Pe vinerea trecută am făcut o comandă online, niște integrate, cablaj, fludor… ce-i mai lipsește omului… Completez, grijuliu, toate casetele și, fericit că am găsit de toate, aștept mail-ul de confirmare.

…Și aștept…

Luni îmi iau inima în dinți și, după o căutare acerbă pe Net, descoper secțiunea contact a respectivilor. Trei numere de telefon. Le iau la rând și rămân mofluz. Nik, dom’le! Pustiu!

„Măi să fie…” simt așa, cum începe să clocotească ceva și nu era oala cu ciorbă.

Îmi piere orice chef de treabă și ridic dealul la butic:

– Bagă un rachiu mic până nu detonez centura cu exploziv!

Blazată la izbucnirele mele intempestive, patroana se conformează instant.

Cât sorb din licoare o pun în temă.

– Apăi, să fie cu noroc! mă încurajează.

Iaca numa’ ce sună telefonul:

– Ați făcut o comandă la noi!? Zâmbăresc către fătucă: „E ei!”

– Da. Așteptam confirmarea… Bat darabana din degete.

– Păi… știți… unele din componentele solicitate nu mai sunt în stoc. Mă încrunt:

– Păi cum, că pe side am văzut altceva.

– Am făcut o actualizare… dacă doriți altceva?

După o negociere la sânge de genul:

– Da’ asta aveți?

– Vasile mai avem? Nu mai avem nici de-astea… dar avem… reușesc să încropesc ceva.

– Veți primi un mail cu lista corectată.

Bunnn. Mă liniștesc.

Trece o zi, trec două… Edificat la cam cum se lucrează la firma lu’ pește online zic să le dau încă o șansă: Mai aștept o zi.

Joi pun iar mâna pe telefon, nu de alta, dar amicul căruia trebuia să-i fac lucrarea a devenit cam neliniștit.

– Ziceam de-o comandă…

– Dar noi am și trimis coletul…

– Și făceați bătături la degete dacă îmi scriați o confirmare pe mail?

– Vedeți, dacă nu primiți avizul mergeți la Poștă căci…

Minune! Numai ce bine am închis telefonul, apare poștașul:

– Coane Nihail, ai un colet!

– Bogdaproste! Un șpriț subțire? De hidratare?

– Dacă-i alb că de la roșu îmi saltă tensiunea.

Mă reped, voios, la Poștă.

Fătuca privește avizul, răscolește prin tot felul de hârtii, catastife rufoase și cu urme de jeg de la prea intensă manipulare:

– Da’… nu l-ați ridicat?

– Păi, dacă vă dau acum avizul, eu zic că nu.

Mai răscolește odată și ridică din umeri:

– La noi nu-i!

– Și avizul l-am primit din Honolulu, nu?!

Iar simt cum clocotește ceva…

– Doar dacă…

– Da? Mă aplec peste ghișeu plin de speranță…

– Doar dacă nu-i în gară…

– Ce p… îmi mușc limba, să caute în gară?

Mă baleiază profesional:

– Mergeți D-vostră la oficiul din gară sau la ghișeul 5 să faceți o sesizare. Și mă concediază.

Cu avizul ținut ca un stindard, mă prezint la ghișeul nr. 5.

După explicitări prelungite blonda de la ghișeu sună la Oficiul Gară:

– Vasilico? Ai la tine un colet, așa și-așa? Da?

 E la gară. Mergeți să-l luați de-acolo.

– Da’ ce să caut eu prin gară, că n-am de gând să plec nicăieri?! Stă vre-un câine cu pachetul meu în coadă, pe peron?

– La Oficiul Poștal Gară, mă dojenește cu privirea. Vasilicooo, ia fă-i tu o, aici urmează un termen tehnic incognoscibil, că nu vrea să vină la voi. Așa. Și căscați ochii ăia că mă cert cu lumea pe-aici.

„Lumea” se foiește nervoasă.

– Îl vor trimite aici. Se uită la ceasul de pe perete: dar cum e vineri și orele sunt înaintate… Luni la domnișoara de la ghișeul 2, acolo de unde ați venit. Descoperă, brusc, că are de treabă prin niște dosare rufoase și pline de jeg pe la colțuri…

– Mulțumesc! bâigui, și-mi văd de drum.

