Există două feluri de femei. Cele care au remușcări și cele care au regrete…

https://twitter.com/i/status/1434242710572093440

Mai târguiesc de una, de alta, mi-aduc aminte că se termină aftershave-ul. La raion un singur specimen, și ăla început. Hai să-ncerc! mă uit pe sus, nema camere, așa că-mi torn în palma dreaptă și mă boiesc pi bot. Plăcut. Un miros de crizanteme ofilite în zeamă de mosc, mai dau pe la subțiori și îl pun la loc pentru că mai am din Balea și poate găsesc în altă parte.

O cuconiță se apropie și, galant, mă trag mai spre raft să-i creez spațiu vital. Trece pe lângă mine cu nările fremătânde și-mi trimite un: Mulțumesc frumos! languros. Sărumâna! răspund cam neglijent și mă aleg c-o privire dojenitoare. Eee, greu de mulțumit o femeie, ronțăi și mă duc la raionul cu fructe. O fătucă de-o știu, freca aprig rafturile însoțindu-se cu-n cântecel șoptit. O salut și încep să aleg niște nectarine mai coapte: domnul a avut o seară frumoasă, rânjește fătucă, și în trecere mă atinge pe buci. Hopa! îmi zic. Eu am mai flirtat cu ea, dar așa… la nivel de amabilitate.

La casă, patroana, că-i sâmbătă ș-a mai dat drumul la fete. Butonează ce butonează: Cam încercănat, inginere! Eu? tresar luat prin surprindere, și-mi pun ochelarii.

Vasile e și mai direct: Ce puți mă ca’ntr-o casă de toleranță? Mai spală-te și tu la coaie!

Stau și sorb din bere: Dom’le aici e ceva… Te-ai spălat când ai plecat? Parcă m-am spălat… dar nici că mă dumiresc.

Abia în taxi, când amicul îmi zice rânjind: Șefu? Da’ ai pus-o azi noapte, îmi pică fisa și-i zic: Bărbate! Ia un viraj c-am uitat ceva la magazin!

Încep să înțeleg și eu clipul ăla cu Jennifer Lopez

😉 😀

A trecut pe la mine un amic, profesor de limba română, geografie, istorie și emerit diriginte la clasa a VII-a C de la școala gimnazială din Văscăuți Deal, cu veleități de scriitor. Mi-a adus ultimile lui creații și-o găină dolofană. M-am uitat prin scrierile lui și l-am lăudat pentru gramatica impecabilă: Jumătate, hai de la mine șaizeci la sută, din ce-ai scris e perfect, deci toate semnele ortografice rămân la locul lor, virgule, semne de exclamație, de întrebare, dar restul va trebui schimbat. A plecat destul de vioi, pentru că întru consolare, dar mai ales pentru găina din paporniță, am dat fuga în beci ș-am scos o butelcă de vin, producție proprie 2012, de l-am cinstit omenește.

L-am condus până la poartă rugându-l ca până la autobuz să-ncerce să meargă doar pe trotuar și m-am întors în bucătărie.

Grasă, bre!

O tranșez gândind: Dacă nici acum nu faci un pilaf, de să curgă grăsimea de pasăre din el, n-ai făcut nici o afacere, iar supozitorele-s ieftine, zece lei, acolo…

Așaaa! Am ales tot ce-a fost mai gras și-am pus într-o oală, la fiert cu un pic de sare, pentru un pilaf haiducesc. Pieptul merge la șnițel, aripile la supă, iar pulpele la friptură. S-au bucurat și motanii de scurmace, cap și gât, găina noastră poate să fie împăcată, pe-acolo pe unde i-o hălădui sufletul, căci aici, pe pământ, a făcut multă lume fericită.

Se spumează atent, în special la a doua spumă, cea din oase, mai negricoasă și amară, care poate compromite toată lucrarea, iar apoi se pune capac și se lasă să fiarbă la foc mic până când pielea de lasă zdrobită între degete.

