar eu, nevinovat, și fără a avea habar de planurile mârșave care-i treceau prin minte, am fost plimbat pe la trei cofetării răposând în braseria de la „Dunărea”.

Abia târziu am legat și pus cap la cap toate manevrele din jurul meu căci acu’ dispărea câte un student, ba apărea altul, un du-te-vino mascat de farfuriile cu profiterol și savarină pe care Lea mi le tot plimba pe la nas. Cum puteam ghici că fata popii mi-a șterpelit cheia din buzunarul hainei cu două mărimi mai mari și amicii studenți și-au făcut de cap prin anticariat.

A doua zi de dimineață vine  un puști și-mi zice că Olga mă cheamă de urgență. Las baltă tot și mă reped.

Olga mă aștepta cu mâinile în șolduri cu privirea-i aruncând săgeți de foc.

Reproduc din memorie:

„Măi Mihăiță , intru și simt un miros ciudat. Zic, o fi dat ( adică eu!) cu ceva aseară. Mă duc în spate să pun de cafea… n-aveam stare. Întru înapoi, în magherniță, mă uit… totu’ la locu’ lui, dă și cafeaua în clocot… și vine și amploiatu’ de Vasilache: Madam onor prezența neasemuitei făpturi, carile iaște matale, cu un boboc dă trandafir, roșu aprins, ca inima mea!

Mi se ridică tensiunea.

Mă sucesc de colo colo, simțeam ceva și nu pricepem ce. Eeee, și numa ‘ ce ridic privirea : La literatură de artă: Aventurile lui Gingins Han, la Sport: Profețiile lui Nostradamus, iar la SF : Rețete culinare la îndemâna tuturor… Toate… da’ toate cărțile amestecate. Să fac o criză de nervi. Îl chem pe băiatu’ lu’ Amariței și-l trimit după tine. Să zică ce-o zice, numa’ să te aducă, să te am aici, în ghearele mele… Și când ai venit, puiuțu’ mamei, că tu din prima ai văzut, de ți-o căzut falca, și eu carele voiam…

CINE a făcut asta?! ”

Trei zile au muncit râzând, înghiontindu-se și supravegheați cu ferocitate ba de Olga, ba de mine, studenții noștri în frunte cu Lea, iar când au terminat, nici biblioteca Academiei nu era mai bine structurată ca dugheana anticariatului.

Dar, de…

Era vacanță, noi eram tineri și năstrușnici și erau alte vremi.

 

***