Petrecerea era în toi, dar Roger nu era mulțumit: Unde e ? Unde a plecat chiar de ziua mea?

Brusc, ușile de la salon se dau deoparte și un cub metalic înalt de doi metri intră împins pe roți de patru valeți. Din spate apare Irene în toată splendoarea ei, turnată în lame strălucitor. E precum o sirenă din poveștile lui Homer, abia dacă plutește în trenă.

− Ai venit…

− Da. Și ți-am adus un cadou.

Lumea aplaudă măgulitor.

− Ce e aici, iubire?

− Tu vei afla când îți vei pune casca.

− Ce e asta ?

− O imprimantă 3D conectată la sistemul tău nervos. Va copia ceea ce-ți dorești cel mai mult.

− Pe tine te doresc, iubirea mea.

Roger își pune casca și apasă pe buton.

Din interior se aud zgomote mecanice, iar apoi capacul superior se ridică.

Lascivă, într-o rochie Crystelle, apare o copie aproape perfectă a Irenei. Doar privirea și rictusul feței nu prea corespund realității. Îl privește disprețuitor pe Roger:

− Ai fost un porc…

De sub faldurile rochiei apare un pistol:

− Și mori ca un porc,

Îl împușcă în frunte…

− Împreună cu scroafa ta,

O împușcă și pe Irene…

− Și cu toată gașca asta de boșorogi perverși…

Împușcăturile nu mai contenesc.

O petrecere pe cinste.

Tocmai ce-am aflat că o cunoștință de-a mea a ajuns la sfântu’ Petru cu ea sculată.

Aseară, după un chef de pomină, a crezut de cuviință să încheie, apoteotic, cu o partidă de sex ajutată de vreo trei pastile de viagra, că de… se lăsa rugată 😉

Rezultatele au fost peste așteptări!!!

Am trecut la ținuta de vară, iar o fătucă, cam timidă de felul ei, de la magazin, mi-a apreciat cămașa scrobită cu mânecile călcate la dungă: – Cine vă calcă? – Îndeobște e invers, îi răspund, dar pentru ochii tăi frumoși, am să fac o excepție! S-a aprins ca un bec de-o sută de wați, păcat că n-aveam încărcătorul de la telefon la mine 😉

Dimineață pe la 7, pre când mi-era somnul mai dulce, intră Costică val-vârtej, cu o sticlă în mână:

– Scoală mă, c-a murit soacră-mea !

– Oops!

Belesc un ochi în care se mai bălăceau vise:

– Și nu puteai să mai stai până pe la opt juma’, nouă, acolo? Că de înviat nu mai învie. Te arde tare…

– Și-ncă ce mă arde, că ziceam c-o mai duce pân’ la toamnă, vindeam din poamă, aveam și eu un ban.

– Păi cam la cât ai estimat?

– Fără cinci-șase bătrâne nu scap.

– Hâu!! Da’ ce, faci nuntă?

– Așa a zis popa.

– Da’ ce treabă are popa? Vine, dă cu gura și cu chestia aia, cădelniță, nu? Faci și tu o pomană în curte că e loc destul, cât să te ajungă mâncarea…

– Neeea!!! Că nu se mai face așa.

– Da’ cum Costică, că doar n-o duci cu elicopterul?!

– Neee, acu’ popa face tot. Sicriu, colivă, colaci…Vine cu mașină specială de duce mortu’ la capela bisericii și la cimitir și tot el face și pomana, tu nu trebuie decât să spui numărul de oameni care vin la pomană. La câte neamuri am și cu tine-n frunce cam pe la șase mioare mă încadrez.

– Aha, all inclusive, halal! și dacă vrei la restaurant?

– Găsești alt popă.

– Un popă neprivatizat. Brava nouă. Ia bagă o gură din vișinata aia că vin vremi căcăcioase.

Îmi toarnă și șoptește mieros:

– Cum stai cu lozu’? că ți-i dau înapoi după ce iau ajutorul de înmormântare.