În timpul ăsta se taie ceapă și se pune la călit. Eu, în afară de ceapă călită și câteva boabe de piper, nu mai pun nimic, cum am văzut că pun morcovi, ardei, ba chiar și roșii… păi ce facem aici? Borș?! Ba am văzut rețetă în care zic să pui concentrat de pui. Păi ce faci, dom’le? Strici bunătate de gust de găină cu chimicale de la Midia Năvodari? Neee!

Nu se călește prea mult, doar cât trage din ulei și capătă luciu, apoi se mută într-o cratiță și se toarnă zama peste el.

Se amestecă lent și blând, la foc foarte mic, cu o lingură cu margini rotunjite (eu o am pe asta de teflon, dar îi bună și una de lemn dacă-i piliți muchiile ascuțite), iar când orezul se ridică, se gustă și se potrivește de sare, acum, căci mai înainte ar trage orezul prea multă sare, iar mai încolo nu se mai amestecă bine în compoziție. Opțional, eu am pus și-o jumătate de linguriță de curry, mai mult pentru culoare.

Pentru cei care preferă un pilaf popesc, tot acum se adaugă și-o lingură de miere de salcâm.

Se pune capac și se uită pe aragaz până când orezul a tras toată zeama, dar nu-i bun acum, mâine, să se amestece gusturile în tihnă.

Ăsta se cheamă pilaf de la mama lui! 😉 și, cum spuneam și în titlu: mâine este azi, căci l-am făcut ieri, a venit timpul să-i fac proba!

Desigur, am uitat să-i pun boabele de piper, dar l-am pudrat un pic, de gust. Merge cu friptură de pui și cartofi roșii înăbușiți în tuci, alături de-o salată de roșii (profitați acum, cât se mai poate!!!), dar și cu șnițel și castraveciori murați, iar pentru stingere, un vin alb, sau roze.

S-aveți poftă!

🙂

Cuando estás en medio de un ciclón pero tú eres demasiado fan de Michael para desaprovechar la oportunidad 😂 pic.twitter.com/CBLqXgPtN0

— ❄️ 𝕊𝕒𝕓𝕣𝕚𝕟𝕒 (@NowNinina) September 2, 2021

Barolomeu se burzului:

   – Sângele ăsta de iapă virgină nu-i bun de nimic.

   Roti furios privirea și, cum cel mai aproape se afla ucenicul, își încercă rezistența baghetei de abanos pe spinarea lui.

Orfanis răcni ca din gură de șarpe și, în încercarea disperată de a scăpa de ciomăgeală, dădu peste una din lămpile fumegânde care creau un pentagon perfect. Lampa se vărsă și amândoi se năpustiră să stingă focul.

   Gâfâind, Marele Mag se așeză la măsuța din lemn.

   – Nu am atins nimic, se văicări Orfanis pipăindu-și spinarea. Mai mult ca sigur sângele conține impurități…

   Bartolomeu înclină tăcut capul. Dacă lanțul eșecurilor se prelungea se putea aștepta, în cel mai bun caz, la alungarea din oraș, căci era peste poate ca el, socotit cel mai bun vrăjitor din jumătate de țară, să nu poată evoca nici măcar un drăcușor, acolo.

   Dacă l-ar putea îndepărta pe puști, mezinul seniorului Alfonso, trimis în ucenicie, ar mai putea risca o încercare, fără ca nimeni să nu știe…

   Luă o pană de pe pupitru:

          „Meșterului Corrason, așa-zis furnizor de produse magice.

          Aflați că eu, Bartolomeu, licențiat în științe oculte ale Academiei

          de la Alexandreea, uns cu titlurile de Mare Artist Vrăjitor la

         Conclavul Marilor Vrăjitori de la Paris și de Întâiu Stăpânitorul de

         Puteri magice, etc, etc. nu am găsit niciodată atâtea defecte în produsele

         livrate mie, ca acum de când sunteți furnizorul Casei de Alfonso.

