Două de noapte, sună la ușă…
− Măi să fie, cin’ să fie, ce să fie? Vizite d’astea, nocturne, n-aduc fericiri…
Mă scol, stufărit pă cerebel, aprind numai lumina de afară și mă chitesc pe de după perdeluță. Nimeni!
O fi fost un șut de tensiune, mă consolez, și mă bag înapoi în pat. Nici nu ațipesc la loc că soneria sună din nou.
Mă burzuluiesc tot, mă extrag plin de draci din pat, trag lanterna a mare din geanta pentru calamități pusă, la îndemână, sub pat și, în trecere, îl înfulec și pe Scărchinici.
Nu mai aprind nici o lumină, și mă strecor în hol, precum fantoma templierilor, cu lanterna în stânga și ciomagul în dreapta. Mă chitesc afară: Nik! Măi să fie!
Mă salt într-un crac și, cu degetul mare de la piciorul drept, apăs clanța. Simultan, aprind lanterna și fac pasul în față:
− Candela și altaru’ mă-tii, care ești bă?! agit ciomagu’ la stele.
Nimeni. Doar o pală de vânt rece și tăios care mă zgribilește adânc.
Cuprins, brusc, de friguri cosmice, mă trag în casă și, cu pielea de găină pe mine, mă duc în sufragerie. Extrag sticla de pălincă din fundul servantei și trag două gâturi zdravene. Mațele dau să explodeze, n-au mai fost supuse la asemenea agresiuni pe la trei de dimineață, așa că fug în bucătărie și sting cu-n pahar de sifon.
Obscuritatea casei îmi pare ascunzătoare de cine știe ce pericole dosnice așa că aprind luminile peste tot. Așa-i mai bine! Cu somnul sărit mi-aprind o țigară, trag și ceașca cu cafea mai aproape, și rămân gânditor: Ce istorie bre!
Ceva, totuși, se întâmplă:
Din dormitor se aude pornind radioul. Cineva schimbă posturile apoi aparatul tace. Se face o liniște de-mi aud inima svâgnind în gât. Ceva translucid se prelinge pe ușă apoi nu mai văd nimic, doar smart-ul de pe masă se luminează și începe să ruleze meniul. Întind mâna și o răceală de moarte îmi cuprinde degetele dar, înainte să reacționez, telefonul se închide și valul translucit se mișcă, precum o apă, pe perete, iar cuptorul cu microunde începe să bâzâie înfundat.
Mie mi se ridică părul măciucă în cap și o angoasă, cum n-am mai pățit vreodată, mă cuprinde. Mușchii se încleștează și, ruptă, țigara cade în scrumieră. Sunt precum o coardă de pian prea întinsă.
Cu simțurile ascuțite la maximum văd cum umbra translucită pipăie metodic totul din bucătărie și, într-un final, se îndreptă spre mine.
Frigul cosmic începe să mă cuprindă iar atunci… cu un efort disperat mă smulg din paralizie și mă năpustesc pe ușă afară:
Fugi, idiotule, fugi! îmi ordonam sigur, cu ultimul strop de rațiune.
Pe verandă, aerul rece m-a readus în simțuri. Pitzu și cu Mitzu apar din noapte și se freacă de picioarele mele cătând spre casă:
− Nu intrați, bă, că înăuntru-i bâza! apuc să le spun cu o voce răgușită, dar ei, cu cozile ridicate băț, mă ignoră. Mă ocolesc și pășesc spre ușa de la intrare.
Se înfoaie brusc și încep să deie ture în hol. Deodată Mitzu încremenește. Laba dreaptă îi zvâcnește scurt și apuc să văd ceva tranlucid dându-se peste cap. Pitzu se năpustește și el, apoi n-am mai văzut decât un ghem de mâțe luptând cu ceva nevăzut.
Totul a durat câteva secunde, dar mie mi s-a părut o veșnicie. La un moment dat Pitzu se retrage, iar Mitzu târâște ceva către ușă.
Dau să întind mâna, aceeași senzație de frig cosmic. Scutur mâna, iar Mitzu trece mândru pe lângă mine, cu captura în fălci, și dispare în noapte.
Mă las, greoi, într-un fotoliu. Pitzu mă privește, cumva malițios, și se linge tacticos pe lăbuțe.
Când și când scoate toate ghearele afară.
Habar nu am avut să aibă gheare așa de lungi.
***
Mihail stories 