Îl sun pe amic și-l pun în temă:

– Sory bro! Luni.

– Da’ luni, adică care luni… crezi că…

    – Speranța moare ultima! Da’ dacă iau coletul luni, că chestii d-astea mă obosesc, că-i în drum crâșma lu’ Lulu și-i musai să adăstez, și nu vreau să stric după aia și mai mult decât îi stricat, mai bine vii mătăluță marți că-s trei ceasuri rele și, dacă mă gândesc mai bine…

Joi, că nu-s câștigat la loz în plic.

– La anu’ și la mulți ani, oftează amicul.

– Apăi ce să-ți fac, copil, dacă ești ultima găină a lanțului trofic.

– Neee, ultima îi nevastă-mea și tare mi se pare că n-a șters praful  de pe lustre…

– Oops!

                                                                ***

Am auzit eu moșmondeli pe la ușă, dar am zis că-i un motan de-al meu într-o stare mai anguasantă.

Am o presimțire.

Aprind lumina pe hol, deschid ușa de la intrare și, don Pedro, în toată splendoarea lui, mă focalizează tulbur, și apoi exclamă:

• Domnu’ Inginer! Hâc!
• Încă eu… Ce-i cu tine?
• Am venit să-ți plătesc. Merge extraordinar. Ești cel mai bun meșter din univers!
• ..

Scoate două hărtii albastre și vrea să mi le lipească pe frunte. Cat de mă feresc, dar tot am fost bălit mai rău decât de motanul Pitzu.

─ Sărbători fericite! La mulți ani… face o piruietă mortală și-l prind exact când urma să dea cu tâmpla de mâna curentă, mă mai pupă odată, și-o ia, sinusoidal, pe alee. Îl urmez și blochez poarta. Pentru azi… e suficient.

Șterg bine bancnotele de burdihan și le trec prin barbă.

De patru ani vine și-mi plătește o reparație de doi lei…

Mereu, când îl sun, spune că nu-și mai amintește, că era mangă, și-atunci…?

Dacă nu el…

 

Există, totuși, Moș Crăciun?

                                                            ***

− Soluții!

− Nu există soluții… Doar printr-un tub lans-torpile. Marcus, Peeka… vreau o mască și o oxiacetilenă. Acum.

Peeka dă să protesteze, dar Căpitanul îi prinde mâna:

− Privilegiul Primului Ofițer. Nu te băga!

− Am ieșit.  Uh! Nu-i prea plăcut.

Stau agățat de țeava injectorului și încerc să mă sincronizez cu ritmul valurilor. Ți-ai găsit. Trag o gură plină de spumă și arunc primul magnet. Ruliul e înfiorător, bicepșii au să-mi explodeze… În sfârșit! Sunt călare pe periscop. Pot privi. Suntem într-o furtună de gradul patru, coaja de nucă se zbate din stânga-n dreapta și de sus în jos și nu văd nimic mai departe de zece metri. Arunc magnetul și mă târăsc. Forma neagră a chesonului se profilează și realizez că-i strâmb. Forța valului inductor aproape că l-a smuls. Stă crăcănat pe o parte expunând profile de oțel care parcă imploră ajutor.

− Houston? We have a problem… Sasu-i varză. Pupați-vă că n-au plesnit garniturile.

− Păi…

– Păi. Mută-ți curu’ la tancul unu… nu v-au învățat nimic la supraviețuire?

− Care supraviețuire? Eu-s deja mumie…. Zi!

− Nu fi … Pe colțul scurt e o țeavă… Verde. Ai văzut-o?

− Da. M-am certat cu țeava asta. Nu duce nicăieri.

− Duce la salvarea noastră. E o țeavă care dă în peretele transversal. A fost gândită special pentru asemenea situații. Lângă ea, prinsă cu o bridă mai e o țeavă, de doi țoli. Are o mufă care se potrivește în cotul de la țeava ta fantomă. Sparg cu oxi în perete, tu bagi țeava, o mufezi pe linia de ventilație, eu sudez. Mișcă-te rapid ca să nu vă inundați.