         Așa-zisul sânge de iapă virgină nu poate fi decât ultimul sânge pe

         care l-a pierdut, înainte de menopauză, scroafa care vă onorează

         curtea rânind în noroi.

         Așadar, nefiind mulțumit de produsul domniei voastre, vă cer

        să înapoiați banul de argint dat ca plată.

        Așa să faceți, altfel o să vă transform într-un broscoi plin de bube,

        ca să rămâneți de pomină, exemplu pentru toți cei care vor să-l înșele pe

        Marele Mag Bartolomeu”

   Îl strigă pe Orfanis:

   – Du-te la meșterul Corrason și înmânează-i scrisoarea asta, fără ai da binețe. Așteapți până-ți înapoiază banul de argint apoi te întorci fuguța și să nu aud că ai poposit la cârciuma lui Orhei că jar mănânci!

   Privi, critic, lucrarea: Focul stersese urmele pentagramei pe care, cu câte eforturi, încercase să o facă cât mai perfectă. Umplu din nou cu ulei de rapiță candelele și le așeză  într-o poziție aproximativă.

   – Ei bine, grăi în liniștea atelierului, să merg mai departe măcar de dragul experienței. Voi invoca mai cu ardoare, mai vibrant. Lipsa credinței în puterile tale e mai mereu cauza insuccesului. Apucă bagheta cea mai bună ( de aur, cu capete de argint) și se așeză chiar alături de semnul magic, intersecția bisectoarelor. Apoi, furând des cu privirirea în cartea deschisă alături, pe pupitru, presară un pumn de ierburi magice în pentagramă și începu:

   – In nomine diaboli, clamito! Oriatur ex Abaddon!

   Un fulger izbucni în inima pentagramei. Șerpi de foc se năpustiră în toate direcțiile dar parcă mai ales înspre el. Tremurând, Bartolomeu căută un reazăm. Se sprijini de pupitru răsturnând de-a valma cerneluri, pene, și pergamente. Își miji ochii, scrutând în ceața care umplea acum spațiul magic: Am obținut ceva! Ceața se destrămă iar în centrul pentagramei văzu o ființă care, cu oarece imaginație, semăna cu un om.

   – Nu-i chiar ce m-am așteptat, dar pare totuși un demon adevărat, bolborosi în barbă.

   Prefăcându-se sigur de sine, așa cum nu era nici pe departe, strigă sfidător:

   – Înapoi drace! Te somez să-mi dai ascultare!

   Glasul i se frânse. Un amestec de plăcere și groază puse stăpânire pe el. Demonul își ridicase mâna, acum ducea focul ivit în vârful degetelor către un obiect pe care-l ținea în gură, scotea fum! Barolomeu scăpă un ignet și se apucă mai cu nădejde de pupitru. Suflând fum pe nări, demonul privi în jurul lui:

