Scrisoare către bărbatul meu

„Îmi place de tine, de corpolența ta vânjoasă, de chelia a la Picard, de ochii tăi ischititori care mă rătăcesc și roșesc ca la 14 ani. Îmi place să te-ascult povestind lucruri ciudate, neverosimile, sau atât de reale încât parcă le văd aievea, îmi plac glumele tale neaoșe, cu tâlcuri ascunse pe care mi le relevezi mucalit, iar când tot nu pricep, cu alte și alte povești… și-mi place de tine-n pat, când gingaș urechea mi-o muști, șoptind porcării și-apoi te prelingi în mine spre a fi mai întâi un crin abia înflorit, iar mai apoi locomotivă cu aburi, pentru ca în final să tragi sirena și să parchezi cuminte în depou.

Și tare nu-mi mai place când ochi-s sunt sticloși iar vorba răgușită. Nu-mi plac atunci glumele râncede, sexiste, violente și jignitoare. Nu-mi place să te simt pe mine moale și mirosind a sudoare grea, chinuindu-te în imaginații bolnave și-apoi rostogolindu-te neputincios, scrâșnind din dinți într-un somn chinuit, horcăit… disperat.

Și-atunci, cu mâinile la piept privind în întuneric eu iar te văd, zâmbind ca prima oară și simt fiorul din ochii tăi căprui, din trupul meu, când ca în joacă, m-ai strâns la pieptul tău…

Și plâng.

O lacrimă obrazul tău îl picură și brusc, urâtul din tine se ridică. Zâmbești prin somn iar fața ta a devenit copilăroasă. Oftezi adânc și mă cuprinzi cu brațul… Iar eu plângând din nou, în scobitura umărului tău m-ascund de tot ce e mai rău în lume.”