*

Am rămas doar ce-i de-ai casei și popa care se cam plesnise. De… A doua pomană pe ziua asta.

Se întoarce spre mine:

– Și… am auzit că la recensământ v-ați declarant ateu…

– Nu sunteți bine informat. M-am declarat agnostic.

– Tot un…aia, era să-i iasă porumbelu’. Să crezi așa…vag e ca și cum n-ai crede deloc.

– Poate am mai crede câte ceva dacă ne-ați spune adevărul…

– Adică cum?

– Adică, cum să vă zic… Uite: după ce este investit în funcție, președintele Statelor Unite este luat deoparte de-i predă valiza nucleară și după un jurământ alambricat, i se pune în brațe un dosărel deținut de trei consilieri. Cam așa și cu șefii voștri: Prea Fericitul, Papa și care-or mai fi. După ce sunt unși pe funcții, adică hirotoniți sunt luați deoparte și li se încredințează cele șapte taine care de fapt sunt opt…

– Anumite taine nu trebuie cunoscute de… Dându-și seama că în fapt mă confirmă, preotul mărunți ceva între dinți și se înfipse abrupt în paharul cu vin de dinainte.

– De fapt, continui cu ochii la omușorul care se zbătea în ritmul curgerii licorii, nici prea fericitul nu cunoaște toate tainele, căci el are o funcție mai mult administrativă decât sacerdotală. Nici dumneata ca preot simplu care n-are voie să facă hirotonii nu le știi. Adevărul-adevărat îl știu doar cei trei episcopi care…

Popa se îneacă cu vinul. Hăhăie zgomotos holbând ochii în toate părțile. Aud un „Piei satana!” mormăit în barbă, după care se ridică, impunător:

– Doooamne miluieșteeee!!!

‒ Nu-mi place aici, iar vorbele lui Esther s-au răsucit prin labirintul de cărămizi arse și betoane prăbușite întorcându-se la mine distorsionat, amestecat, dar fără a-și pierde nimic din frică.

‒  Nici mie, îi răspund cu cea mai blândă voce pe care am găsit-o. Călcam prudent căci sub crusta sticloasă se puteau afla cavități în care te putea-i prăbuși. Dozimetrul indica valori mari, dar nu peste pragul critic și mi-am consultat busola: eram pe drumul bun.

Esther urmează să facă paisprezeci de ani luna viitoare, dar cum sorții sunt nemiloși…

A fost un noroc, puțini au scăpat. Nici nu se știe cine. Explozia nucleară a spulberat Sion-ul, iar apoi replicile s-au ținut lanț. Pământul se zguduia ca la cutremur, iar eu, eu și puțini norocoși, am ajuns la buncăre. Esther avea atunci trei ani.

Intrăm în câmp deschis. Aici distrugerea a fost totală, clădirile au fost aplatizate și transformate într-o materie sticloasă care conferă o atmosferă suprarealistă. Doar în centru o clădire a rămas intactă, un spital.

‒ De ce m-ai adus aici, dada?

Esther se așează pe vine și mă privește cu o disperare din ce în ce mai vădită în privire.

Tac.

O cămilă se apropie, iar beduinul ridică toiagul în salut de pace.

Îl ajut să se coboare:

‒ Salom aleiklem!

‒ Wa ’alaykum as-salaam!

Se descoperă și ne sărutăm pe amândoi obrajii. Fața lui e parcă sculptată în abanos, îmi simte mica ezitare și râde:

‒ Noi nu stăm ascunși sub pământ, ca…

‒ … șobolanii. Al-Badawi, de-ai nisip și-n cur, și… vrei pace!

‒ Pace va fi doar atunci când nu vom mai avea nimic de împărțit.

‒ Atunci, să împărțim ce mai avem și să ne avem ca frații. Ce-ai adus?