   – Oops!
*
După ce plimbă alene privirea prin încăpere, demonul luă pe neșteptate o hotărâre. Cu glas tunător, ce răsuna între cei patru pereți, începu să vorbească:
– Ce întâmplare amuzantă! A realizat dispozitivul în mod aproape perfect. Cinci surse de infraroșu, iar vibrațiile moleculare sunt produse, probabil, prin rostirea unei vrăji.
Hei, tu!
Bartolomeu fu cât p’aci să sară până-n tavan.
– Daaa, behăi cu glas stins.
– Ești vrăjitor, solomonar?
– Vrăjitor, răspunse Bartolomeu, adunându-și curajul risipit. Și, nădăjduind să-l împresioneze și mai și, adăugă: sunt Licențiat în Științe Oculte și-ți poruncesc să-mi slujești.
Demonul nu păru a se sinchisi de ultima parte a frazei și continuă să examineze încăperea.
– Ce reconstituire perfectă, șopti visător. Mă întreb dacă n-am avut norocul să dau peste…. Nu cumva oi fi Faust?
– Nu. Bartolomeu, Mare Artist Vrăjitor, licențiat al academiei din Alexandeea.
– N-am auzit, zise demonul cu un gest cam în lehamite. Eu mă numesc Vasile.
Bartolomeu își dădu seama că situația îi scapă cu totul de sub control. Se agăță de acest cuvânt:
– Vasil… Oi fi un sfânt căzut în tenebre de la Constantinopole…
– Pe-acolo… Uite, trăncănind așa n-o să ajungem la nici un rezultat. Mi-ar părea bine să zăbovesc dar trebuie musai să ajung la debarcarea din Normandia. Consultă un fel de ceas prins la mâna dreaptă: dispersia crotonilor pe acest palier temporal va scădea sub pragul de fugă peste….
– Te conjur… Bartolomeu, simțind că e pe cale să piardă primul demon incontestabil din cariera lui, puse mâna pe cartea lui de farmece.
Demonul ridică privirea:
– Ei bine! Coincidență, sau nu, unghiurile de fugă pe care le-ai stabilit închid un interval temporal de… consultă din nou ceasul, apoi pe un altul aflat la mâna stângă, nedefinit. Ai stabilit o barieră temporală absolut de netrecut. Câtă vreme nu stingi lămpile nu pot să dau nici înainte, nici îndărăt. Stingele te rog.
– În ruptul capului! răcni triumfător Bartolomeu. Ești primul demon adevărat pe care l-am evocat. Înainte de a te lăsa să pleci se cuvine să te înfățișez seniorului Alfonso, ca semn al puterii mele. Alminteri imi rupe oasele și mă arde de viu.
Vasile dezluși în vocea magului o umbră de dejnădejde.
– Bine… La urma urmei… nici nu cred că mai există vreun glonț căruia să-i nu fie determinat vectorul și turul de neamț în care s-a înfipt… De fapt mă plictiseam până în wekend… Zici că ai necazuri?
– Ce să zic… mormăi Bartolomeu. Apoi scuipând în sân: „Ptiu de ischită, diavole”. Cam așa…
Și uitând de toate începu să se spovedească:
– Eram tânăr, un veterinar fericit și zdravăn. Legătura mea cu ierburi de leac se mai află, uite colo, în vechea raniță de piele, spânzurată de perete. Într-un fel, ele m-au adus la pierzanie.
Briggeta, vădana din capătul mahalalei, a povestit cui vroia să asculte cum eu, Barolomeu, dezlegasem farmecele puse pe singura ei vițică pe care o tratasem de o cistită cauzată de stat cu dosul în balta comunală.
Orașul era înzestrat cu indispensabilul lui specialist- baba Hursia și toți crezură că mă prezint în chip de concurent. Cum pe mine nu binevoise nimeni să mă anunțe, după ce baba făcu vreo patru farmece publice, iar eu îmi vedeam înainte de treabă cu oile umflate după ce au mâncat trifoi, pe babă o apucă pandaliile și se procopsi cu o tuse măgărească.
Ce puteam face? Am umblat în desagă și în două săptămâni baba se ridică pe picioare. Recunoscătoare, mă prezentă în piața mare, ca pe fiul ei trimis în ucenicie la Alexandreea, de unde se întorsese, iar ea îl pusese la probă.
Faima mea se răspândi repede. Puține orașe aveau vrăjitori care să descânte și animale așa că în scurt timp bătrânul Alfonso, seniorul orașului, mă chemă și-mi oferi ocrotirea sa.
De atunci, asta-i nenorocirea mea. Seniorul Alfonso, uns cu toate alifiile, mirosi o afacere înfloritoare și mă supuse la tot felul de încercări. Ultima, își puse mezinul ucenic la mine, ca să învețe meșteșugul, dar de fap ca să mi-l fure și să-l ducă la ei în familie. Și ce să ducă? Cunoștințele de botanist a tatălui meu și prostia mea?
