Tangouri temporale (III)

Adina se simte ca aruncată într-un mâl cleios. O senzație cunoscută, din copilărie, când a alunecat în iazul din spatele casei. Aceiași senzație de neputință, conștiința unei morți urâte, nemeritate, trăită secundă după secundă. De undeva, la mare depărtare cineva o strigă. Prea departe, prea vag. Mâlul e în privirea ei deși este conștientă că nu are ochi, nu are trup, e doar un gând pe cale de destrămare. Vocea se aude din nou, mai tare: „Nuța!” , așa o alinta cineva… eul ei se zbate, mâlul avansează. Un tort, un tort cu lumânări, trebuie să sufle în el, știe că trebuie să sufle în tort, dar cum ? Nu are plămâni , are doar o aripă fragilă, de fluture, care vibrează încet.

E întins pe spate. Deasupra o vastă și uniformă lumină de un verde smarald. Jumătate din senzori nu mai funcționează, giroscoapele de pe stânga sunt inactive. Face un efort de gândire și-și readaptează implantul pentru o forță Corillis laterală stângă. Hârâind din toate încheieturile costumul îl ridică în picioare. Face un diagnostic mai profund: Gravitație la un G. Aparent este întreg, bufferul de supraviețuire îi comunică că are două coaste fisurate, a avut trei puncte hemoragice care s-au închis și o entorsă. Mizilic, a scăpat mai ieftin ca după un meci cu Iacuzza. Nu are contact temporal, și nu pentru că generatorul de stază nu ar merge ci pentru că nu e nimic de găsit. Nici o particulă ezoterică pe care să o capteze, să o distrugă și, din moartea ei, să afle pe unde mă-sa se află. Cerul este aproape palpabil, părând a avea consistență fizică, implantul din dreapta protestează când aude titulatura de cer, hotărăște să-l denumească în continuare așa, face bine la naturel. Jos, implantul protestează din nou, jos deci, un sol de culoare albastră, ignoră protestele, să zică el mai bine. Îi parvine o avalanșă matematică aproape indescriptibilă.

Trist e la capitolul supraviețuire, maxim patru ore de timp personal. Undeva la orizont ceva sclipește. Se va îndrepta spre acolo. Blochează implantul drept care vroia cu orice chip să anuleze comenzile costumului. Șonticăind pe dreapta pe motiv de lipsă de giroscoape se îndreptă către acel ceva de la orizont.

Pe măsură ce energia revine la parametrii nominali, instalațiile repornesc silențios. Profesorul Ionesco trece, mândră și imperturbabilă, printre căștile albastre care au năpădit centrul. Borozov o așteaptă pe esplanada care dă în centrul de comandă-misiuni. Pe un aliniament larg sunt dispuse 12 alveole. Lentilele magnetice le înconjoară pe cele trei axe. Puternice instalații de vid înaintat își rânjesc gurile de rechin. Plăcile de fermium, negre ca smoala, par a fi găuri către iad. Una din alveole irizează în culori pale. În interior ceva încearcă să-și mențină forma. Ioneasca se conectează la mufa neuronală. Se face o liniște absurdă. Soldații nu au stat niciodată așa de drepți, asistenții și cu Borozov nici nu îndrăznesc să respire. Două mistere se înfruntă într-o zonă în care matematica este palpabilă, de sine stătătoare, atotsuficientă și mai presus de materie. Încet, în alveolă o structură începe să capete formă. Se stabilizează căpătând forma unui paralelipiped dintr-un material incert. Tremurul se estompează. Brusc alarmele încep să țiue. Pompele de vid pornesc, lentilele electromagnetice ondulează realitatea, plăcile de fermium se înroșesc absorbind radiații parazite :

– Antimaterie, pericol, pericol, pericol !

Boruzov deconectează alarmele. Se apropie de alveolă. Aruncă o privire! Face un semn discret către matematiciană. Brusc alveola se golește. Cu un geamăt adânc pompele de vid își opresc funcționarea. Buzul de oprire al lentilelor electromagnetice îi face pe toți să tresară. Ioneasca își scoate mufa:

– Ai văzut și tu ce scria? se întoarse către Borozov.

– Da! răspunse acesta. Privi condensatorii de laurențiu care fugăreau fără milă particule exotice ucigându-le în sclipiri multicolore. Am văzut.

– Ce e forfota asta? Domnișoara Ionesco se strângea într-însa cătând a se feri de „mascații” care, intempestiv, ocupară locuri strategice în centrul de comandă. Boruzov văzu cu coada ochiului cum căștile ONU se retrag, oarecum în devălmășie.

Un căpitan fudul li se adresă:

– Trebuie să fiți Boruzov și Ioneasca, veți rămâne sub ordinile mele, făcu un gest. Patru „mascați” îi flancară pe cei doi profesori.

– Căpitane! Ceea se întâmplă  este inadmisibil, protestă Boruzov.

Mai calmă, uimitor de calmă, profesorul Ionesco îl strânse de mână :

– Își fac meseria, dragă, doar meseria.

Peter șonticăia de mai bine de jumătate de oră, iar sclipirea de la orizont nu părea a se apropia. Nervos, se lăsă într-un genunchi. Jumătatea de costum care nu funcționa îl sleia de puteri. Dacă nu ar fi fost o ditai animala, un pachet de mușchi încleștați, ar fi abandonat de mult. Ceru implantului o nouă estimare de distanță. Răspunsul a venit instantaneu : Unknow. Ceru graficele și se complăcu într-o algebră newtoniană de mai mare râsu’. „ Doi-trei kilometri, să mă ia naiba, am făcut deja atâta, ar fi trebuit…” implantul stâng îi trimite o avalanșă de formule matematice. „Da… aiurez și vorbesc singur, tipic !” Se ridică într-un picior . „Hai că parcă-i mai aproape, ce mă-sa o fi, măcar să nu mor în pustiul ăsta”.

Adina spunea o poezie: marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri. O repeta fără să știe că o repetă, o auzea fără să știe că aude, dar o vedea, o vedea ca o volbură fără sens, fără culori, fără umbre fără conținut, dar vedea.

Generalul Mac Gregory, masiv spre corpolent făcea să pârâie dușumeaua. Întoarse o privire spre auditoriu. Sala de conferințe era acum plină:

– Sediul ONU, este istorie. O explozie a spulberat aproape toată peninsula. Toate firele duc, aici, la voi. Ăsta nu este un  atac uman. Unda de șoc a apărut de niciunde a devastat tot în calea ei și apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut. O amenințare extraterestră a fost exclusă. Oamenii mei, specialiștii noștri militari, arată cu degetul spre voi. Sper că realizați că din acest moment suntem în război și fiecare din voi v-ați primit gradele și uniformele corespunzătoare. Fiecare ați făcut un jurământ de credință țării al cărui, cărei, cetățean sunteți, jurământ care trebuie onorat. Aici, acum, am documentele și prerogativele care vă dezleagă de orice acte de confidențialitate. Din acest moment lucrăm ca o echipă. Deciziile, hotărârile, acțiunile viitoare vor fi în întregime asumate de toate statele care au reprezentanți aici și de cele care, eventual, vor trimite.

Copilăria Pământului s-a sfârșit. Trebuie să facem față viitorului ca o planetă unită.