Arabul face un semn, iar al doilea pasager al cămilei se coboară sprinten și îngenunchează în fața mea. Îi desprind niqabul și privesc: un nas cârn, două buze pline , răsfrânte în afară, și doi ochi căprui și impertinenți.

‒ Mulțumit?

‒ Da. Esther, vin aici!

‒ Dada, mă dai? Dada! începe să bocească fata, iar pe mine mă iau transpirațiile.

‒ Trebuie, copilă.

Vocea vreau să-mi fie neînduplecată și realizez că-mi tremură, iar arabul începe să râdă:

‒ De-asta ați pierdut. V-ați rătăcit în sentimente. Hai copilă, că nu mâncăm oameni! Sus!

Privesc cămila care se îndepărtează ezitant pe platoul sticlos și mă întorc fulgerător, exact la timp ca să scap de jungherul care îmi țintea inima.

„Pace” ronțăi în timp ce-i pun căluș arăboaicei.

‒ Pace… Mă cocoț pe ce-a rămas din spital, uite grinda, bine înfășurată în hârtie cerată e arma cu lunetă. Ochesc atent și capul beduinului explodează.

‒ Dada! Dada, nu mai lăsat!

‒ Cum era să te las pe mâna unui spurcat de arab?!

***

Recepționerul, tras într-un costum alb de ginerică, atinge tastatura cu prestanța unui Sfântul Petru conștient că deține cheile împărăției cerurilor.  Capul i se înclină puțin, doar atât cât să se vadă părul negru, bine întins pe țeastă, și cărarea precum pista de aterizare a unui Boeing:

‒  Da. Înțeleg. Dacă aștepți un moment, domnule Tomase, cineva te va conduce la tatăl tău.

Cioclul în alb are o altă percepție temporală căci, iată, aștept de mai bine de douăzeci de minute ronțăind situația mea actuală și refăcând toate argumentele pe care le-aș putea folosi pentru a-l convinge pe bătrânul meu tată să mă ajute. Avocatul său îmi interzisese expres să vorbesc, din nou, cu el despre bani. Asta fusese aproape amuzant, mai ales emanând dintr-o lipitoare profesionistă ca bătrânul Țiriac (the third). I-am rupt ordinul în față: El este tatăl meu, voi vorbi cu el despre bani când vreau!

Apare, într-un sfârșit, o soră scrobită și înțepată care mă conduce la solar. Pe timpul cât trecem printre gardurile vii, atent îngrijite, urcăm treptele din piatră lustruită ale unei scări, traversăm o arcadă gigantică și apoi coborâm spre solar, mă simt ca un condamnat care merge pe ultimul drum. Tatăl meu este unul dintre cei zece pacienți, fiecare așezat pe scaune de răchită albă la mici mese rotunde. Întregul loc este închis în sticlă ca un fel de seră care crește o recoltă de oameni bătrâni, bolnavi. Pe masă se află o tablă de șah,o farfurie cu micul dejun și o carte. Un dejun englezesc: bacon și cârnăciori prăjiți, fasole cu ciuperci și omletă. E cam târziu pentru micul dejun, dar mereu uit că zilele tatălui meu au doar douăsprezece ore.

‒ Ăsta da, mic dejun, glumesc. Ai grijă, tot colesterolul acela te va ucide într-o zi…

Tatăl meu zâmbește:

‒ Preferatele mele… doar din când în când.

„Din când în când și în fiecare zi”, ronțăi, și cred că pe nedrept.  Își ține furculița în sus, cu o felie grasă de șuncă înfiptă la capăt. Întâi o privește în transparența solarului, o rotește examinând-o minuțios și observ cum gura i se face pungă, iar un fir de salivă curge pe la un colț de buză. Apoi o apropie de nas, care începe să freamăte, hotărât să absoarbă toate aromele, ca apoi bucățica de șuncă să dispară în gură, furculița fiind extrasă printre buzele strânse, pentru a nu se pierde nimic. Pare atât de concentrat în această mișcare… Simt o strângere de inimă atunci când suprapun această imagine peste una similară de doar acum câțiva ani. Este atât de subțire și fragil. Dar, de asemenea, trebuie să recunosc, pare mai calm, mai fericit.

