Prințesa

Tânăra grecoaică locuia într-un apartament mobilat în întregime după moda orientală.

Avea parchetul acoperit cu covoare groase turcești, de-a lungul zidurilor atârnau ștofe de brocart și în fiecare încăpere se întindeau, de-a lungul pereților, divanuri lungi cu vrafuri de perne care se mutau după voința celui care le-ar fi folosit.

Tryisa avea în slujba ei trei franțuzoaice și o chinezoaică. Cele trei franțuzoaice așteptau în prima încăpere, gata să dea fuga la chemarea unui mic clopoțel de aur și să îndeplinească dorințele ei. Chinezoaica era invizibilă, dar oricine ar fi avut vreo intenție rea la adresa prințesei, ar fi cunoscut pe loc ferocitatea acesteia.

Tânăra se afla în încăperea cea mai îndepărtată a apartamentului, adică într-un fel de buduar rotund, luminat numai de sus, și unde lumina pătrundea prin niște geamuri de sticlă trandafirie.

Era îmbrăcată în veșminte de femeie din Epir: purta șalvari de mătasă albă brodată cu flori trandafirii, și ei îi lăsau descoperite picioarele de copil pe care le-ai fi crezut din marmură de Paros dacă nu le-ai fi văzut jucându-se cu papucii încovoiați , la vârf, încrustați cu aur și perle; avea un ilic în dungi albastre și albe, cu mâneci largi, descpicate ca să poată scoate brațele, cu butoniere de argint și cu nastri de perle; în sfârșit, mai avea un fel de corsaj lăsând, prin tăietura în formă de inimă, să i se vadă gâtul și partea de sus a pieptului.

Corsajul se încheia cu trei nasturi de diamant deasupra sânului, iar partea de jos ca și partea de sus a șalvarilor se pierdeau într-unul din acele brâie în culori vii și cu lungi ciucuri mătăsoși, la care râvnesc bărbații.

Stătea întinsă pe niște perne de mătase albastră, brodate cu argint, jumătate răsturnată pe divan, rezemându-și capul cu brațul drept indoit molatec. Cu brațul stâng, Tryisa ținea între buze tubul de coral de care era prinsă țeava flexibilă a unei narghilele; astfel, fumul nu putea să-i pătrundă în gură decât aromat cu apă de Smirna prin care-l silea să treacă ușoara respirație a fetei.

Pe cap, Tryisa purta un mic fes de aur brodat cu perle, pus pe o parte, iar deasupra fesului, spre partea în care era aplecat, un frumos trandafir natural în culoarea purpurei ieșea sin pletele ei atât de negre încât păreau albastre.

Frumusețea chipului ei era frumusețea grecească în toată desăvârșirea ei, cu ochi mari, negri, catifelați, cu nasul drept, cu buze de mărgean și dinți de perle.

Peste acest ansamblu fermecător, floarea tinereței se răspândea în întreaga strălucire și cu întreaga ei mireasmă: Tryisa putea să aibă nouăsprezece sau douăzeci de ani.

Mă prezint în antecameră. Una din franțuzoaice intră să mă prezinte.

Drept răspuns, Tryisa îi făcu semn însoțitoarei să tragă draperiile se dinaintea ușii, al cărei pervaz pătrat o încadra, așa cum stătea culcată, ca un tablou încântător. Înaintez.

– Credeam că ne cunoaștem îndeajuns… de ce trebuia să ceri îngăduința de a veni la mine?

– Oooo, dacă e vorba doar de micile afaceri pe care le-am onorat, doar virtual…Nu putea a-mi permite…

– Prezența voastră mi-a fost la început agreabilă, apoi plăcută… pentru a deveni indispensabilă de micile favoruri pe care mi le face-ți în calitate de consultant. Ridică un deget: Uzo .

O privesc prin cupa pântecoasă a paharului. Deși sprijinită în cot, sânul drept stă mândru iar prin corset parcă văr o urmă de erecție.

– Hai! Ochii ei negri sunt de nepătruns dar glasul nu lasă loc de echivoc.

Calm, pun paharul în care abia mi-am muiat buzele pe marginea măsuței de mahon și mă apropiu de ea.

 

”Setează la opt” șoptesc intracerebral.

 

Imaginea se tulbură și mă trezesc înapoi în laborator.

– Ce s-a întâmplat? Totul părea a fi foarte promițător. Eram în pragul contactului.

