De ce m-oi mai fi împingând de la spate?

De ce?

Dacă nici de-acolo, de sus, pe unde-am fost,

nu dezlușesc labirintul?

De ce nu mă resemnez al destinului hoinar?

Toată această zbatere e doar o luptă cu mine.

Piatră peste piatră, speranțe din iluzii de

căi regăsite și

poteci pierdute.

Din nou în vâltoarea timpului necruțător.

Tu, labirint orfan.

Doar visul, visul e integru, curat și limpede.

Același.

Și aceiași indeterminare, lutul silos care-mi încleștează picioarele și face evadarea un calvar, zborul planat asupra proprie-i identități, doar ca observator, umil observator, apartamentul supradimensionat atât de bine localizat mental, cu verandele sale ce dau înspre prăpăstii abisale, personajiile în trăsături gotice, conturate alienant; impresia că sunt stăpân pe situație până în ultimul moment, decisiv, când ceea ce fac nu mai este relevant, impresia că totul e o eroare cumplită și mă agăț cu unghiile de un colț de piatră nedezarmând, dar înciudat, speriat de o greșeală pe care nu mi-o asum, dar care simt că îmi aparține.

O vibrație abia simțită, o trezire a nervilor la atingerea unui fir de păr, o stare de preconștiență ancestrală.

Și sunt pe o pajiște, într-o atmosferă idilică. Copii aleargă  de-a v-ați ascunselea, o femeie către care simt empatie și vibrația, acum mai pronunțată, priviri uimite în ochii celor mici, panică mică în atitudinea ei.

Cerul cristalin, doi nori bucălați, albi și impertinenți sunt mânați de vânt către apus.

Copii aleargă și-mi cuprind picioarele. Ea, mai reținută, vine și-mi prinde antebrațul.

La orizont trei bule de săpun imense, sclipind în toate culorile curcubeului se apropie implacabil.  Vibrația devine de nesuportat. Moleculele încep să-și piardă coeziunea.

Cu un ochi supradimensionat, mai apuc să văd, pe un soare cruciș, interiorul sferei celei mai apropiate. Ceva în culori urâte, mâlii, amenințătoare, se mișcă acolo… parcă ar fi….

Explodez, știu asta, dar nu simt nimic.

Alunec către un „ce” incert

Și mâluri gri

Tind a mă absoarbe

Lent.

Volute în spații ireale

Trec fugitiv: Un ochi, sau o privire

… și-apoi, eu, pur,

Neînceput mă văd, mă judec,

Mă blestem.

Și iar în hora, horei de-nceput

Sunt aruncat,

Un pui de lut.

Mi-ai zis că oamenii sunt răi.

Privesc în jurul meu, plutesc în ceață.

Mă simt, dar parcă nu mă simt, privesc,

dar parcă nici nu văd, doar gândesc.

Vocea se prelinge din nou asupra mea:

Voința ta se va îndeplini. Privește-i cum se bucură.

În disperare se cocoțau pe trepte către tronul cel de aur.

Se zbăteau, se sfâșiau, se mâncau unii pe alții…

Gândesc: Aceștia sunt răii? Doar ei?

Vocea mă străpunge din nou:

Voința ta se va îndeplini!

Și-un foc îi arse pe toți, iar tronul rămase curat,

imaculat în sclipirea lui de aur.

Privește:

Și alții care până atunci se mulțumiseră cu puținul

se năpustiră pe treptele ce duceau către tron,

iar măcelul reîncepu.

Voința ta e lege!

Și focul curăță încă odată, și încă odată,

treptele tronului până când mai rămase doar unul.

Urcă mândru și se așeză pe Tronul de aur.

Acum, îmi răsună în minte, tu ce vei face?

Și mă trezesc cu un genunchi pe treaptă:

Acum voința mea e lege căci unic vreau să fiu.

Mă ridic către tron privindu-l pe ultimul meu oponent

Cu ghearele și dinții ne batem iară într-un târziu,

o voce pe care cu toții am auzit-o până atunci, șoptește:

Voința voastră e lege, dar nu mai apucăm să auzim.

Căci valul de foc se năpusti,

Iar tronul rămase curat.

Imaculat în sclipirea lui de aur.

Și timpul atârnă în coardă,

ca spânzuratul lui Rebreanu.

Și plouă veșted să mă vărs în mine

Apocalyptic.

Ce,

Ce să mai vreau?

Din cețuri cerebrale s-amușinez senzații…

Și…Oooo! Plăceri… Orgasme.

Doar plouă, și îmi pipăi carnea

Nervoasă încă-n noapte.

Și urlă lupii în mine!

În oglinda de apă

Mă sfidez.

Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, iar părul atârnă moale, catifelat, și ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci  roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz; urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb, și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate care, sub privirea mea, se strâng ușor, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou  prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă  abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade spulberând tencuieli. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, greoi. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește, simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearceaful, mototolit la picioare, iar eu tremur.

Nu aprind lumina, mă duc la baie pe întuneric. Arunc, adânc, cu apă până ce simt că-mi amorțește fața.

Îmi trag și două palme, zdravene: Era ars tot, ce voiai să-i faci? L-aș fi ocolit, dar a fost prea aprope, n-am putut, n-am mai putut! I-am făcut, de fapt, un bine…

– Am simțit cum ai ieșit din pat. Iar coșmarul acela?

– Nu, iubita mea. Am avut nevoie la baie. Treci înapoi. Vin și eu acuși.

Mai privesc odată oglinda și sting lumina.

În dormitor trec pe lângă masa ei de toaletă și văd rochia de stambă albastră, cu maci roșii, atârnată pe scaun, iar visul se întoarce, strâmbându-mă.

Răcnesc:

– Cât ai să mă mai chinui! Cât?

