Zbor de noapte (II)

E unu noaptea. Blocul a adormit. Ca o fantomă mă strecor în sufragerie. Vitrina cu porțelanuri, caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie.

Deschid, cu mii de precauții, geamul din camera mea, îl încalec, și pășesc pe copertina de la intrarea în bloc. Balconul vecinului de la scara doi, grilajul celui de la parter, sunt jos și încerc să-mi liniștesc inima care-mi bate, surd, în piept.

Mașina lui tata e tot acolo, în parcare, deschid portiera și mă așez la volan. Una e să conduci o mașină pe câteva drumuri de țară, alta e să … zgomotul făcut de pornirea motorului mi se pare infernal și deja îmi pare că toată lumea a ieșit la geamuri arătându-mă cu mâna.

Mușc din buză: „Nu fi idiot!”

Îmi pun pălăria de pai, a lui taică-meu, pe cap, și, cu speranța că milițienii s-au dus pe la casele lor, intru pe bulevard.

La o intersecție, unul rătăcit, care avea deja un pește-n plasă. Trec agale și ridic pălăria așa cum l-am văzut făcând pe taică-meu.

GPS-ul intern mă duce exact în fața porții, trag mașina mai în spate, să nu bată la ochi, și mă apropii de gard:

− Hău! Se aude un lătrat gros și somnoros.

− Sunt eu, Leu! Șoptesc și-i întind mâna printre uluce. Ăsta amușinează și mi-o linge, iar eu nu aștept și sar pârleazul. Îl mai mângăi un pic pe sub falcă și, cu el la picior, ajung la fereastră: ciocănesc ușor.

Nici o mișcare.

De-odată mă ia cu transpirații:

„Dacă fătuca și-a bătut joc de tine și iese mă-sa, taică-su, sau mai rău, cine știe ce cetățean onest al comunei căruia i-am violat domiciliul și-ncepe să strige: Hoții, măăă! ”

Nimic. Leu se gudură la piciorul meu cerând atenție, probabil simțind valul de adrenalină care-mi țâșnește prin toți porii.

Mai încerc odată de data asta cu un ritm: ta, ta, ta …ta! ta, ta!

Înăuntru se simte foială, geamul pârâie cu un zgomot înfiorător de vopsele încleiate, și un chip adormit apare:

− Tu?!

 

Patul ei e ca un puf în care o cufund. N-o văd, dar o simt și buzele mele, lacome, o sărută pe buze, pe gât, coboară spre sâni și le soarbe aroma, ea geme, iar eu insist coborând și mai jos cu palmele ei frământându-mi părul… În brațe o strâng, adânc o pătrund.

Gâfâi încet, iar ea preia controlul:

− Cum ai venit? Cum de n-a sărit Leu pe tine, ce facem acum?

− E doar trei de noapte, și-i singurul fapt care contează, iubirea mea.

 

La vreo câteva săptămâni:

− Caterină, vezi că plec cu Mihai la Service, cred că am un por la rezervor…

 

Mă strecor ca o fantomă. Vitrina cu porțelanuri, caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie… Caseta-i goală.

Se aprinde lumina:

− Ia să-mi zici tu mie, pe unde te tot frăsui noaptea?

 

− Păi… eu, încep cam abrupt.

− Mai încet, că se scoală maică-ta și ne-am ratat amândoi!

Se scarpină încet pe chelia incipientă, de după mărturisirea mea aproape incoerentă.

− Dobitoc nu ești, declară umblând la vitrina cu băuturi. Scoate sticla de Jack Daniel’s, mândia lui, și două păhăruțe. Toarnă atent și-mi înmână unul din pahare. Bea!

Mă privește pe deasupra paharului:

− Da’ tâmpit ești!

− Cum, mă, continuă fixându-mă pe deasupra paharului, să iei mașina și să te duci la dracu-n praznic? Asta-i una! Dar dacă apărea taică-su și te prindea pe felie, tâmpitule!?

Conducere fără permis, una la mână, violare de domiciliu, a doua la mână, act sexual cu o minoră, a treia la mână, școala de corecție te mănâncă și, după ce ieși, la majorat, te mai judecă odată… Ți-ai futut norocul și viitorul, că te-a mâncat între craci!

Se face o liniște de s-a auzit cum trage unul apa la etajul trei.

Oftează:

− Ce n-ai băgat-o și tu în niște tufe… și înainte să răspund, așa ca pe o revelație pe care, brusc, a avut-o: Mai știe cineva?

− Nu! Cin’ să mai știe?

− Nu te-ai lăudat…?

− Eu?!

− Mâine pleci la unchi-tu Alex, la Timișoara. Fă-ți bagajele, stai până la toamnă.

O vară, la șaisprezece ani, e ca un secol, la șaizeci… Când am revenit acasă imaginea Cameliei era deja ștearsă, și bine acoperită de vina socială ce-mi mai bântuia insomniile.

Apoi, ea s-a ascuns într-un hard din ce în ce mai aglomerat și prăfuit al unei vieți haotice, până azi când lacrimi curg pe geam și ochii ei mă cheamă.

Mă scutur de frisonul care m-a cuprins:

”La naiba! Nu fi laș, măcar acum, în ultimul ceas!”

Trec în hol, îmi trag hanoracul și ies în ploaie:

− Vin! Vin la tine, șoptesc cu lacrimile ei pe buze.

După jumătate de secol, mă întorc la tine!

***

Reclame

Un gând despre &8222;Zbor de noapte (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s