Menajeria

Afară e incendiu iar în casă mocnește căldura.

Mă frăsui în perne și, când le-am udat pe toate, pe la 3 de noapte, ies c-o pătură și mă cocoț pe casă. Adie un vânticel și simt cum sângele se liniștește, nu-mi mai clocotește în artere. Rămân așa… răsturnat pe spate și cu ochii holbați spre cer. Un cer violet, aprig în canicula care l-a curățat de nori, limpede și cristalin. Mă simt detașat de gravitație și imensitatea mă înconjoară, mă simt eu!

O stea se desprinde, se apropie arcuit și simt un fior:

− Măăă…

− Nu te speria, omule! îmi zbârnâie o voce în calota cerebrală. Mă chitesc în dreapta, în stânga… zic să abordez anecdotic deși tensiunea mă cam strângea de gât:

− Dă și tu volumul mai mic că-mi crapă țeasta…

− Scuzi, așa-i mai ghini? Incontestabil, o voce de femeie, chiar alintată… Reacționez în stilul meu paradoxal și mă pufnește râsul:

− Țumpa… mă suii ca să dorm…

− Da, dar am depistat o energie deosebită…

− Am mulți draci care zac în cur la mine…

Draci? Am scanat … În zona anusului nu se află acești… draci la care faci referire.

Apăi, or fi migrat spre gâlci, hăhăi, abia conștient că-s pe acoperiș și se aude cale de două poște.

Ți-ai găsit… de undeva din bezna de jos se aude glasul șoptit al lui Don Profesor (vezi povestirea Picninic cu Don Profesore, etc.):

− Ingineree?

Tre’ să schimb câinii, nu se poa’ așe:

− Da, nefericitule… Nici la trei dimineața nu poa’ să doarmă omul…

− Verificam conjunția Venus- Marte- Jupiter … când am depistat un puseu de energie… Ridică un fel de aparat de măsură:

− Ce-i aia?

− Tu l-ai făcut!

− Ăăăă?

− Scanerul ?!

− Ahaaaa… parcă, și?

− Am făcut o triangulație… 90% pica pe tine!

− I-auzi frate! Mai nou am coaie radioactive… Marș la culcare! Amândoi! Mă sușesc pe-o parte și închid ochii.

−Mihăițăăă? Dar cu cini ti cerți?

− Cu tini, cu aiasta, luațâ-vâ în brățete și lăsați-mă sâ dorm. Mâine am treabă.  Îs cerarșafuri curate în dulap… raftul de sus… Pa!

Adorm instantaneu și definitiv. Visez că sunt violat, aprig, de-o sucubă cu părul în flăcări și…Click! Lacătul memoriei s-a închis.

Luna mă privește galeș iar soarele ridică o sprânceană, mă salt în cot, privesc de jur și împrejur, cochete, zeci de acoperișuri și… acolo, încă, pre’ când soarele se șterge la ochi, iar eu… dar ceva nu-i în clar… Totul e plan. E perfect dar n-am perspectivă. Mă ridic într-un cot și pipăi dinprejur:

− Hei? Care se joacă aici? Lăsați vrăjelile!

Mă ridic în picioare. Pictura se aplatizează apoi, cu un mic tremurat, își recapătă iluzia tridimensională:

− Profesoreee… De-i vreo joacă de-a ta vreau să știu și eu.

− Feon? Dacă ești tu și cu neprihănitele tale vă pun pielea pe băț!

Nici un răspuns, nici o mișcare. Mă sucesc precum tigrul în colivie. Chestia are cam trei pe trei și pare un fel de imitație holografică. „Bine…la câți prieteni am, trebuia să mă gândesc și la răpiri, de-astea, din Serai…”

− O să mă doară, știu…bodogănesc în barbă.  Îmi iau avânt, cu mâinile încleștate la piept și gâtul sucit,  sar în sus cât de pot și-apoi mă înfig cu umărul drept în dușumea. Cred că au fost cel puțin patru tone forță în izbitură… Umărul meu se face terci deși am întărit toți mușchii, dar nici substratul în care m-am înfipt nu o duce mai bine… Pârâie din încheieturi, fisuri care se lărgesc din ce în ce mai tare și, înainte de a mă așeza în picioare, mă prăvălesc în beznă. Din lac în puț, apuc să gândesc…

Mă ridic, totuși, cu adrenalina curgând valuri: Care mișcă nu mai mișcă! Nu mișcă nimic și-mi resetez starea: Blând Coane Mihail, atenție sporită dar las-o mai încet că ți se tulbură naturelu’… Umărul mă doare infernal. Fac o pauză cortico-talamică și întrerup legăturile nervoase de la nivelul spinal. Durerea încetează, doar o umbră de senzații mă anunță că o să mă aleg c-o vânătaie strașnică. Scanez cu toate simțurile noul ampla cement. Nik! Inert. Nu tu lumină, nu tu sunet, nu tu mirosuri, cu limba n-am dat… Mai fac un diagnostic, rapid, la ram-uri să văd dacă nu cumva sunt, eu însumi, într-o realitate virtuală mentală și, când primesc confirmarea că aerul e aer, întunericul e absența luminii și dușumeaua e fizică, gravitațională, fac ce-au făcut și strămoșii: mă las în patru labe și-ncep căutarea ieșirii din labirint.

