De cursă lungă

Mama are trei fice și le marită pe rând. Apoi le scrie si le întrebă cum se înteleg cu soții. Prima zice: Bergenbier. Mama nu întelege la se se referă dar apoi vede reclama la tv: satisfacție până la ultima picătură. Mama se liniștește, fiica este ok. A doua fată răspunde: Kent. Mama nu întelege dar vede reclama la tv cu „ultra long, ultra stong” și se liniștește. A treaia fată scrie: British Airlines. Mama se uita la tv să vadă reclama… și când o vede, leșină: șapte zile din șapte, de trei ori pe zi, în toate direcțiile.

@BranzeaC

Close Encounters of the Third Kind

Voința mea se transformase într-un terci inform asemeni mâlului de unde dihania scosese capul apropiindu-se.

Semăna oarecum cu un pește, cu botul botul alungit  pe care începea a se deschide o gură imensă fără dinți, dintr-o parte până în cealaltă a capului , ca la somn, cu vâscozitatea pielii de un alb bălbui și murdar, dar asemănarea se oprea aici căci eram fixat  de trei ochi, doi mari și expresivi ca ai unui om ce mă priveau oarecum badjocoritor și un al treilea deasupra , închizând un triunghi echilateral. Acesta, mai mic și cu o nuanță roșetică mă fixa diavolesc în nemișcarea lui, cu o răutate intrinsecă.

– Chestia asta vrea să mă înghită, se strecoară o umbră de conștiință dintr-un fund de creier amorțit.

Parcă spre aprobare cei doi ochi omenești clipiră cu două rânduri de pleoape iar mișcarea în mâl se accentuă. Restul corpului se ridica, era uriaș de peste trei metri, mă domina iar sfârșitul se anunță aproape.

Este uimitor de ce acțiuni banale, absolut întâmplătoare, poate să atârne viața unui om.

Telefonul mobil începe să sune. Cineva, fără să știe, fără să bănuiască că era salvatorul meu providențial, un prieten insomniac ce dorea să mă întrebe o chestie banală și care nu mai răbda până dimineață. O lipsă de bun simț care mi-a salvat viața.

În fapt, neliniștea ochiului roșietic începuse înainte ca telefonul, efectiv, să sune, cam pe când eram apelat și se purta negocierea  de deschidere.

Puterea ochiului asupra mea slăbește, încep să mă simt, groaza și oroarea talamică își fac loc și scot un răcnet inuman, cel mai înfiorător sunet pe care l-am auzit vreodată.

Oribilitatea parcă se strânge în ea, cei doi ochi imenși mă privesc cu o spaimă nesfârșită și întorcându-se pe jumătate dihania plonjează în mâl dispărând.

Dinspre tufișuri două lanterne răscolesc smârcurile și-i aud pe Costică și don’ Profesor strigându-mă:

– Aici! Sunt aici, hârâi din corzile vocale întoarse pe dos .

– Ce dracu’ cauți în smârcuri la trei dimineața?

– Am avut întâlnire cu „scaraoski”.

– Aha… ăla a urlat de s-a încrețit carnea pe mine.

– De fapt, el a fost mai discret…

Eu am fost cu gălăgia.

                                         ***

                                                                               Via dei castani

                                                                                 Roma- 2004

Lunecare

Și chiar m-am săturat de mine

Ca o femeie plictisită de infidelități

N-am nici măsură în iubire,

S-a dovedit că nici regret nu am.

Doar el din mine ce se-înfiripă-n pofte.

.

Și-a dat o bruma în livadă

Grăbit spre fructul copt, dospit de-a lui dulceți,

Pe patul imprudenței, mica eternitate,

Dar seacă căci am mai simţit

Doar umbră din gustul său divin.

.

Și-apoi doar disperata lunecare

A zilelor în colivia iernii.