‒ Poate după micul dejun, vom face un joc…, insinuează, indicând tabla de șah. Lângă tabla de șah este o carte, adevărată, din celuloză, îmi forțez ochii: Crimă și pedeapsă, de un autor: Dostoievski, un rus.

‒ Am toate lucrurile mele preferate aici. E destul de frumos. Un mic dejun consistent, un joc sau două de șah, o plimbare în grădină și o carte bună.

O zi perfectă, în fiecare zi.

Mă așez vizavi de el:

‒ Șah mai târziu, poate… Dar mai întâi vreau să-ți zic despre o oportunitate de investiție pe care am găsit-o.

Clatină imediat din cap:

‒ O altă schemă?

‒ De data asta e diferit, tată. Aceasta-i o adevărată afacere. Un nou tip de procesor. Este revoluționar. De zece ori mai rapid decât ceea ce folosește Intel. Pot garanta…

‒ Săptămâna trecută ai venit cu o altă „Mega afacere”: Pizza fără apel, nu-i așa?

De fapt, fusese în urmă cu șase luni.

‒ Și ce a fost cealaltă? O mașină modulară?

‒ Da! și a mai fost o rachetă. Dar am ezitat. Dacă aș fi intrat de la început…

Dă din cap obosit, arătând complet dezamăgit:

‒ Nimeni nu a primit cadou scheme de îmbogățire rapidă, Michael. Viața nu-ți datorează existența. Tu trebuie să o justifici. Prin muncă, abnegație și inteligență. Mie nu mi-a dat nimic nimeni! Când…

‒ Știu. Știu povestea. Nu vreau să o aud din nou. Am nevoie de bani. O sămânță pentru o investiție, atât.

Tatăl meu suspină, apoi zâmbește.

‒ Bine. De ce ai nevoie?

‒ Jumate de milion…

El ridică din umeri:

‒ Bine. E în regulă, Michael. Îi voi cere lui  Țiriac să-ți trimită cecul în după-amiaza asta.

Un lucru despre bătrân, a fost întotdeauna generos.

‒ Nu este chiar atât de simplu, tată. Specialiștii au considerat că tratamentul îți poate afecta luciditatea. Vezi, ai voie să iei decizii financiare doar după șapte zile de la încetarea tratamentului cu cronotron.

‒ Șapte zile, murmură el. Bine. Când este următoarea mea doză?

‒ Le primești la fiecare douăsprezece ore.

‒ Douăsprezece?!

Va trebui să-i explic toată tărășenia?

‒Tu-ți amintești… Tratamentul cu cronotron – este un fel de încrucișare între regenerarea celulelor și călătoria în timp, douăsprezece ore. Ei pot regresa doar pe cineva în acest interval de timp. Aceasta este limita. O fac la fiecare douăsprezece  ore. În acest fel, cancerul nu poate progresa. Dar când te întorci, te întorci. Corpul tău se resetează, la fel și creierul tău. Nu-ți amintești nimic din ziua precedentă pentru că, pentru tine, nu s-a întâmplat niciodată.

‒ Da. Știu. De câte ori am …?

Tratamentul este eficace, sigur și eficient, așa cum am constatat cu toții, doar că nu din cele mai ieftine… Banca a acceptat această procedură, dar a condiționat orice retragere în afară de cele pentru tratament să fie făcute doar în nume propriu și doar după șapte zile de la oprirea tratamentului.