− Înțeles. Sunt pe fază. Ai băgat, că etanșez?! Băgat, mufat. Bine!

Nu-mi mai simt brațele…

Am sudat țeava de corpul submarinului.

− Copii, aveți un by-pass pe coloana 11. Deschideți robineții și porniți compresorul… aveți grijă să nu se înfunde cu apă, e cu doar un metru peste nivelul „zero”. Vă pup. Ne vedem în paradis!

− Naber one! Mihnea!!! Băieteeee!

 

E așa plăcut… să te relaxezi… să adormi cu conștiința împăcată… funia care-mi lunecă din mâini îmi pare hilară „ Ha ! Funia spânzuratului… să se spânzure alții cu ea…  am căzut în apă? Apă. Mie de mic mi-a plăcut apa… ”

Strâng, convulsiv, fălcile și mă las în voia apei.

Cobor și lumina se împuținează, apoi dispare.

 

Sunt într-o sală imensă, de un alb strălucitor, întins pe un pat la fel de alb.

Ezitant mă ridic în picioare, iar patul dispare ca și cum nici nu ar fi fost:

Delirez? Am auzit eu de niște experiențe înaintea morții… am murit. Asta-i moartea.

− Moartea este relativă.

Abia acum reușesc să focalizez un fotoliu alb în care stă un bătrân.

− Cine ești tu?

− Eu sunt cel căruia i-ați zis Hades.

− Hades era un zeu al întunericului, aici totul e alb, chiar și hainele tale, bătrâne. Cine ești? Ce ești?

− Sunt un călător care a revenit acasă după 4000 de ani de peregrinări. Speram ca în acest timp, pe aici, pe pământ, lucrurile să se mai schimbe, dar am constatat că ați rămas aceleași fiare însetate de sânge.

Venisem în pace, plin de cadouri către nepoții mei, dar ei s-au luat la harță și unii, decât ca acestea să ajungă în mâinile tuturor, au considerat că-i mai bine să le distrugă, să mă distrugă pentru a-și păstra supremația lor nevolnică.

Așa că voi pleca, înapoi în întunericul din care am venit, și poate voi găsi pe alții care să merite cadourile mele.

− Spui că m-ai salvat… De ce ai făcut-o dacă ești atât de dezamăgit de semenii mei?

− Pentru că sunt pe moarte și ar fi păcat ca totul să se piardă în van.

E o oportunitate nesperată. Te-am văzut. Un cadou pe care, în compensație, planeta mi l-a trimis.

Vreau să-mi devii discipol, să continui călătoria inițiatică atunci când eu nu voi mai fi, și să te întorci atunci când se va merita.

− Să orbecăi, de nebun, printre stele? Cu ce folos atunci când am aici oamenii dragi care mă așteaptă.

− Gândește-te că acum ești aproape mort așa că oferta mea nu-i de lepădat.

− Adică… Ori vin cu tine ori, mă omori de tot, ca să nu știe nimeni de tine… Că parcă m-ar crede vreo careva.

− S-ar găsi destui care să te creadă, dar nu asta era propunerea. Eu nu am nevoie de trupul tău slab, cum nu am avut nevoie nici de al meu. Moartea mea survine la nivelul conștiinței nu la nivelul unui boț de carne. Eu vreau doar o copie. Iar în schimb îți voi oferi un dar, unul din multele pe care voiam să vi le dau și n-am putut.

− Ce dar?

− Te învoiești?

− Parcă aș avea vreo alternativă… Ce dar?

− Vei vedea… vei vedea… atinge inelul.

Privesc la mâna dreaptă unde pe deget a apărut, ca din neant, un inel de aur.

Îl ating, neîncrezător, și mă trezesc în valuri cu o lumină puternică în privire:

− E în viață!

 

 

E beznă și sunt tras într-o barcă gofrabilă.

Lanterna îmi mai baleiază odată ochii:

− Căpitanul, băieții?