Așa a fost și nu mai pot schimba nimic!

Seară în orizonturi vaste,

Imensitatea mă absoarbe în neanturi

De amintiri.

Străfulgerări în retină,

atât de vii…

Nimic nu a pierit, toate sunt aici,

le simt, cum mă simt în briza sărată.

Și mă cutremur.

Alte și alte, toate, de-a valma

ascunse printre cromozomi,

imagini, impresii,

speranțe, iluzii,

victorii, înfrângeri,

viață și moarte,

mă fulgeră într-o avalanșă impetuoasă,

care mi-amintește cine sunt și,

mai ales…,

cine am fost în toți eonii timpului pierdut.

Ceva în culori urâte, mâlii, amenințătoare, se mișcă acolo… parcă ar fi….

Explodez, știu asta, dar nu simt nimic.

Sunt într-un hol de bloc. Îmi este familiar. În mijloc o coloană masivă care adăpostește lifturile, scara în spirală se pierde după colț. Trei apartamente la parter.

Din poziția mea văd, pe primul din dreapta, o tăbliță cu numele meu, nu apuc să reacționez, un individ cu o geantă burdușită sună la ușă. Mă reped spre el, dar pașii mei sunt prinși în gumă, văd ușa deschizându-se, dau să strig: Nu lua geanta …dar ea o ia. Omulețul iese tacticos, iar eu fac pași letargici, o lumină, o explozie, totul s-a sfârșit.

Alerg pe mii de scări în sus, tot mai sus, la ultimul etaj, la Dana, nu trebuie să fie acolo, apartamentul ei era deasupra celui al meu, dar alerg.

Am chei, multe chei, nici una nu se potrivește. Mă las a aluneca la pământ, ceva teribil se va întâmpla, am făcut tot ce îmi stă în puteri.

Ușa se deschide. E ea:

– Asta am visat amândoi, spune și se întoarce spre mine.

Din nou, și din nou. Caut, pipăi, în beznă, cușca e încă acolo, impenetrabilă și becul roșu s-a aprins.

Agonizez.

Bubele migrează de la o bucă la altă se contopesc cu bubele celorlalți se produce o unică, gigantică, bubă și buba crește… se mărește, crapă, șiroiește; zoile se scurg, șiroaie se cumulează, se amestecă, se potențează… puroiul răzbate , puroiul ajunge la gură  te îneacă, te sufocă, mori.

Și renaști.

Te cauți, nici o bubă, dar ieși afară…

În fața ta numai bube, plutesc, aerian, decorativ, întinde mâna, ia și tu buba ta, arde-o cu fierul de călcat, fă-o dreaptă, îndreapt-o să se potrivească cu linia gurii, cu linia curului, cu linia pe care trebuie să o urmăm pe drumul de căcat care se varsă într-o bubă de rahat cu miliarde de rahați cu ochi, dând din mâini, gesticulând, urduitori, grași, slabi, cuminți, obraznici, proști, șmecheri, varză, apă și pământ, zare de oase răsărind din neant, dezastru ecologic urmat de teraformare în spirale genetice înghesuite în aburi de alcool pur expirat pe gură, văduve vesele încarcerate în oglinzi de metal ariind impresii uitate, dinamică sufletească pierdută în spații uitate, jalea pruncului nenăscut uitat în pântece pe când răsărea soarele, jalea interstațială a neuronului rămas fără sinapsă, belirea pe dos a ursului hibernatos, usturimea inghinală a unei penetrații ascunse, neavenite pe direcții compromise, pe trasee interzise, din spații nedefinite, ascunzișuri de forță pentru băieți de băieți unde în ropote de aplauze să o scoată să dea cu ea de masă  ca să crape obrazul fetei de rușinea dintre picioare, în octombrie pe seară, când i-a pus-o cu un bec nou la wc, pe unde un gândac se răscrăcăna vioi că acum are lumină poa’ să mănânce rahat în tihnă luându-se la întrecere cu plasma de tre’pă trei de pe covoare rupte de trecători grăbiți în lupta cu diavolul.

Carnagiu uman răuvoit de voi, înțeles de noi, uman, mereu la fel în catacombe grecești răsunând în salve de tun pe șanțurile urdiilor noastre, printre pupile de lașe orizonturi incerte, pe margine de șanț acolo unde te-a aruncat mă-ta .

Și simt așa… o pierdere de conștiință

Mă vărs în ale haosului ape

Plutesc incert în muza morții

Mă vrea, dar sunt indiferent

Și repede se plictisește:

– Ori vrei? Sau timpu-mi irosești?

             Voiam să ne jucăm oleacă,

             Să te încalec, și să îmi fii o sclavă.

Betoane. O pasarelă mare, două dube de salvare. O fătucă îndesată, într-o costumație verzulie și cu o mască atârnându-i de bărbie, mă interpelează:

– V-ați sculat Don’ Doctor? Hai c-or mai venit o tură…

Și atunci văd șirul de tărgi aliniate pe parapetul de beton.

– Mai trăiește vreunul? întreb ca prostul.

– Vai! Don’ Doctor, ce-ați dormit, nici de autopsie n-avem timp, dați de-o cauză,  și-o semnătură. Trezirea!

Salt un cearceaf: Mutra mea, mai salt unul, tot eu. Mă duc la capătul rândului: eu, eu, eu peste tot. Și se aud sirene de salvare. Curtea se umple. Forensici descarcă grăbiți zeci de tărgi pline cu mine și mă scol în cur:

– Hopa! Am murit!

Beznă. Mă sucesc și încerc să scap de cearceaful care vrea să mă ștranguleze.

– Hopa! N-am murit.

S-aprind numa’ becul!

                                    ***

Via dei castani 2015