Zece ani, de zece ani tata trăiește doar o zi, și aceea de doar douăsprezece ore. Averea noastră este vastă, dar nu este nelimitată. La ritmul actual, se va epuiza în mai puțin de un an. Și apoi…

Ar fi trebuit să am acces înainte de începerea tratamentelor. Dar acum este prea târziu. Nu există nici o modalitate de a obține banii, decât dacă …

‒ Îmi amintesc, îmi amintesc. Am mai făcut asta. Amân tratamentele pentru o săptămână. Asta vrei să fac?

‒ Este singurul mod în care pot accesa banii.

Aproape că nu-mi vine să cred ce spun. Vocea mea sună ciudat chiar și pentru urechile mele. Am repetat acest ton de atâtea ori, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Nu există cuvinte corecte.

Tatăl meu ia absent una dintre piesele de șah. Este regele negru.

‒ Eu … o voi face. O să amân doar o săptămână.

‒ Va trebui să tranșezi asta cu doctorul, fără tratamente – cancerul …

 Nu pot termina propoziția. Nu pot spune cuvintele. Îmi mai rămânea doar un an până când vom rămâne fără fonduri, intenționasem să adaug. Dar eu nu. Probabil că nu știe asta.

‒ Orice vrei, Michael. Voi semna hârtiile. Pot să fac față o săptămână fără.

Nu, nu poate. Am vorbit cu medicii. De data aceasta, cu siguranță va muri. Nu va rezista săptămâna asta. Nu aș primi niciodată cecul de jumătate de milion, dar aș primi banii – aș primi toți banii. Nici nu aș mai avea nevoie să mă deranjez cu blestematele formulare de computer. Dar dacă lucrurile continuă așa… Tata ar continua să trăiască în fiecare zi ziua perfectă. La fiecare douăsprezece ore. Același scenariu, care se repetă într-o buclă inutil hedonistă.

Nu are nevoie să doarmă niciodată, deoarece tratamentul îl trimite înapoi la sinele său de dimineață devreme, bine odihnit și pregătit pentru ziua respectivă. Așa că își ia micul dejun indiferent de timp, întotdeauna același mic dejun, preferatul lui. Al naibii de colesterol nu contează; totul se șterge din nou când îl trimit înapoi. Apoi îl mănâncă din nou, joacă șah cu un automat, citește câteva capitole ale unei cărți vechi. Aceleași câteva capitole în fiecare zi.

‒ Într-un final el mărturisește, spun.

‒ Cine?

‒ Raskolnikov. Doar crimă și pedeapsă. Vinovăția …

‒ Oh! Pare surprins și dezamăgit și mă simt enervat de propria mea copilărie.

De fapt nu contează. În curând va uita că i-am stricat finalul. De fapt, el nu va termina niciodată acea carte.

Aleargă în aceeași buclă, iar și iar, la fel și eu. Venind aici la fiecare șase luni, cerșind bani, o altă schemă, o altă șansă. Și totul este atât de inutil.

Nu mai am chef să joc acest joc.

‒ Şah?

‒ Tată, uită, uită ce am spus. Nu vreau să ratezi nici un tratament. Este, a fost doar o idee stupidă.

Nu-i pot cere tatălui meu să moară pentru mine. Nu-i pot lua ultimul an de zile perfecte. La urma urmei, și orice ai vrea să spui despre el, oricare ar fi viața lui, e a lui, și-a câștigat-o.

‒ Dar cipurile pentru computere?

‒ Nu-mi trebuie. Încerc să zâmbesc. O să-mi caut propriul drum. Tu ai făcut-o. O voi face și eu..

El zâmbește:

‒ Ce zici de-o plimbare?

 Îl ajut să se ridice.

‒Este o zi frumoasă. Se pare că tratamentele merg bine.

‒ Da, tată, vei fi bine.

Industria nu mai face față la cererea de microprocesoare. He! He!