− Stai liniștit, ai făcut tot ce-ai putut… Toți sunt bine. Suntem de pe pescadorul Yossemitte, am recepționat semnalele voastre de ajutor. Va fi bine…

− Ah! Bătrâne cu barbă albă… mi-ai furat sufletul.

Un amic cu vestă reflectorizantă înclină, înțelegător, din cap. Are o cruce mică, roșie, pe umăr și mă împachetează expert într-o targă. Sunt agățat în funii și… zbor!

 

Simt seringa cum intră în braț și am o zvâcnire:

„Sunt aici Hades, încă aici…”

Parcă aud un râs sarcastic:

„Doar o copie, copil, doar o copie. Originalul e la mine” și mă pierd.

Din nou.

 

Totul este alb sau verzuliu… frumos…

Mă simt smuls, chestii din mine sunt scoase, o sclipire verde a unui ochi…

 

 

− Doarme. Intrați încet. Doar cinci minute…

− Doarme?! Vocea șefului e inconfundabilă. Crăcănez un ochi:

Sunt toți. Peeka are în brațe un pepene imens. Dau să râd și mă sufoc:

− Încet, spumă în vânt! Mihnea! Bine ai revenit între noi!

− Insula? Clark?

− Insula-i praf, Clark și băieții lui până la proba contrarie… eroi.

Observatorii au spus că au văzut ceva ridicându-se fulgerător la cer, nimic confirmat căci a doua explozie a ridicat un nor de praf la 10 kilometri.

− Voi?

− Mulțumită ție și a pescarilor de pe Yossemitte, îi râde mustața, teferi!

Tu mai rablamentat, dar cică te vor cârchi! Se apleacă la urechea mea:

Varianta oficială, șoptește adânc… Ai grijă! A intrat la cerebel?

− Da’ șefu’! Păi nu așa a fost?

Se apropie și ceilalți.

Strângeri de mână și privirea disperată a lui Peeka:

− Vrea cineva să-i ia chestia aia din brațe? Cine l-a aburit s-aducă un pepene în loc de flori? Băieții rânjesc sardonic.

 

”Am visat? Am făcut un pact cu diavolul?”

Pipăi, cu precauție, degetul.

Inelul e acolo și când îl ating…

 

***

Voi mai simțiți ceva?

Eu unul vă simt doar pe voi.

Și mi se pare normal, logic.

Cumva, și voi mă percepeți,

Nu-i așa?

 

Când ai zis că-i vântul

Și nimic nu se mișca,

Bucuria, a fost a mea,

Să te privesc în ochi doar o secundă,

Am trecut prin părul tău

Am simțit parfumul

M-am rotit parșiv

De ce strângi picioarele?

Doar o joacă.

E vremea mea.

Privește:

El vine!

Pre când eram copii, în clasa a VII-a, am plecat într-o excursie în „Munții Vrancei”.

Eram cu proful de geografie și profa de biologie, douăzeci de puștani, băieți și fete.

După ce am urcat la Soveja, am trecut pe la cascada Lepșa și-apoi, la indicațiile „prețioase” ale lui toa’ de geografie, al cărui nume, cu regret, nu-l mai țin minte, am aburcat pe un drum de macadam care urma să ne scoată, peste munte, la Greșu și, apoi la Zăbala.

Desigur…

Am rătăcit drumul, mai ales că se tot bifurca în drumuri forestiere, și-am ajuns la o culme de jnepeni. Undeva în depărtare se vedeau funicularele, acum părăsite, ale fostelor exploatări și, cum se întâmplă, la munte, parcă din senin nori grei se adunară deasupra noastră.

Viorel, prietenul meu, băiat de ofițer, se lăuda (spre invidia noastră) cu un binoclu nemțesc dat de taică-su. Cumva, el ne-a fost salvarea. Tot rotind privirea, a văzut ceva ce semăna a cabană. De fapt un refugiu montan. Ploaia a început, iar noi am intrat, deja bine murați, în căbănuța din bușteni.