Un clocot uriaș de râs, mi se adună în foale dar strâng hotărât din fălci: Ciocul mic! Dacă până acum nu s-a mișcat nimic înseamnă că ori se joacă cu tine de-a șoricelul în labirint, ori că le-ai dat planurile peste cap.

Accept axiomatic ultima variantă și avansez în beznă.

*

Într-un final mă izbesc de ce ceva elastic. Întind o mână și presez. Mâna parcă-mi e prinsă în melasă dar insist și, brusc, o lumină sângerie se aprinde. O urmez și simt un gol în stomac. Sunt într-o incintă cu vegetație luxuriantă, un fals mai grotesc decât la mine căci întind mâna și ea-mi traversează, cu o ușoară împotrivire, prima buruiană întâlnită în cale. Ies într-un spațiu mai degajat… Într-un colț, o panteră neagră mă fixează cu ochi fosforescenți. N-apuc să mișc, căci de desface brusc în enșpe mii de tentacule și-ii văd orificiul central și ciocul ascuțit înconjurat de miriade de dinți străvezii, diamante ucigașe:

− Violeta?

Făptura frânează brusc, e cuprinsă de un tremur… se adună la loc și se ridică pe tentaculele care acum imită perfect niște picioare, suple, de felină:

− Mihail, tu?

− Eu! Mii și miliarde de bombe fâsâite! Eu. Da’ tu… Ce spuma mării baltice cați aici, Violeta? ( vezi povestirea Pantera)

− O secundă am crezut că tu ești cel care m-a capturat… era cât p-aci să te frâng în bucăți…

− Lasă vrăjeala că te-am frânt eu… și bine…

− N-ai să crezi.

− Zi-mi, că acum pot crede aproape orice.

− Eram cu cei doi colegi și ne îndreptam către următoarea planetă pe care ce voiam să o studiem, chiar mă gândeam la tine… când,

− Nu-mi zice, mă bag peste, cu tărâța zgândărită, vi s-a rupt filmul…

− Dar tu? Și cum de-ai ajuns la mine… o simt tremurând, un tentacul se desprinde și-mi mângâie obrazul: Iubitul meu, ai venit după mine!

− Să o luăm mai pragmatic. În fapt… de ce să mă dau rotund, suntem cam în aceiași oală. Îi povestesc răpirea din serai, de pe tabla casei, de Don Profesor și descărcarea energetică, de vocea feminină care încerca să imite accentul regional, de faptul că am spart, cumva, una din cuști și, miraculos, am ajuns la ea.

Se gudură pe lângă mine și ochii ei mari, uriași, mă cuprind precum tentaculele ei.

N-am timp să reacționez căci și-n mine urcă febra, febra panicii care-ți comandă să-ți lași o urmă pe pământ chiar și-n ultima secundă, călugăriță, ea. Ne contopim și-n… minute ca secole, nu ne mai pasă de nimic.

*

Ne descolăcim cu greu și mă privește cu ochii ei mari și violeți:

− Și-acum ce facem?

− Îi găsim și le smulgem coaiele!

Rîde gâlgâit.

− Și pe unde ai intrat?

− Oops! Pe dinafară am apăsat un fel de buton roșu, s-a auzit o tonalitate joasă, parcă un fa în armonica a patra iar ușa s-a destructurat.

− Uși electrorezonante…

Mă orientez cu mintea mea fotografică:

− Aici. Împing cu mâna, nimic. Mă enervez: Doar n-am schimbat o celulă cu alta… îmi pipăi umărul nici o șansă de alte plonjoane sinucigașe iar Violeta e ușoară ca un fulg.

Dă-te la o parte. Aici? Sigur?

− Dacă n-au umblat la decor, sigur aici.

Violeta de desfășoară iar cele opt tentacule pătrund în imagistica hologramei, cercetând, pipăind…

− E ceva aici. O să simți un disconfort… Devine violacee și vibrații infrasonice create de unduirea ritmică a tentaculelor îmi strâng dureros stomacul. Plămânii încep și ei să vibreze cavernos și simt că sângele îmi va exploda în creieri.

