Îl sun, ieri, pe dentistul meu:
− Coane?! Cred că l-am înghițit…
− Ce?
− Dintele… Aseară era, acu-i lipsă la apel!
− Las’ că face bine la digestie. Treci mâine pe la mine să vedem ce se mai poate face.
Azi, zic s-o iau pe răcoare pen’că ieri a crăpat termometrul de-afară.
Ajung pe la nouă și ceva și tastez codul: Sesam deschide-te! Bip!; bip!… canci.
Mă henervez. Sun la plesneală:
− Bagă-un deșt în buton ca să ajung la dentistu’ lu’ pește.
− Da’ ce treabă ai cu el? răspunde interfonul.
− Cum, mă, ce treabă? Iaca am două bilete la teatru. Se jocă: „Dintele lipsă” de Mihail Toma. Mă gândeam să-l invit la premieră!
− Apăi… cred c-o să rateze premiera.
− De ce?
− D-aia, că pe la cinci de dimineață încărca în dricul ăla de Nissan, o pus deasupra fimeia și copchii și-or tăiat-o pe litoral.
− Aaaa! mă sufoc
− Ți-a tras clapa, își râde de mine difuzorul de la interfon.
− Lasă, amice, că-i iau acuș urma și-o să lucreze extrasezon, scrâșnesc din ce mai am prin gură.
Morala:
Dinte… pe dinte se scoate!
***
Mihail stories 