Patru paturi pe lângă pereți, o masă negeluită, în mijloc, cu două capre pe lături… Locul părea locuit: pe lavițele bătute în cuie pe un perete erau stivuite conserve de pateu și fasole cu cârnați, într-o lădiță de lemn, resturi de pâine, lemne lângă godinul din fontă.

Deasupra mesei un felinar de vânt cu gaz și fitilul tras ca să nu se usuce.

Nu asta ne durea pe noi acum.

Doamna de biologie a preluat, cu aplomb, conducerea, a tras cearșafurile de pe două paturi și a ordonat:

─ Fetele! Aici. Maria apuci de capătul ăsta. Elena, de celălalt. Așa! Dezechiparea! Nu vreau să-mi faceți pneumonie.

Hai și voi, ne arată cu un deget lung și subțire, la curu gol.

Frecați-vă cu prosoapele și puneți-vă schimburile.

Mihail! Ți s-a sușit gâtul?

Doina! Saltă mai sus cearșaful ăla!

Godinul duduia, afară ploaia dădea cu furie în acoperiș iar noi, sătui după ce mîncasem conservele de pe rafturi, ne înghesuisem în cele patru paturi.

─ Pe-aici se refugiaseră ultimii luptători din rezistență, grăiește proful de geografie.

─ Ce spui!? sare profa.

─ Taci dragă. Au dreptul să știe. Deci…

─ Ești nebun. Eu nu vreau să fiu părtașă la așa ceva. Copii, astupați-vă urechile.

─ Vedeți voi, copii?! Astăzi am fost în mare cumpănă. Și doar de un amănunt a ținut dacă să mai fim vii, sau să fim luați de viiturile care acum se nasc pe munte.

Așa a fost și cu nu mulți ani în urmă… unii și-au găsit refugiul departe, alții, ultimul refugiu, prin părțile astea.

─ Regele i-a trădat. Și-a umplut trenul cu aur și-a fugit, se-aude-o șoaptă.

─ Ba erau oameni răi, oameni care au făcut rău poporului, așa mi-a zis mama, se aude din celălalt colț

─ Ba erau viteji și s-au luptat cu bolșevicii până la ultima suflare, așa mi-a zis bunicul.

─ De ce n-au plecat și ei… cu regele?

─ N-au mai putut.

─ De ce?

─ Pentru că ei au depus un jurământ. Ei au jurat credință față de Rege și Constituția României, iar fuga lor ar fi însemnat o lașitate.

Nu există mai mare rușine decât să fii laș. Să fugi din fața responsabilităților pe care ți le-ai asumat, chiar dacă aceasta implică moartea.

De murit, mai devreme sau mai târziu, toți murim. Important este cum mori: conștient că ai făcut tot ce ți-a stat în puteri, cu pieptul stavilă în fața gloanțelor ce-i cată pe tovarășii tăi, sau laș, rușinos fugind și lăsându-i pe ceilalți la greu.

Căci atunci dezonorezi armata, familia, profesorii, orașul, și țara ta!

Ești șters din toate arhivele și-n dreptul tău va sta scris doar: Dezertor.

S-a făcut liniște, apoi urechea mea a început să audă și picăturile de apă care picurau de pe streașină, și gâfâitul molcom al copiilor de lângă mine…

Toa’ Profesor se ridică, atent, de pe laviță și mai aruncă niște lemne în godin.

─ Poate i-au omorât chiar aici, în cabana asta, șoptesc, și proful mai să scape un lemn din mână:

─ Dormi, dihanie! Io’te mă! Dar văd că-i tremură cioata-n mână.

─ Mi-e frică, chițăie Doina, și profa se saltă de pe cealaltă laviță:

─ Ce-am să vă fac eu… la amândoi!!!

Culcarea!

 

Dimineață plecăm lăsând curățenie în cabană.

După o aventură printre jnepeni și noroaie, murdari ca niște porcușori, am ajuns la o stână. Ciobanul și-a făcut o cruce mare când a auzit de pe unde ne scoborâsem și ne-a omenit cu caș de oaie. Am mai ridicat o râpă și am dat în drum.

Apoi ne-a luat o RATA.

Și am ajuns cu bine la Brașov.

 

O singură nelămurire am.