Peste 150 de industrii sunt afectate de criza microprocesoarelor care părea la început de an să poată fi depășită rapid, dar care acum pare că va persista și în 2022. Deși sunt mici, semiconductorii se produc greu, în uzine de miliarde de dolari, unde cele mai scumpe utilaje costă zeci de milioane de dolari per unitate. Mai mulți factori au contribuit la această penurie care va face ca unele produse să fie mai scumpe, iar altele să ajungă mai greu la clienți.

Probleme de producție în piața procesoarelor au mai fost, însă numai pentru anumite tipuri de cip-uri scumpe și pentru puțin timp. De data aceasta sunt însă mari probleme și pentru cele mai simple și ieftine procesoare, cele care se găsesc în foarte multe aparate din jurul nostru.

Este un business de 500 miliarde dolari, un business în care fabricile sunt greu de construit și în care procesul de producție este fantastic de complex, fiindcă este nevoie de gaze, de chimicale și de utilaje scumpe, iar în hale trebuie să nu intre niciun fir de praf.

Apoi, cip-urile gata făcute călătoresc mult și trec multe granițe pentru a fi testate, ”împachetate” și apoi livrate la destinație, unde sunt integrate în milioane de senzori și de aparate.

Probleme de prognoză în industria auto

Mulți producători auto, precum Dacia, Volkswagen, Toyota, Ford, Audi, Honda sau Mazda, au anunțat în ultimele luni că sunt nevoiți să reducă temporar producția din cauza unei penurii de microprocesoare. Componentele minuscule, dar esențiale, sunt produse mai ales în Taiwan și în China, dar mai mulți factori au făcut ca industria auto să nu mai poată cumpăra de la furnizori suficiente cip-uri care urmau să fie puse pe diversele sisteme ale mașinii.

Procesoarele sunt folosite în diverse sisteme ale mașinii, cum ar fi cel de frânare, sistemul de injecție, infotainment, cruise control sau la componentele de siguranță. Cum mașinile devin tot mai ”high-tech” de la an la an, nu este de mirare că sunt necesare tot mai multe cip-uri, estimarea fiind că în două decenii s-a dublat ponderea componentelor electronice în costul total de producție al mașinii. .

Problema este că aceleași companii care produc cip-uri pentru industria auto, produc și pentru companiile care scot pe piață cele mai vândute gadget-uri. Cum sute de milioane de oameni au stat acasă mult din cauza pandemiei, au avut nevoie de smartphone-uri, laptop-uri, tablete, TV și console, iar cererea de procesoare a crescut peste puterile industriei de a produce.

Foarte multe companii auto au fost nevoite să reducă producția din cauză că nu au stocuri suficiente de microprocesoare, iar asta se întâmplă din mai multe motive: economice, politice și, evident, derivate din nebunia creată de pandemie. Per total estimările sunt că producția auto mondială va fi strict din cauza crizei procesoarelor cu aproximativ două milioane de unități mai mică.

Au fost afectați și furnizori mari de componente auto care livrează constructorilor auto piese și ansamble ce conțin microcip-uri.

Marii producători de procesoare abia fac față cererii, contextul fiind unul cu totul special, fiindcă au crescut comenzile și din domeniul tech.

În plus, industria auto a subestimat cât de repede își va reveni piața în câteva regiuni mari, astfel că, acum un an, când marile companii au plasat comenzile la furnizori, nu au cumpărat chiar atât de multe procesoare, dar în ultimul trimestru din 2020 mulți producători auto au văzut cu mirare că vânzările le-au depășit pe cele din Q4 2019. Piața își revenea mai repede decât anticipaseră majoritatea companiilor.

Criza a fost înrăutățită și de faptul că SUA a pus pe lista neagră producători chinezi de procesoare și de alte componente electronice, ca parte a războiului comercial sino-american, astfel că producătorii auto nu au mai putut cumpăra de la companiile chineze și nici cei chinezi de la companii americane. Toți au trebuit să găsească alte soluții, lucru deloc ușor într-o industrie unde se construiesc în ani de zile lanțurile de furnizori și unde comenzile ferme trebuie plasate cu multe luni înainte, nu de pe o zi pe alta..