– Să rezumăm, grăi cu glas pe patru voci demonul, drept pentru care buchisi la unul din ceasurile de la mână. Ești în belea, se auzi acum clar vocea lui. Toată lumea te crede vrăjitor, își închipuie că poți chema demoni, fabrica aur și săvârși tot felul de năzdrăvănii, nu?
– Îi pot evoca pe demoni, îi tăie vorba Bartolomeu. Nu te-am adus aici?
Vasile mai verifică odată contorul temporal:
– Da, m-ai tradus, recunoscu el. Uite… Nu putem sta prea mult … Cum să-ți explic… Tu m-ai interceptat în timp ce călătoream în timp. Dar timpul ăsta nu e cu o apă care curge la vale. Atunci când te uiți la el, se schimbă. Există o marjă de eroare între cele două fante, mică, dar speculată artistic ne permite să ne fâțâim în jos câteva mii de ani. Venim, vedem dar nu cucerim… doar cercetăm, comparăm istoriile, le aducem la realitatea observatorului. Muncă de arhivar, acum când toți pleacă de pe Terra. Plictiseală.
Totuși, ieșind din starea de undă… Nu înțelegi…
– Ba înțeleg foarte bine. Chiar sunt Mare Artist Vrăjitor, cu acte. Ceee, credeai că titlul mi l-am câștigat cu bani? Nuuuu! Le-am încâlcit mințile proștilor ălora de-au crezut toate bazaconiile pe care le spuneam.
Ești și aici și acolo, iar aceast fapt nu poate continua mult, căci cele două jumătăți vor voi să se reunească luând cu ele tot ce e în calea lor.
Demonul se scărpină la ceafă.
– Hai să facem un târg. Cum ai sesizat corect fondul problemei… am să te corup. Pot îndeplini mici dorințe care se sting în continuum fără a lăsa urme. Deci! Ce îți dorești în schimbul libertății mele?
Barolomeu căzu pe gânduri.
*
– Ai anumite puteri? Deși pricepuse cam greu încotr-o bătea demonul Vasil, acum că mintea i se mai lipezise se hotărâ să profite: Îmi poți îndeplini dorințele?
– Mmmm… Dacă am priceput bine, bătrânul Alfonso, cel care te-a băgat în bucluc, vrea bani buni și sunători. Socoteală simplă, de negustor bătrân și hârșit…
– Adevăr grăiești, oftă Bartolomeu.
– Vasile se căută prin multiplele buzunări ale centurii sale. Strivi țigara sub talpă și privi în jur:
– N-ai și tu, o masă, un scaun…
– Nu ieși din semnul magic, se panică magul, amintindu-și de poveștile cu cei care se făcuseră frați cu dracul.
– Sunt izolat, zise vesel Vasile. Câmpul temporal nu se poate îndepărta de sol. Trecu peste liniile pentagramei și ridică câteva pergamente: da’ știu că te-am speriat oleacă…
Bartolomeu închisese ochii ca să nu vadă casa pierind și pe el căzând în cazanele cu smoală. Văzând că nu se întâmplă nimic, îi redeschise încet, pentru ai holba de-a binelea.
Demonul, instalat comod în fotoliul lui, așezase pe pupitru un mic dreptunghi de sticlă din care emanau miriade de semne cabalistice care pluteau agale în aer. Părând în mediul lui le lua în vârful degetelor și le arunca ba în dreapta, ba în stânga unde se metamorfozau și, în mici sunete duioase, se transformau în altele, închipuind o pânză de paianjen infinit de complicată.
Într-un final, exclamă triumfător:
– Trei kile juma’ de aur ți-ar fi cumva de folos? Atât pot scoate din subnivelul trei astfel ca logaritmarea în bază trei iraționale să se stingă înainte de primul eveniment notabil, adică peste 15ani, timp suficient pentru a fi cheltuit pe nimicuri.
Bartolomeu nu prinse decât un singur cuvânt:
– Aur? Poți să-mi dai aur roșu și bun să il arât lui Alfonso? Aș fi încântat…
– Bine, încuviință Vasile. Ai un recipient fără valoare, de preferință mai masiv, așa la vre-o trei kile? Puse ochii pe un ceaun, ceaunul în care Bartolomeu prepara licorile magice, îl cântări în mână, estimativ și apropie un alt cubuleț, pe care-l scoase din centura plină cu buzunărașe:
– Dă-te înapoi, să nu te arzi…
– Bartolomeu nu așteptă alt sfat și făcu un salt îndărăt.
Raza de lumină ce emana din micul dispozitiv începu să scaneze lent tuciul afumat. În 10 minute, de sub cojile de grăsimi arse, care se exfoliau încet, apăru o culoare galben-portocalie, care inundă cu săgeți de lumină pură atelierul cel întunecat.