Ce-or fi zis locatarii cabanei când au descoperit, în loc de conserve de pateu, și fasole, borcanul cu dulceață de trandafiri al lui Doina!

                                                                  ***

− Atenție! Cap compas 013, azimut 002, adâncime 005. Sus trompa.

 Căpitanul se instală agale și dădu roaită cu privirea:

− Perfect. Purjare, stabilizare flancuri, belim capu’… huooo, stabilizare locotenent, sau vrei o permisie?!

 

Ne-am întâlnit cu vasul de aprovizionare în largul Azorelor.

Fără incidente. Hrană și combustibili . Am efectuat și schimbul de tură și… nu plecăm.

La comandant e un tip, militar de carieră, la care hainele civile nu păcălesc pe nimeni. Stau tet la tet de juma’ de oră, chestii de-astea mă neliniștesc.

Comandantul mă cere. Mă precipit printre conducte și la semnul din cap al contramaistrului intru în cabină.

Civilul stă bățos și mă studiază fără nici o reținere. Falca lui lată se întoarce către patron, întrebător.

− Mister Clark, Mihnea, my number one. Rom de Jamaica, alb, 40 de grade, parfum! Atacă că nu se știe când mai pupi.

Mă scarchin la occipital, da’ umflu romul.

− Mihnea, avem deja o lună, care-i starea la bord?

Pricep că voi vorbi pentru urechile lui Clark:

− E binișor, șefu’, ăi de-au plecat, au plecat de drept, ăi de-au rămas la fel, plus noi care suntem la două.

− Și noi, e bine?

− Șefu’, uite-acu’ mă duc la transmisionist să pună o depeșă că ne-a atins filoxera și ne trece numa’ pe plajă în Hawaii…

− Trebuie să se reducă personalul la minim-minimorum. Să rămână doar cei mai capabili…

− Toți suntem capabili, altfel n-am avea ce căuta în nuca asta .

− Cum-necum, trebuie să rămânem doar maxim șase, intervine împăciuitor comandantul. Vom avea musafiri. Deci…?

Mă gândesc:

− Swen transmisionistul, musai, Peeka maistrul mecanic, așijderea, Markus, că se pricepe și la electrice, Jarri la navigație, eu și cu D-voastră, șase.

− Bun. Du-te și dă liber la restul. Să-și ia tot calabalâcul.

Uite și noul program. Trecem la cinci ore pe tură apoi la patru iar apoi la trei. Într-o săptămână vreau oameni treji, perfect apți, din trei în trei ore.

− Șefu’… dacă-i ordin, se execută, dar statistic nu vor face față mai mult de două săptămâni, rata de înlocuire va depăși pe cea de odihnă.

− N-am nevoie de două săptămâni. Cinci zile ar trebui să fie îndeajuns.

Comantantul privește gânditor către Clark care se ridică:

− Mă duc să-mi aduc oamenii.

 

În sala de mese Peeka mă interpelează direct:

− Ce ți-a zis șefu?

− Mi-a zis că orice-mi zice, să nu-ți zic…

– Așa previzibil sunt?

 Mă ia cu râs.

− Dacă n-ai fi așa, acum ai fi fost în permisie. Voluntarule, hăhăi și iau la timp tava cu mâncare de sub nasul lui. Previzibil: pumnul năprasnic al finlandezului izbește masa și face să vibreze întreg submarinul.

− Am înțeles că ai avut deja o discuție cu domnul Peeka… Roagă-l să vină o țâră la mine în cabină înainte de a găuri nava, se aude în intercomunicație.

Râd încă în timp ce Peeka, ridicând mâinile în sus a neputință, se repede în primul sas.

O să tragem cât de tare putem. Peeka a ieșit șucărit dar a garantat că vom ajunge în timp.

Împreună cu Jarri și Swen am stabilit cel mai rapid curs posibil.

Clark a adus cinci vlăjgani care mai că dădeau cu capul de apuntament. Au cărat o oră întreagă. Ultimele șase pachete păreau scutere pentru deplasări submarine.

Brusc spațiul, nici așa generos, a devenit mic.