Mă apucă ca pe o legumă și mă’mpinge înainte. Cădem amândoi în, deja familiarul tunel de observație și eu încerc să vomit ceva, dar n-am ce. Las ca zbaterile unui stomac chinuit să se liniștească și o foame cumplită mă sfâșie.

„ Oare de când om fi pe-aici?” dar grăiesc în șoaptă:

− Eficient mijloc de autoapărare…

− Am avut parte de o lume mult mai ostilă ca a voastră, alintaților.

− Ce facem? Toate extensiile pe care mi le-au montat Fecioarele neprihănite (vezi seria Ailin) sunt scoase sau incapacitate. Mă bazez doar pe simțurile de la mama natură. Văd că și ție ți-au luat centura… Vezi mai bine pe întuneric?

− Da. Da’ n-ai pierdut timpul de când am plecat de pe Terra… „ Fecioarele neprihănite” sunt o legendă în galaxie. Nici tangențial nu am putut să mă apropii…

− Ziceam, așaaa, că ești doar o studentă în ultimul an la antropologie galactică… răbdare. Să vezi ce navă mi-am tras… Realizez că mă laud precum un copil cu ultima jucărie și schimb vorba: Mai bine zi-mi ce vezi.

− Un tunel cu aspect organic, inervat electric, care se tot prelungește. Ici și colo uși electrocinetice, brrr… Cuști! Mii de cuști.

− N-ai nimic în direcția asta? Te-ai frăsuit prin aproape toată galaxia… Cine se ocupă cu așa ceva?

− Voi. Voi sunteți singurii care pun alte vietăți în cuști.

− Mda… touché! Altceva?

− E prea mare, prea organizat…

− Deci nu-i de-aici.

− Teoria eliminării redundante… E posibil să ai dreptate…

− Și-atunci pot fi doar două situații: un solitar sau o expediție de cercetare-prelevare.

− Ambele nasoale.

Clipesc la argoul aruncat cu dezinvoltură:

− Da, Violeta. E doar o chestiune de timp. Asta ne mai trebuie… o amenințare exterioară…

− Sau poate deveni un liant în vremuri de criză…

O apuc de-un tentacul și o trag spre mine: Știi cam multe pentru o studentă… Boticul roz de vițel abia născut mă tamponează agresiv, fremătător: Poate…

− Acum, hai să explorăm mizeria asta. Nici vorbă să eliberăm pe cineva, cel puțin deocamdată. Nu știm ce reacții putem declanșa.

− Imposibil să nu aibă niște ferestre de vizitare… Tovarășii mei…

Am o ezitare apoi îi dau dreptate:

− Cu foarte multă grijă. Am, în memorie, niște experiențe triste cu oameni scoși, prea brusc, din lagăre…

*

Rătăcim prin labirinturi, Violeta încearcă să privească înăuntru și o văd din ce în ce mai epuizată. Îi zic:

− Nu mai putem continua așa. Ia-mă pe mine. Încearcă să-mi deblochezi implanturile…

− De ce n-ai zis de la început? Sunt obosită, vreau să dorm…

− Nu, Violeta? Violeta! Fată?

Se moaie la picioarele mele. Tentaculele care până atunci se țineau strânse, acum se lăbărțează pe dușumeaua lunecoasă:

− Mi-e foame, mi-e tare foame…

− Și mie. Mă arde de-am să fac un ulcer. Voi ce mâncați?

− Carneeee….

− …Și noi…

Mă apropii de o celulă, privesc prin fereastra descoperită de Violeta: Plante luxuriante…Mi-aduc aminte de-o poezie:

… Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi…

…Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

Mă strecor cât mai nevăzut în celulă și fac o pândă înfrigurată. Uite-o!

…. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

 

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă…

Nu prea arată precum căprioara lui Labiș, mai ales când mă uit la colții arcuiți și ascuțiți…

Îmi flexez mâna dreaptă, simt cartilagiile trase de mușchi, simt pumnul cum se închide ca un bloc de piatră: deblochez legătura cortico-talamică și strivesc mental viziunea care mă chinuie în remușcări.

E aici.

Avansez precaut și mă trag la umbra unei imense ferigi. Are, ca metodă de apărare, un salt brusc, aparent imprevizibil. O urmăresc contabilizând. Identific un tipar și…

Sare exact în locul în care am presupus și-atunci, pumnul lovește implacabil între ochii în care zăresc o ultimă privire cuprinsă de groază dar și de renunțare. Cu mâna gheară, gheară de oțel, îi sfârtec beregata.