– Pur din punct de vedere chimic și perfect autentic, spuse Vasile. Nu vei găsi aur mai frumos ca ăsta prin toată regiunea. Trei kile șase sute, mai făcu niște calcule în timp ce magul transpira vârtos: E bine. Suntem în marja de siguranță.
*
Bartolomeu se apropie temător, atinse ceaunul. Avea o expresie siderată.
– Acum ai de gând să stingi lămpile alea, sau trebuie să te transform într-o broască râioasă?
Măcar că amenințarea era lipsită de temei, magul, care văzuse imposibilul săvârșindu-se sub ochii lui, nu ținea să-l vadă aplicat și asupra lui însuși. Tremurând, apucă stingătorul: Și nimeni care să pună mărturie că izbândise! Mai mare jalea… Din fericire rămânea aurul. Puf! Făcu stingătorul. Aerul șuieră punând din nou stăpânire pe spațiul eliberat de dispariția demonului.
Cu un adânc oftat de ușurare, Bartolomeu se lăsă în fotoliu: Dus! Plecase, destul de discret, de altfel: nici măcar sufletul nu il ceruse!
Stătu îndelung în fotoliu cântărind în palme ceaunul de aur. O scânteie îi traversă privirea. Își roti privirea prin atelier mângâind lucrurile atât de dragi pe care migălos le făcuse cu mâinile lui.
Se hotărî.
Puse ceaunul la vedere pe pupitru cu o scrisoare alături.
Agale, aprinse lămpile. Se instală în înteriorul pentagramei și, cu ochii bine strânși, declamă vibrant:
– In nomine diaboli, clamito! Oriatur ex Abaddon!
O văpaie lumină cu șerpi de foc atelierul, iar când se stinse, aici nu se mai afla nimeni.

Orfanis se năpusti în atelier:
– Meșterul zice că sângele era bun și nu…
Pustiu. Se uită în chilia dormitor, nik! Ceva îi atrase atenția. Se apropie temător de pupitru. Strălucind în lumina strecurată pe fereastă, pe marginea pupitrului se afla tuciul în care fierbeau ierburile. Doar că acum era din aur. Alături, o scrisoare.
Ucenicul o deschise și citi cu glas tare:
– Să faci bine să duci această bucată de aur, tatălui și stăpânului tău, Alfonso, cu mulțumiri pentru găzduire. De azi nu mai sunt maestrul tău și nici protejatul tatălui tău. Am plecat într-o călătorie mai presus de imaginație. Nu mă căutați căci nu mă veți găsi!
Adio!
Orfanis roti privirea prin atelier. Nu lipsea nimic.
Doar… Da!
Desaga cu ierburi, desaga cu care maestrul Bartolomeu venise în oraș…
Ei bine, desaga nu se mai afla la locul ei, agățată în cui.

***