După ce ne-am salutat cu căpitanul navei de aprovizionare am intrat în imersie.

Am retras și antena satelit.

Suntem singuri în pustiul oceanului.

 

Sătul, mă trage ața la somn. Ultimul somn de șase ore pe tura asta. Trebuie să profit. Dihania are un ruliu finuț pe care-l interpretez de 15 sub … de aici ies deasupra și adormit, iar de-i mai jos e mai bine să fii adormit de-a binelea. Deci perfect de un somn de digestie fără griji. Pe astea le las pentru săptămâna viitoare.

 

Sunt la Swen. Cămăruța lui plină de aparate e sufocantă. Toți băieții sunt călări.

− Ce-i cu voi? Peeka, trebuia să fiți la somn.. Ce-i asta?

− O țâră, One! Ascultă ce vrea să ne spună Swen. Dacă nu cumva știi deja…

Îi apuc în pumn pielea gâtului cu jugulară cu tot și strâng:

− Insinuezi ceva? Peeka se strâmbă de durere și gâfâie:

− One’! Au! Ascultă-l pe Swen!

− Așa… și mătăluță… Vină aici… Ce-i asta? Rebeliunea de pe     Bounty?

− Nu One, doar că de… Carturile astea sunt gândite tocmai ca să nu ne întâlnim…

− Dacă așa au fost gândite, înseamnă că au fost gândite cu un scop. Iar dacă scopul era să nu ne întâlnim cine ești tu să comentezi un ordin direct?

− Da One, da’…

− Zi cu glas tare: sunt un bou! Tare! Să audă toți!

− Sunt un bou!

− Așa. Dacă zici că nu trebuia să ne întâlnim tu ce-ai făcut? Ne-ai adunat pe toți aici! Bou?

− Bou, One!

− Împrăștierea. Poate totuși nu s-a aflat. Ne găsim pe grupe. Marș! Tu, Swen rămâi.

Zi!

− Știi că am calculat cu Jarri cursul…

− Da.

− Ei bine, de când am intrat în carturile astea mortale l-am schimbat de șapte ori.

− Cum? Deci acum nu știm unde ne aflăm?

− Poate n-ați auzit de Swen. Știu exact unde ne aflăm.

− Și cam unde-ar fi asta?

− La 10 mile de insula lui Hades.

− Draci!

 

− Am o vorbă cu șefu’.

Clark stă la navigație și nu cataghicește a se întoarce spre mine:

− Căpitanul vostru se odihnește. Întoarce-te la atribuțiile tale.

− Ca Number One, prima mea grijă este Căpitanul, iar unul din oamenii tăi nu mi-a permis accesul în cabină.

− Starea Căpitanului este irelevantă. Sunt superior în grad, tu vei răspunde la ordinele mele.

− Starea Căpitanului este vitală pentru misiune iar gradul pe care-l dețineți este incompatibil cu linia mea de comandă. Dacă nu-mi veți permite imediat accesul la Domnul Comandant al submarinului  Nautilus, voi prelua comanda în conformitate cu artico…

− Vei prelua comanda lu’ mă-ta. Mă trezesc cu un pistol sub nas. Treci la postul tău și să nu mai aud o vorbă că te împușc ca pe un câine.

 

Suntem la cinci mile de insulă și ne-am izbit de un zid invizibil. Din fericire nu aveam viteză mare, dar și așa sărmanul submarin a pârâit din toate încheieturile. Îi văd cum se echipează. Cară cu rândul pachetele în sas și ies cu rândul.

Ultimul iese Clark:

− E o legendă la căpitan. Dacă țineți la viețile voastre ar fi bine să o respectați, și-acum: marș de-aici căci treburile or să devine fierbinți, foarte fierbinți cât de curând.

 

Nu stau să mi se zică de două ori:

−Yarri! Voltă-n vânt! Peeka bagă ambele motoare la maxim. Ne săltăm la 20 de picioare.

Swen, adu-l pe Domnul Căpitan. Executarea!

− Mi-ai cam pârâit nava…

− Ce voiai ca să fac?

− Ai făcut perfect. Nu te laud, că ți se urcă la cap. Musai să plecăm de aici. Rapid!