Cu un oftat, se prăvale zguduind imaginea tridimensională.

Îmi vine să țip, să urlu bucuria vânătorului, dar tac. Cu mâinile goale rup ce se poate rupe din ea.

Mâncăm tăcuți în întunericul, acum protector, al tunelului de observație: Mănânc şi plâng. Mănânc!

− Ce spui?

− Nimic.

Ne simțim mai bine. Îmi râd ochii: Violeta irizează de parcă am futut-o adineaori.

− Nu râde, cromatoforii se vor disipa repede…

− Dar știi, că în această perioadă devii supervizibilă?

− Daaaa! Și toți masculii s-ar aduna. Să-l rateze pe ăla care …

− Hopa… Râgâi: suntem niște animale.

− Normal. Mecanisme organice programate genetic.

− Și? Pentru ce această zbatere?

− Mister. Noi, inițial eram niște mici caracatițe care se hrăneau cu mâlul care cobora de sus. Un cataclism a ridicat fundul pământului și, când totul s-a terminat, supraviețuitorii au putut vedea soarele. Am avut o societate acvatică extrem de reușită, mai ales că majoritatea prădătorilor dispăruseră până când, dinspre uscat, mânați de foame nu ar fi venit dușmanii noștri. A fost o luptă pe viață și pe moarte, neloaială căci noi nu știam focul, dar am învins. Apoi am ieșit în razele soarelui. Mulți au murit, radiațiile ultraviolete ne-au ucis dar… ceva s-a întâmplat. Povești, din nou, cineva ne-a ajutat. Planeta a fost înconjurată cu un strat de ozon. Ne-am înmulțit, trupurile noastre se schimbau, apoi au venit „fecioarele neprihănite”. Au luat mulți și mulți nu s-au întors dar cei care veneau erau aproape perfecți. Eu sunt fiica unui chemat trimisă să văd lumea și să îmbogățesc propria-mi lume.

Și tu ești un chemat , nu?

− Eu nu știu ce sunt. Realizez că am făcut o gafă și-o dreg: Posibil… Oooo! Cum de nu m-am gândit? Ești fantastică, Violeta!

− Dar ce-am zis?

− Oamenii pun alte ființe în cuști nu doar pentru a le folosi drept hrană ci, și pentru a le studia, pricepi? Ca să găseasă leacuri la boli, ca să-și prelungească viața…

− Adică vrei să zici că suntem într-un laborator?

− Chiar mai mult de-atât. Hai! Ia-o înainte, luminează-mi calea!

Tunelul se termină.

− Ce spuneai? Uși electrorezonante?

O cavernă uriașă, mii de alveole pe pereți,goale. La un, aproape clasic, pupitru de comandă, într-un fotoliu, un singur om.

Ne apropiem. Este, incontestabil, un om. Un om în vârstă care pare că doarme.

Violeta se strânge în spatele meu și-i simt angoasa, și-atunci grăiesc:

− Cine ești tu? Încerc și-n galactica veche fără a avea vre-un efect. Cine ești tu?

M-apropii, tiptil…

− Cine ești tu? Îl ating pe umăr iar el se destramă în pulbere fină care alunecă pe podea.

*

 

− O arcă. O arcă trimisă de mult de către o rasă aflată în extincție. Nu cunoșteau deplasarea la viteze supraluminice. În disperarea lor au trimis o solie în speranța că vor găsi, undeva, leacul pentru boala lor incurabilă. Când a murit ultimul supraviețuitor, eroic, la pupitrul de comandă al navei sale, sistemele automate au continuat programul original. Cine câți eoni au trecut de atunci… Poate… nava încerca să….

Feon privește structura imensă din care zeci de monoraiuri aduceau pe captivi.

− Ailin, îți mulțumim. De aici continuăm noi.

− Mă concediezi cu nesimțire, chiar așa…

− Ți-am zis suficient, deocamdată. De fapt nici nu-i de competența ta. Tu ai fost și vei rămâne un însămânțător. Mă scanează, elocvent, face un mic salut către Violeta, și-apoi decolează.

− Fata asta are ceva cu tine!

− Daaa! rânjesc. Chestii mai vechi. Dar… până-i scoate din carantină pe colegii tăi, ce zici de-un sejur pe Terra. Tocmai ce-am primit îndemnizația de la Consiliul Galactic și-un bonus baban:

Ochii ei sclipesc violet:

− Dar nu înainte de al cunoaște pe Don Profesor…

− Nu știi ce vrei…

− Din câte mi-ai povestit, e un personaj fabulos!

− E clar. Ne-am ratat! Să nu zici că nu ți-am zis, și plec cu ea la braț.

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s