– Încă nu știu. Acum vin vectorii… Uitați, Domnule Profesor, ce să fie asta?

– Off! Am greșit. Am greșit copilărește. E fecioară. Închipuieți! Primul nostru contact e o fecioară sfioasă. Preludiul a fost prea scurt și s-a retras speriată în cochilia ei.

Asta e, copil… O luăm de la capăt.

– Vă amintesc că în maxim 30 de ore trebuie să o eliberăm altfel avem necazuri cu Prima Directivă.

– Ok! Ok!

Mă apropii de imensul acvariu în care ne-am chinuit să reproducem condițiile de pe planeta oceanică Aromiyo.

E acolo și parcă mă simte. Vine, se deschide toată, și se lipește de geamul despărțitor încât îi văd orificiile branhiale cum palpită încet.

Mă apropii și mai mult și ceva mă înșfacă de gât:

– Ce naiba…mai apuc să șoptesc gâtuit.

– Un trădător sau un ucigaș? Oricum, șoptește Tryisa, unul extrem de priceput căci doar când te-ai apropiat prea mult te-am simțit.

Cnutul chinezoaicei mă ștrangula eficient, câte o franțuzoaică îmi imobilizau mâinile într-o priză Shin Shin Mugendo iar a treia îmi verifica jugulara cu un stilet.

Cel mai periculos e stiletul în vârful căruia îmi simt svâgnetul sângelui dar și un ușor tremur. Fata nu-i tocmai convinsă, posibil să fie prima ei acțiune reală…

Din fericire imobilizarea, aproape perfectă a fost făcută doar spre înainte, principala lor grijă fiind de a nu ajunge la prințesă. Mare greșeală de tactică:

– Încet, Prințesă. Să nu-ți faci vre-un păcat.

Face ochii mari căci toate par a se întâmpla simultan: mă las fulgerător la pământ, îmi degajez mâinile într-o dublă Ushiro Ryote Dori și le proiectez pe spate pe cele două franțuzoiace din Yuko-otoshi. Fata cu stiletul dă să reacționeze dar o proiectez și pe ea din Morote-seoi-nage în chinezoaică. Cu stânga în priză Te dori recuperez stiletul iar cu dreapta apuc biciul și trag brusc.Chinezoaica se pupă cu franțuzoaica cu un pocnet sec.Totul a durat un pic mai mult de o secundă.

– Cine ești? Tremură și mă privește implorator.

Mă las într-un genunchi în fața ei și-i înmânez ceremonios stiletul:

– Doar umilul tău servitor, Prințesă Tryisa.

Îi revin culorile în obraji. Face un semn scurt iar umilitele gărzi de corp se retrag de-a-ndărătelea.

– Suntem în timp subiectiv, gâjâi încercând să deznod biciul răsucit în jurul gâtului. Nu știu cât timp mai avem… Trebuie să facem contactul.

Se ridică din divan și deznoadă cu blândețe cnutul. Degetele ei albe îmi răsfiră părul și eu ridic privirea spre ochii ei.

– Contactul… adică… un tremur convulsiv o cuprinde. O cuprind și eu de talie și mă ridic cu ea în brațe. O strâng la piept îi sărut gura roșie ca o cireașă în pârg și o las încet pe divan.

Gâfâie când încep să o dezbrac și-o șoaptă răzbate până la mine:

– Să fii blând!

 

” Profesore?! Profesore!”

” Înregistrează. La naiba, copil, înregistrează. Acum fac transferul.”

” Ce m-ați speriat!

” Sunt telepați”

”Oooo! Va să zică de-aia… Aha… Dar ce-avem aici?Oooo!

 15 Terra/sec, 20, 50…150… 700!

Mai încet Profesore să nu vă pocnească implanturile…”

 

Biroul de lucru al reginei este în stil Ludovic al XV-lea. În spatele biroului simplu, cu trei sertare înșirate unul lângă altul, sub placa de  stejar, căptușit cu palisandru, cu  colțuri rotunjite și picioare cambrate, ornat cu motive din bronz, Regina stă într-un fotoliul cu spătarul ca un semicerc ce o înconjoară pe trei laturi și pare mai dolofănică.

Oglinda de deasupra șemineului îmi întoarce o coafură complicată culminând cu o diademă care aruncă sclipiri de diamante și smaralte.

Aparent e singură căci cele două fotolii din lateralele biroului sunt goale dar se pare că poartă o conversație pe o altă linie ideatică.