− Amândouă generatoarele duduie la maxim. Cre’ că avem 25 de noduri, în creștere.

− Perfect!

− Ce vor să facă idioții ăia?

− Hai în sala de mese. Să vină toți băieții.

 

− Jarri a fost primul care s-a citit. Destinația calculată de noi era într-un nowhere. I-a zis lui Swen care s-a pus să facă calculele manual, zi Swen.

− Când au început carturile scurte am primit din nou coordonate. Se băteau cap în cap. Am încercat să explic că în orb navigația va fi cel puțin imprecisă, că e nevoie să scot antena satelit măcar odată pe zi… Nu. Am navigat așa până ieri când Colonelul mi-a zis să lansez o sondă. Am lansat-o. Am făcut corecțiile și apoi am realizat că suntem lângă insula lui Hades. Am vorbit cu Domnul Căpitan…

 − Atunci când i-am cerut explicații, m-a închis sub pază în cabină.

 − Ce-i cu insula asta? se lamentă Peeka, de ce e așa importantă? Ce vor să facă dihăniile alea? De ce am pornit ambele motoare?

 − Atenție! Am pe ”eco” o perturbație masivă. Vine tare din spate… estimez 17 mile…

 − Acum știm ce era chestia aia mare…

 − Nucleară?

 − Gura, Peeka. Number One! Măsuri!

 − Yes! Scoatem aripile… Să fiu al naibii de n-om zbura ca pisicile de mare… Vineee! Puneți centurile că muriți!

Frontul masiv de apă mătură fuzelajul submarinului unduindu-l ca pe pielea unui cașalot. Luat pe sus de aripioarele de ridicare rapidă, submarinul vâjâia în curenții capricioși înălțându-se vijelios.

 − Atenție! Zburăăăm!

Cu un plescăit sec, submarinul pică pe burtă, împroșcând tone de apă. Apoi… se liniști.

 − Pupate-ar tata de proiectant! Peeka strângea în brațe periscopul și părea să aibă o relație personală cu el.

 − Hmmm, mârâi comandantul. Marș la pozele din cocpit…

 − Eu? Peeka ridică brusc mâinile de pe sculă. Fug jos să văd de motoare…

 − Azimut… Azimut?

 − Toate-s praf, șefu’…

 − Cap compas… lasă-mă… Măcar putem scoate trompa?

− Starea navei! Peeka? În intercomunicație se auzi vocea gâgâită a inginerului mecanic:

− Un motor e varză. I-a pocnit vilbrochenul, varză, mort… Maxim 12 noduri.

− Marcus!

− Bateriile descărcate la 20% . Ne trebuie o cursă lungă să le încărcăm sau să stăm aici și să turăm motoarele.

− Combustibil?

− Suficient să ajungem la orice mal fără situații excepționale. Ce tot ridici mâna Jarri, lasă-mă să termin.

− Pardon! Domnule căpitan… aerul…

− Ce aer? Suntem la suprafață.

− Da, dar e o problemă… Sasul e blocat iar duzele sunt strivite. Suntem captivi aici!

(va continua)

Privirea ei m-a străpuns adânc,

a trecut prin mine ca o lamă de laser hărtănind totul,

cătând inima,

inima mea, în punctul secret.

Nici o platoșă nu mi-a fost de ajutor.

Încet, încet, insiduos, stiletul se apropie

și o să-mi înfigă în inimă otrava iubirii,

seva dăruirii, boala care ne va lega.

 

Oooo, nebunie,

senzații aprige,

să mi-o smulg din piept aș vrea,

să mă rup din mine  în zări neștiute,

dar să rămân

aici.

 

Trecerea mea, prin parfumul tău,

a fost efemeră

iubită.

Complexe de cratiță să nu-ți faci.

Obrajii ăștia nu merită

palme,

ci doar sărutări.

Eu îți sărut acum

chipul pe o poză cu zimți,

iar tu, îți strângi perna la piept…

Căci viața e nedreaptă,

dar știi, cum știu și eu:

Cândva…

 voi reveni.

***