De la auto criza s-a adâncit spre alte multe industrii, inclusiv cea producătoare de aparate electronice, presa americană dând o mulțime de exemple de produse unde sunt probleme de producție fiindcă lipsesc componente minuscule ce costă câțiva dolari, dar fără de care aparatul nu poate fi construit, fie că este vorba de un cântar smart, de un cuptor cu microunde mai sofisticat sau de un smartphone.

Un exemplu interesant din SUA ține de o companie de construcții care montează o mulțime de senzori pe șantiere, pentru a vedea când s-a întărit betonul. Până și acestă companie a constatat că senzorii s-au scumpit din cauza acestei crize.

Surse din industrie spuneau că a apărut această criză a semiconductorilor și fiindcă producători au pus pe primul plan construirea de cip-uri mai sofisticate și mai scumpe, unde marja de profit este mai mare. Așa au ajuns mai la finalul listei procesoarele cele mai simple și ieftine care sunt folosite în milioane de aparate.

Și Samsung și LG au fost afectate. De exemplu, Samsung a comandat mai puține componente precum senzori de cameră foto și drivere de display și a avertizat că există un dezechilibru între cerere și ofertă.

Și LG a spus că există un risc ca producția să aibă pe viitor de suferit, însă producători mai mici de televizoare din Coreea de Sud au spus că deja plătesc mai mult pentru componente și au transferat o parte din costuri în prețul final al produselor.

De ce nu pot fi construite mai multe procesoare

Răspunsul simplu este că procesoarele sunt foarte complicat de construit, într-un mediu perfect aseptic, după investiții de miliarde de dolari și cu comenzi date cu multe luni înainte.

Fabricile de microprocesoare, așa-numitele ”fabs” sunt greu de construit și investițiile pentru o unitate de producție tipică pot fi de 10-15 miliarde dolari, suma fiind așa de mare din cauza echipamentelor high tech necesare în producție. Cei trei mari jucători – TSMC, Samsung și Intel – au și uzine în care au investit peste 20 miliarde dolari și cele mai scumpe echipamente folosite în producție, mașini gigantice, costă și 100 milioane dolari/unitate.

De ce nu pot producătorii să schimbe rapid tipul de cip pe care îl fac? Fiindcă este nevoie de alte echipamente și achiziția și instalarea durează. În plus, producătorii nu vor cumpăra echipament dacă nu au siguranță că îl vor folosi câțiva ani și deci că va exista cerere.

Aceste fabrici funcționează nonstop, dar vorbim de tehnologii super-avansate, fiindcă se lucrează la nivel de micron și, deși capacitatea acestor uzine este mare, producția unui cip simplu poate dura trei luni, iar al unuia complex, chiar șase luni, fiindcă nu este deloc simplu să transformi siliciul într-o rețea de milioane de tranzistori, pe o plăcuță cât unghia.

Trebuie spus că industria microprocesoarelor avansează mereu și scoate la câțiva ani cip-uri tot mai mici și mai puternice, astfel că aceste companii producătoare trebuie o dată la 3-5 ani să facă investiții semnificative, fiindcă altfel rămân în urma concurenței. Dacă în alte industrii producția merge 10-15 ani cu aceleași utilaje, la semiconductori nu se poate.

O fabrică de la zero este construită cam în trei ani, iar retehnologizarea masivă a unei fabrici deja existente durează un an. În aceste condiții, o companie nu poate schimba direcția ușor.

Samsung și TSMC construiesc cip-uri pe tehnologia de 5 nanometri, se va trece la 3 nanometri în câțiva ani, iar IBM a anunțat recent producția unui prototip pe tehnologia de 2 nm.

Companiile din industrie nu au stat degeaba: încearcă să găsească soluții de optimizare a producției, de creștere a ei și de prioritizare a comenzilor anumitor clienți. Problema este că, dat fiind că vorbim de o producție atât de complexă, nu există soluții care să rezolve rapid problema.