Îmi face un semn scurt din brațul drept așa că încep să admir stucatura  luminosă și veselă cu pictri pe fonduri albe sau în tonuri foarte deschise de rocaille și flori.

  Alocuri văd și plăci de porțelan de Sevres, care sporesc efectul decorativ al suprafețelor ornate. Placaiul puținelor piese de mobilier este din esențe contrastante din lemn de trandafir, de violete, de palisandru, lămâi și cu buchete de flori, peisaje, scene pastorale, personaje, instrumente muzicale.

În colțul stâng văd un postament atent lucrat în acaju cu inserție de lămâi pe care este o statuie ecvestră. Simt așa… o empatie și focalizez:

” Măi să fie! Ăsta are mutra mea!”

– Ei, te-ai recunoscut? L-am pus să se uite spre mine. De câte ori dau de greu ridic privirea spre tine. Îți place?

Mă oripilez în tăcere și bâigui ceva. Râde:

– Linia e sigură?

– Pe cât am putut să o fac la nivelul meu de competențe.

– Atunci n-am nici o teamă. Ce mai e pe acolo?

– Ce să fie… La fel: politică și birocrație. La tine?

– Soțul meu poartă negocieri dure cu cei din A Treia Lagună, cu el vorbeam când ai intrat tu. Cred că până la următoarea Mare Maree să avem un acord scris. Am desfășurat 24 de sateliți geostaționari și sunt în lucru încă pe atâția. Nu am găsit seleniu… Se pare că planeta asta nu dispune de așa ceva deci producția de senzori de mare distanță stagnează.

– Am să încerc să introduc în tratatul bilateral de liber schimb chestia asta dar am nevoie de o documentare atentă și-n scopuri exclusiv medicale. Apropo, cum merge cu adaptarea la oxigen? Nu veți putea face niciodată călătorii spațiale în borcane cu compot.

– Sunt conștientă de asta și fără să fii sarcastic. Adaptăm genetica voastră la a noastră. Va dura…

– Nu știu cât timp va mai fi. Poate mai puțin de o sută de ani standard.

Noile nave de impuls au micșorat timpul de trafic aproape de două ori. Când va veni valul trebuie să fiți pregătiți altfel veți păți ca indienii din America.

– Nu se compară. Putem să facem un scut mental pe o rază de aproape un parsec.

– Totuși…

– Ești un scump.Grija ta și a celorlalți de lângă tine ne onorează. Transmite la toți cordiale salutări.

– Am să transmit…

– De fapt de ce m-ai sunat? Nimic din ce mi-ai zis nu pare presant mai devreme de, râde, 100 de ani…

– Eu…

Privește peste umărul meu:

– Da, Maria, mulțumesc! Copii, hai! Salutați-l pe tatăl vostru!

Sunt cinci: doi băieți și trei fete. Fetele sunt pistruiate și roșcovane ca mine, băieții au un profil grec precum mama lor. Stau ca într-o poză de familie, ei mai înalți în spate și ele în față. Deși sunt gemeni pot vedea micile trăsături care-i diferențiază: Nicholas cel mai înalt și primul ocluzat se ține mândru și mă privește fix în ochi. Ține o mână pe umărul Zenaidei care e îmbujorată toată. Vlad, un pic mai scund, privește în jos și se joacă cu nasturele de la vestă. Daphne și Maia se țin de mână și chicotesc.

– Ce mari ați crescut, bâigui și simt o lacrimă în colțul ochiului. Cum merge cu școala?

Se năpustesc toți deodată și zâmbesc fericit.

 

– Avem copii frumoși. Frumoși ca tine, iubirea mea.

– Îți seamănă, primul meu iubit. M-ai făcut fericită mai mult decât puteam să sper… Dar să nu-i spui soțului meu. Ce face doamna doctor?

– N-a mers… și te rog să n-o mai faci pe pețitoarea. De-o fi, o fi.

– Bine, bursucule. Am să-ți trimit documentația aia… Tot la aceiași adresă?

– Da.

O văd că se foiește…

– Treburi de stat?

– Da, iubite. Ai grijă de tine.

– Și tu! Rămâi cu bine!

Te doresc!

Te doresc din toată ființa mea!

-Atunci… Vino! Ce aștepți?

Râde de mutra mea și închide.

***

Anunțuri

Un gând despre &8222;Prințesa&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s