Curățenia perfectă costă

O mare dificultate, una ce ridică mult costurile de producție, este legată de faptul că în fabrică nu trebuie să intre niciun ”fir” de praf, la propriu. Trebuie să fie curățenie desăvârșită, fiindcă altfel se duc pe apa sâmbetei investițiile de multe milioane de dolari.

Mașinăriile super high-tech sunt găzduite în camere unde practic nu există praf, iar acest lucru este măsurat la nivel de micron, este foarte complicat de realizat și se face prin filtrare constantă și prin lăsarea unui număr minim de oameni în acele hale. Menținerea acestui nivel extraordinar de curățenie costă foarte mult.

Pe termen scurt microprocesoarele s-au scumpit și ajung mai repede la companiile care au putere financiară, fac comenzile cele mai mari și deci pot negocia eficient. S-au implicat și statele: în UE se discută despre creșterea producției și despre noi uzine, dar va lua extrem de mult timp, iar în SUA criza este tratată precum o problemă de siguranță națională. În ambele locuri se vorbește de planuri de zeci de miliarde de dolari, dar totul va dura ani buni.

În SUA marile companii cumpărătoare de procesoare fac lobby puternic pentru ca autoritățile să ofere finanțare astfel încât să existe capacitate substanțială de producție și în America.

Criza a fost înrăutățită și de evenimente mai mici: secta din Taiwan, un incendiu la o fabrică în Japonia, dar și valul de frig din Texas care a dus la închiderea unor fabrici. Pe fondul acestor probleme, câteva companii și-au permis să facă stocuri pe multe luni, în timp ce altele au oprit producția pentru componente de 1-2 dolari/bucata.

Toate părțile au deschis negocieri complicate: ce produse sunt mai urgent de realizat și deci pot fi o prioritate? Ce domenii trebuie puse în față pe liste? Sunt decizii care se iau după discuții aprinse ce sunt legate de bani, de business dar și de geopolitică.

Rezolvarea va veni mai ales din creșterea capacităților de producție promise de ”greii” industriei care vor face orice pentru a scoate mai multe componente și se vor împrumuta masiv pentru a crește cât se poate de repede capacitatea fabricilor. Spre exemplu, gigantul taiwanez TSMC a promis investiții de 100 miliarde dolari pentru creșterea capacității de producție în următorii trei ani.

Orice fabrică nouă anunțată acum nu are cum să ajute rezolvarea crizei actuale, fiindcă acea fabrică ar începe să producă în 2023 sau 2024.

Cum procesoarele pentru CIP-uri sunt prioritare mai întâi musai să te vaccinezi și-apoi să-ți tragi Merțan

😉

O blondă se confesează: Dragă, am intrat pe ușa pe care scria „Bărbați” și n-am găsit decât niște WC-uri…

Cândva, pre când eram…

… cineva a sunat la ușă. Era ea.

Am eliberat-o de povară cu o…

… apoi am așezat-o la masa mea

… și am omenit-o cum se cuvine,

apoi i-am arătat colecția mea de timbre…

Ce vremuri minunate!

😉

Războiul e în toi.

Laboratoarele duduie.

Teoretic este posibil să concepi un virus precum un rechin ce urmărește o pradă, și doar pe aceea, și nu se lasă până când n-o înșfacă, dar în practică e mai greu, pentru că oamenii sunt corciți. Chiar și cel mai albastru sânge a fost spurcat cândva în milenii și migrații de-o căutătură piezișă, de o pipă a păcii, sau de-o banană neagră, așa că specialiștii englezi se luptă acum să fabrice serul care să omoare doar negrul din ei, cei chinezi cu ce e alb, iar americanii cu ce-i roșu.

Doar rușii sunt mai detașați, ei au făcut un virus care-i atacă doar pe cei care nu scriu cu chirilice!